ORDINEA CUVINTELOR - Antologie de versuri de Nichita Stanescu, aparuta la Editura Cartea Romaneasca, 1985, in doua volume. Prefata, cronologie si editie ingrijita de Alexandru Condeescu cu acordul autorului. Aceasta ultima precizare sugereaza cate ceva despre modul necanonic in care Stănescu concepe relatia autorului cu propria lui creatie. intr-o exprimare metaforica, ce trimite la vechea idee a poetului inspirat de divinitate, scriitorul nu este decat un accident existential (un "nod al luminii") prin care tranziteaza "operele impersonale".
In acord cu aceasta strategie de lansare a propriei opere in eternitate, constient pe de alta parte de pericolele lipsei sale de selectivitate critica (poetul este celebru pentru versurile "improvizate" dictate prietenilor la petreceri, scrise pe fete de masa, pe servetele, pe pereti etc), Stănescu a ales sa colaboreze cu un tanar critic si discipol. Alexandru Condeescu, pentru a face "o revizuire a celor publicate pe parcursul a peste 25 de ani, lasand numai lucrurile care s-au salvat conjuncturii intime sau exterioare".
Aceasta editie, care "nu are pretentia de a fi definitiva, ci numai nazuinta", este asadar o antologic de autor (intr-un inedit proiect simbiotic), in care, in anui ce premerge mortii sale, Stănescu isi recapituleaza opera antuma in biografia ci interna, ca o "ordine a cuvintelor". Este o posibila si, de altfel, credibila selectie, ce elimina scaderile si nereusitele (e vorba in primul rand de poeziile "ideologice", scrise la comanda sociala, si de cele "manieriste", in care poetul se autopastiseaza) din volumele Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 elegii. Alfa (ciclul Obiecte cosmice). Oul si sfera. Rosu vertical, Laus Ptolemaei, _ Necuvintele, Un pamant numit Romania, In dulcele stil clasic, Belgradul in cinci prieteni. Maretia frigului. Epica magna, Operele imperfecte. Noduri si semne, din periodicele ultimilor ani, intentionate a forma volumul Operele impersonale, precum si dintre postume.
Mai mult decat celelalte antologii, Alfa (1967), Poezii (1970), Clar de inima (1972) si Starea poeziei (1975), Ordinea cuvintelor este un testament poetic, care permite schitarea unei harti de ansamblu a universului liric stanescian. Dupa Eminescu, Blaga si Barbu, Stănescu este cel de-al patrulea poet roman care a elaborat o cosmologic poetica in sens tare, cu o structura vizionara ce concureaza, in registru metaforic, modelele filosofice si stiintifice. Asa cum a facut G. Calinescu pentru opera lui Eminescu, cosmologia stanesciana poate fi desfasurata de-a lungul unei axe a timpului, ce incepe cu Increatul, traverseaza doua emisfere ale lumii, cea inteleetiva si cea sensibila, si sfarseste cu moartea sau transfigurarea in cuvant. Momentul anterior cosmogonici este reprezentat de catre Increat, imaginat ca un urias ou cosmic in care germineaza toate fiintele ce urmeaza sa se nasca. Increatul stanescian simbolizeaza rcplierea poetului asupra lui insusi, efortul de concentrare si enstaza prin care el si-a sublimat sentimentele si fantasmele intr-o viziune poetica cristalina si riguroasa, ce incepe o data cu 11 elegii.
In incinta ovulara, poetul traieste o regresic pana la starea de embrion, ce ii va permite sa se nasca din lumea reala (numita "Fizica"), in lumea spiritului (numita "Metafizica"). Din punctul de vedere al genezei imaginilor poetice, Increatul echivaleaza cu Noaptea originara, ce nu poate fi descrisa prin categorii pozitive, ci doar prin necuvinte ce sugereaza vidul, absenta, informalul: embrionul, tenebrele, Nimicul, zcro-ul, punctul adi-inensional.
Dar atunci cand gestatia ajunge la termen, cochilia oului cosmic devine un spatiu inchis ce se cere spart. Hlanul vital al poetului se materializeaza in obiecte fusiforme, precum sageata, obeliscul, stalactita, strigatul, rosul vertical. Naratorul emerge in universul imaginar, sub semnul unui vector ascendent, care tinteste catre cer, catre spiritul divin.
Aceasta face ca, intr-o prima faza, lumea sa i se infatiseze sub un regim intelectiv al imaginarului. Cosmosul poetic isi dezvaluie o prima emisfera de natura metafizica, in care obiectele par a fi suferit o decantare spirituala, iar fenomenele au fost reduse la esente. Acest proces de abstragere regrupeaza patru scheme sau algoritmi imaginari, ce revin-cu insistenta in poemele stanesciene: zborul (ascensiunea), pelerinajul in Nord (purificarea prin frig), vitrificarca (sau sublimarea trupului in spirit) si inghitirea (sau inglobarea in Marele Tot). Fiecare din scheme face sa consteleze cate o serie de simboluri aline. Astfel, zborul este sugerat si indus de aparitii tot mai diafane, ce alcatuiesc o scara a lui lacob de la pamant la cer: sageata, aripa, pasarea, vulturul, calul inaripat, ingerul. Reprezentand adesea un alter ego celest al poetului, aceste fapturi ii provoaca o decorporalizare, debarasandu-l de lestul carnal, facandu-l usor si volatil precum norii sau acrul. O a doua forma de asceza intelectiva este reprezentata de purificarea prin frig, vazuta ca un pelerinaj in nordul hiperboreic, in tara "mai-marilor mintii". Calatoria initiatica spre gandirea pura presupune inghetul fiintei umane, stingerea caldurii animale a sentimentelor si instinctelor. Iarna metafizica, cu animalele sale, lupul, vulpea, ursul polar, si cu accesoriile sale, frigul, zapada, gheata, il transforma pe narator intr-un hiperboreu, un "extraterestru".