Oda (in metru antic) - Lirica filozofica referat



Cititor atent de filozofie germana, clasica, antica si de vechi texte brahmanice, el insusi avand surprinzatoare intuitii asupra fiintei umane si a rolului nostru pe aceasta lume, Erninescu a creat o importanta poezie de inspiratie filozofica: regasim aici multe din temele si motivele romantice: ideea geniului (in concordanta cu ideile filozofului nihilist Schopenhauer), motivul titanului, dualitatea inger-demon (o poezie poarta chiar acest titlu), raportul indicibil dintre viata si moarte, conditia artistului intr-o lume care nu se ridica la asteptarile acestuia, incompatibilitatea intre fapturile universului, incompatibilitatea in iubire, de fapt, nasterea, evolutia si moartea universului, problema timpului si a limitelor acestuia etc.

Incadrare si tematica



Oda (in metru antic) se inscrie in poezia cu tematica filozofica si este unul dintre cele mai frumoase texte lirice scrise in limba romana. Profunzimea gandului exprimat si perfectiunea formei emotioneaza chiar si cititorul sceptic si insensibil din lumea contemporana.

Geneza poeziei presupune mai multe etape: in 1873-1874, prima forma a Odei (in metru antic) cuprindea un discurs al eroului, al lui Napoleon, despre destin si nemurire, in asociere cu spatiul titanian al marii; in 1879, acelasi titlu trimitea la o oda a poetului catre propriul spirit; abia spre 1883, cand va fi publicata in volumul Poesii, Oda dobandeste forma finala, unde vocea lirica nu mai este exclusiv a eroului, nici a poetului, ci devine una a profunde a fiintei umane, care se raporteaza la propria conditie (opud Ioana Em. Petrescu, Mihai Erninescu - poet tragic, Editura Junimea, 1994).

Compozitie si structura:
lineara, in cinci strofe. Poezia combina doua tonalitati: de oda si de elegie.

Oda (fr. ode, gr. ode, .cantec") - specie a genului liric, cultivata inca din Antichitate, in literatura greaca (Alceu, Sappho, Anacreon) si latina (Horafiu), prin care se exprima admirafia pentru o persoana, o idee, un eveniment, candva pentru zei, eroi sau invingatorii in jocurile sportive grecesti. in forma clasica, oda esle o poezie cu forma fixa, alcatuita din strofa, antistrofa si epoda, recitata cu acompaniament muzical, ca si celelalte specii lirice antice. Cu timpul, structura si versificatia si-au pierdut rigoarea formala, mentinandu-se doar tematica si tonul solemn si elevat.

Elegia (fr. elegie, lat. elegia, gr. elegeia, "cantec de doliu") - specie a genului liric, cultivata inca din Antichitate, prin care se exprima, intr-o tonalitate grava, sentimente de tristete, melancolie, dragoste si suferinta. Romanticii (Lamartine, Shelley, Leopardi, Holderlin) au facut din elegie una din formele predilecte ale liricii lor.


In poezie se contureaza doua nuclee semantice:

a) unul al fiintei umane, al constiintei, al individului. Stilistic, este reprezentat de marci ale eului liric: persoana I a verbelor ("nu credeam sa-nvat", "naltam", "baui", "ard", "ma vaiet", "ma topesc", "sa pot" etc), pronume si adjective pronominale la persoana 1 ("manta-mi", "ochii mei", "cale-mi", "al meu propriu vis", "pe mine / Mie reda-ma" s.a.); Pot fi considerate marci implicite ale eului liric si formele verbale si pronominale de persoana a ll-a, intrucat, intotdeauna, un tu presupune un eu si viceversa; eu si Iu sunt cei doi poli ai comunicarii care isi interconditioneaza existenta si isi schimba rolurile.
Atentie! Eul liric este un concept (operational), nu o identitate cvasi-reala, asa ca evitati formularile (chiar daca sunt, involuntar, amuzante) de genul: "Eul liric sta la fereastra", "Eul liric este trist / isi cheama iubita" ele. Eul liric este vocea lirica, este o instanta a discursului poetic, de cele mai multe ori (in lirica subiectiva) o proiectie a autorului. Este, putem spune, un pandant al naratorului din proza.

b) altul dominat de figura mortii, marcat stilistic de termenii "a muri", "voluptatea mortii", "sa pot muri" si de aria semantica creata in jurul termenului suferinta.
incearca! Identifica termenii care fac parte din aceasta arie semantica si comenteaza, din perspectiva tematicii romantice, sintagmele oximoronice, care au rolul de a spori intensitatea trairii: "voluptatea mortii neinduratoare", "suferinta, tu, dureros de dulce" si "nepasare trista". Analizeaza, din acest punct de vedere, epitetele.

Teme si motive romantice:



inca din incipitul ex abrupto, insolit, al poeziei ("Nu credeam sa-nvat a muri vreodata") - asemenea unei concluzii, unui gand mai vechi sau ca si cum ar urma unui monolog - se remarca prezenta a doua teme specifice poeziei romantice de meditatie: trecerea inexorabila a timpului (timpul este o supratema a creatiei eminesciene), legata indisolubil de iminenta mortii. Ambele sunt circumscrise, de fapt, unei teme mai largi, si anume conditia umana.

Alte motive romantice: solitudinea si astrele noptii, care trimit la ipostaza contemplativa a visatorului romantic, cufundat in universul compensatoriu, incercand sa refaca unitatea originara a fiintei umane si a cosmosului.
Trimiterile mitologice din strofele a treia si patra ("Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul inveninat de haina-i", "De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, / Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari / Pot sa mai reinviu luminos din el / Ca pasarea Phoenix?") potenteaza suferinta si largesc aria semantica a sentimentului.

Nessus si Hercul: figuri mitologice centrale ale uneia dintre povestile tragice ale omenirii. Mitul spune ca Nessus, unul dintre centauri, s-a indragostit de Deianira, sotia lui Hercule, eroul grec care a fost primit in randul zeilor. Hercule il raneste mortal cu una dintre sagetile sale otravite. Inointe de a muri, Nessus ii daruieste Deianirei, ca sa se razbune, un filtru miraculos, spunandu-i ca i-l va aduce inapoi pe sot daca acesta se va indragosti de altcineva. Deianira ii trimite lui Hercule o tunica imbibota cu filtrul lui Nessus. Vesmantul, odata imbracaf, se lipeste de trupul eroului si ia foc.

Pasarea Phoenix: pasare fabuloasa din mitologia egipteana, despre care se crede ca moare arun-candu-se in flacari si renaste apoi din propria cenusa.



Rugamintea imperioasa si deznadajduita din ultimele doua versuri ("Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma!") vizeaza odihna visata a mortii. Eul liric aspira, prin moarte, la o reintoarcere in sine, la o reconfigurare plenara a identitatii scindate.

Ioana Em. Petrescu: "Refacerea armoniei originare a eului risipit, prin simplul fapt al existentei, in lumea pe care el e chemat sa o intemeieze, este, astfel, obiectul acestei ode care e, totodata, o elegie a risipirii in timp si o rugaciune a reintregirii fiintei prin moarte." (op.cit., p. 200)