PATIMA ROSIE - Comedie tragica in trei acte de Mihail Sorbul. Piesa a fost publicata in volum in 1916, cu o prefata de Mihail Dragomirescu. Prima reprezentatie avut loc la 3 martie 1916, pe scena Teatrului National din Bucuresti, cu Ion Brezeanu (Sbilt) si Elvira Popescu (Tofana) in rolurile principale.
In legatura cu ecoul acestei premiere, ca si al piesei insasi, considerata un punct de rascruce in evolutia dramaturgiei romanesti moderne de dupa Caragiale, Tudor Vianu nota: "Duetul protagonistilor a ramas un moment remarcabil al scenei bucurestene.
De multa vreme publicul nu traise o emotie teatrala mai puternica, si multi dintre spectatorii acelei seri au avut impresia ca fusese nevoie de asa ceva pentru a aduce un impuls nou de viata in miscarea teatrala destul de lancezitoare a timpului", intr-o marturisire din 1932 privind geneza Patimei rosii, dramaturgul amintea ca aceasta se intitula, initial. Amoruri anormale, apoi Marginile firii, titlul definitiv fiindu-i sugerat chiar de o replica a eroului principal: "in medicina se numeste congestie, iar popular, patima. Patima rosie, fetito".
Patima rosie ramane piesa care a impus numele lui Mihail Sorbul
In galeria clasicilor dramaturgiei noastre moderne. Facand parte din seria de texte dramatice subintitulate de catre autor "comedii tragice", spectaculoasa intriga pasionala a Patimei rosii confera legitimitate estetica acestei inedite specii hibride, tragi-comice, descinsa pesemne, dupa cum sugera Tudor Vianu, din comedia sentimentala a secolului al XVIII-lea. Elementele de melodrama abunda de asemenea: gestul surprinzator si oarecum isteric, aparent lipsit de motivatie psihologica, al Tofanei de a se arunca de gatul unui filfizon ca Rudy, inferior ei atat ca intelect, cat si ca vointa si personalitate; apoi polarizarea etica, mai precis dispunerea tipologica manihcista a personajelor in "rai" (cinicii si negurosii pasionali Tofana si Sbilt) si "buni" (diafanii si in fond insipizii Crina si Caslris).
Atitudinile sentimentai-morale de tip melodramatic ale personajelor primesc nu o data accente expresioniste, identificabile, de pilda, mai ales in autosugestia afectiva, cu urmari fatale, a intempestivei Tofana fata de Rudy, sau in alte asemenea amoruri clamate fulgerator si neverosimil, dar nemotivate in raport cu evolutia organica a conflictului, cum ar fi cel al lui Sbilt fata de "filiala" si cat se poate de mediocra Crina, sau cel dintre aceasta din urma si donjuanul doritor sa se reabiliteze moral, Rudy. Numai ca mclodramatismul drapat cu stridente tuse expresioniste va fi nu o | data contrabalansat, cu o subtila stiinta a psihologici si echilibrului dramatic, printr-o substantiala doza de ironic si chiar de sarcasm auctorial, exprimate prin intermediul unui ingenios metapersonaj ori personaj-diafragma, Sbilt, varul Tofanei, un nihilist gcnialoid, tomnatec student ratat si "scriitor" fara opera. Daca Mihail Dragomirescu, protectorul si mentorul literar al dramaturgului, vedea in Sbilt nici mai mult, nici mai putin decat un rol pe care, "tara nici o sovaire, il putem califica drept shakespearean", G. Ibraileanu se arata in schimb mult mai sceptic in privinta viabilitatii caracterologice a acestui personaj, sesizand in constructia sa o regretabila discrepanta: cea dintre intentia autorului, care doreste sa creeze un Sbilt mefistofelic si genial, menii sa indeplineasca rolul fatalitatii tragice, si jealitatea" fictiva a unui simplu profitor istet, teribilist cinic si profet de cafenea, amintind de caragialianul Mitica. Deopotriva raisonneur si agent dramatic, catalizator al actiunii, cinicul Sbilt - cel mai realizat personaj al piesei, in opinia unor comentatori anticipeaza si regizeaza din umbra, in chip diabolic, aproape toate deciziile impulsivei sale verisoare, protagonista Tofana. Tot el este acela care confera comediei tragice a lui Mihail Sorbul o inefabila aura de mister si fatalitate alunei cand invoca, in fata Tofanei, figura bunicului lor comun, Haralambie Sbilt.
Element premonitoriu al uciderii lui Rudy si apoi al sinuciderii Tofanei, invocarea fantomei hingherului este menita sa activeze ereditatea maladiva a eroinei, pasionalitatea ci patologica si, finalmente, criminala. Dezvoltarea aproape tragica, sau mai degraba doar melodramatica a conflictului se grefeaza insa pe situatii comice: triunghiul Castris - Tofana - Rudy, sau cel format din Tofana - Rudy - Crina amintesc de caragia-licnclc incurcaturi amoroase de tip adulterin din O scrisoare pierduta si O noapte furtunoasa. De altfel, Tofana evoca ea insasi, in tensionatul act III, Noaptea furtunoasa, asemanandu-l, batjocoritor, pe superficialul cuceritor Rudy cu adorantul la nemurire al Zitei, Rica Vcnturiano.