ORA FANTANILOR - Poezii de Ion Vinea.

Neincrederea avangardistului de altadata in "o-pera" definitiva sau "orgoliul depasind masura" (Henriette Yvonne Stahl) au intarziat editarea in volum a poeziilor cu o jumatate de secol. Dupa un prim proiect nerealizat (Moartea de cristal, anuntat in "Contimporanul", 1926, nr. 64) Ion Vinea publica in "Reporter" din 1937 un numar de cinci poeme sub genericul Din "Ora fantanilor". Un an mai tarziu, in 1938, tipareste in "Viata romaneasca" cateva grupaje lirice cu mentiunea "Din volumul "Ora fantanilor" (1915-l925), care va aparea la Editura Fundatiilor Regale. Dupa aproximativ doua decenii, mai precis intre 1955 si 1960, Ion Vinea definitiveaza pentru tipar un numar de 237 poeme, organizate in patru cicluri (Ora fantanilor, Steaua somnului, Exil si Aievea), asa cum indica manuscrisul nr. 18922, aflat la Muzeul literaturii romane. Publicarea in volum e din nou amanata, autorul declarandu-j lui Ilie Purcaru intr-un interviu din 1963: "imi revad cu prudenta voluminosul caiet de poeme. Sunt file care au ingalbenit an cu an, desprinse si troienite din arborele vietii. Nu ma grabesc cu publicarea lor: Habent sua fata libelli".

Datorita straruintelor prietenei sale, scriitoarea H. Y. Stahl, volumul apare sub titlul Ora fantanilor la Editura pentru Literatura, in 1964, in ziua mortii lui Ion Vinea , care mai are timp sa vada semnalul. Antologia, pregatita se pare de autor, cuprinde 96 de poeme, lipsind insa compartimentarea in cele patru cicluri amintite. Dintre acestea, noteaza ultimul si cel mai competent editor al operei lui Ion Vinea, "mai mult de jumatate vad lumina tiparului pentru prima oara, iar altele au fost publicate in periodice numai cu putin timp inainte de aparitia volumului.

Aceste poezii apartin perioadei de maturitate a creatiei lui Ion Vinea (desi, dupa obiceiul sau, poetul uneori le antedata!) si nu ofera imaginea cea mai fidela a originalitatii si valorii unei experiente literare de o jumatate de veac. Ora fantanilor este un volum antum, nascut dintr-o zbuciumata lupta cu timpul, si reprezinta deci vointa scriitorului, vointa pe care orice editor se cade s-o respecte" (Elena Zaha-ria Filipas). O editie ulterioara - Ora fantanilor (1967) - amplifica numarul poemelor si le structureaza in ciclurile indicate. Editia aceasta va fi reluata in Poeme (1969). Prima editie de Opere, I, (1971), cuprinde 299 poezii organizate in Din volume, Din periodice si Inedite. Abia ultima serie de Opere, 1 (1984), din care am extras paragraful citat mai sus, reia - intr-o prima sectiune si insotindu-l cu un aparat critic adecvat - sumarul volumului din 1964, singurul supravegheat si vazut de catre Ion Vinea

In literatura romana moderna, Ion Vinea ramane un "caz" in primul rand prin amanarea, datorata orgoliului sau atitudinii iconoclaste fata de textul considerat "definitiv", a debutului editorial in poezie, desi vocea sa lirica fusese prinsa (deci recunoscuta ca atare) de catre I. Pillat si Perpessicius in Antologia poetilor de azi (1925) si, mai tarziu, de Vladimir Streinu in Literatura romana contemporana. Antologie (1943).

In al doilea rand, poezia reitereaza -prin sublimare - tensiunile existente in proza intre fibra emotiva, chiar sentimentala si cenzura intelectuala, intre atmosfera gen "fin de sidcle" si modernitatea redevabila curentelor de avangarda, promovate in revista "Contimporanul".

Daca "instinctul tropic" (G. Calinescu) e vizibil in aceasta poezie ce preia sugestii din simbolistul A. Samain (din care si traduce), dar si din Arghezi sau Ion Barbu, volumul Ora fantanilor (1964) certifica premonitiile criticii interbelice, impunand o lirica inconfundabila. "Clasicul unor forme poetice moderne" (S. Cioculescu), optand pentru "avangardismul moderat" (I. Pop), Ion Vinea cultiva elegia filosofica. Motivul "exilului interior" (M. Petroveanu) vertebreaza poezia, alaturi de "starea de crepuscul" si de "drama sterilitatii" (Elena Zaharia), propunandu-se astfel o "mitologie a durerii" si "un nadir al eului" (V. Nicolescu), de unde fixarea lui Ion Vinea pe "locul median intre Eminescu si Bacovia" (S. Mioc). Timbrul elegiac, senzatia e perpetua reprimare a fondului pronuntat afectiv si aspectul incolor al versului, in filigranul caruia se strecoara inca elemente de recuzita simbolista, incheaga un univers in care erotica, peisajul marin, evocarea unor personalitati istorice sau tabloul citadin sunt supuse aceleiasi reductii fenomenologice sui-generis. Poezia din Ora fantanilor este prin excelenta conceptuala, ea se intalneste, in epoca interbelica, cu imagistica abstracta din versurile lui O. Goga si Al. Philippide, minus tonalitatea fierbinte, vaticinara a primului si aceea, glaciala, a celui de-al doilea.

Asocierea lui Ion Vinea cu plastica intelectulizata a cubistului Braque nu este intamplatoare, in sensul ca abstractiunea dobandeste, in Tuzla ori Ivoriu, pregnanta plastica. Rezultatul este aproximarea eidos-iu concret, la care se ajunge prin indelungata combustie si savanta comprimare. Existenta diurna cu infinitul sau cenusiu e distilata in ritmurile frante, ce amintesc doar atitudinea iconoclasta afina, pana la un punct, cu aceea din versurile lui Tristan Tzara sau Adrian Maniu. Obiectele isi pierd d_ensitatea pastran-du-si in schimb conturul. insusi eul poetic ajunge la epura intr-o miscare de imersiune in "ora de linisti stelare", prefacuta, eidetic si ea, in "clar semn de lumi fara nume". Raman asadar

Vocile sfant de curate, fruntile pure si ochii, cugetul gol si curat e, clopote cand leganate trec in nuntestilc rochii" (Ora fantanilor).

Tonalilatea barbiana din versurile citate devine grava, de un dramatism retinut in Ivoriu:

"intr-un sfarsit, in marginea orelor moarte, nalt si aspru, Turnul a crescut zi cu zi, noapte cu noapte, intemnitandu-ma. Singur veghez. Nici un zvon. Lumea e de mine departe. Nimeni n-aude. Nimeni nu ma cheama. E tarziu. Turnul sporeste in noapte".

Turnul si fantana se afla unul in prelungirea celuilalt, pe acelasi ax: solitudinea proiectata cosmic. Exegeza critica observase ca "turnul pe care-l cimenteaza timpul in jurul fiintei sale are verticalitatea subterana a fantanii. Ora turnului e ora fantanilor, echivalenta stranie, incarcata de nevoia descoperirii unui punct de sprijin interior, a unui nadir latent" (Vasile Nicolescu). Punctul acesta "de sprijin interior" e, in realitate, un punct de fuga - constiinta a declinului individual, proiectat - cu rece disperare - la scara universala. Cele doua cicluri - marin si istoric - topite in tesatura volumului inccrcuiesc aceeasi alunecare sau, mai bine zis, cadere a eului in "exilul interior".

Poetul latin Ovidiu devine emblematic iar litoralul tomitan si largul neprietenosului Pont Euxin transmit, in chenar funebru, aceasta stare de ireversibila alienare a sinelui: "Din tara de miazanoapte vin pasari mari,/ in somn le auzi vuietul rece/ prin arborii mari ca o lira de oase" (Tomis). Clipa insasi ingheata intr-o imagine memorabila, amintind de Trakl ("si iarna fara tel mi-o ia-nainte/ cu ingeri rari prin ora de cristal" - Clipa). Soarele ce toropeste si calcineaza, marea "incercuita de-un destin/ cantand in el sfarsitul si-nceputul" (Tristia) si "albastrul sat intr-un inel de var" (Tuzla) includ tristetea incomensurabila, ridicata la metafizic: "Seara bate semne din far/ peste goarnele vagi de apa/ cand se intorc pescarii cu stele pe maini/ si trec vapoarele si planetele" (Tuzla). Peisajul se stilizeaza in maniera simetriei asimetrice din pictura lui Steriadi sau Iser (caruia ii transcrie liric o panza, in Iser) precum si prin ascendentul liniei, al desenului fata de pictura propriu-zisa:

"Dobrogea sonora ca lemnul de vioara si-afunda sarcofagul intre Dunare si mare pe valul lui Traian. Pe prag zebrat de drumuri vechi, la Pontul Euxin, casa cojita de crepuscul e o epava mai mult fara leagan, fara cuvant" (Casa din Mangalia).

Tristetea intarzie pretutindeni - "cum zaboveste toamna pe camp" (Declin) - in portul vechi al simbolistilor (Chemare, Popas etc), in "gara peticita de lumini" (Doleante) sau in cenusiul peisaj citadin (Remember), fiind regasibila la capatul intoarcerilor, dureroase si ele, in istoric. lon-Voda cel Cumplit, Golia, Demostene revin din epopee "prin luminile-n declin" (Aetius). Ei raman exemplari asumandu-si in illo lempore acelasi destin, al solitudinii incurabile, intoarcerea in copilarie si in decorul familial e impregnata de amintirea fratelui mort la o varsta frageda, ce aluvioneaza probabil un De profundis prezent in totalitatea operei sale poetice. Aici, in copilarie, "toamna rosie adoarme in aur vechi" (Plans), se eternizeaza "sangerarea soarelui sleit pe lacuri" (Cale-ntoarsa), precum si - Cronos autohton -"moara de vant, undeva pe pamant, in amurgul ei rosu,/ arsa-n gand, vag plangand, si pe cioburi de sange rasfranta" (Moara umbrelor). Constelata in acest chip, "mitologia durerii" (V. Nicolescu) atemporalizeaza biograficul si, in genere, evenimentialul.

Universul lui Ion Vinea e alcatuit din reziduuri calcinate, efecte ale imploziei, distorsionate cateodata oniric, precum in panzele suprarealistului Yves Tanguy. Steaua somnului c o veritabila sumtna ce aglutineaza antologic manifestarea erotica neimplinita - o alta constanta a lui Ion Vinea si dimensiunile temporale in apele somnului asociat, ca la Blaga in La curtile clorului, cu apele intinse si cu steaua coborata acum pe pamant. "Topita-n trcmurul de asteptare,/ esti steaua somnului unde-mi dorm apele/ si veghea la cainta-n mine suie./ Ziua e de prisos, noaptea ede lumina/ in adanc, unde uitare nu e" (Steaua somnului).

Aidoma lui Ovidiu, "izgonit cu pustiul si cu gandul"', solitarul modern atinge gradul zero al tragicului, el se depersonalizeaza in versul aproape incolor inchizandu-se singur, in captivitate, ca si marea: "Drumurile de var lin sosind singure/ somnul si-l duc la sanul falezelor*' (Nox). Pe acest fundal. Ion Vinea isi prelungeste masca tragica - "cearcan batut pe infinit" (Adrian Maniu) - intr-o inconfundabila elegie a plansului universal.

Scriitori romani