Patimile dupa Bacovia - Volum de versuri de Ovidiu Genaru referat






PATIMILE DUPA BACOVIA - Volum de versuri de Ovidiu Genaru. A fost publicat la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti, in . Dislins cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Iasi. Sub acelasi titlu si Ia aceeasi editura s-a publicat in 1986, in colectia "Hypcrion", si o culegere antologica din versurile poetului, insotita de o postfata semnata de Radu Calin Cristea si cuprinzand texte din volumele Nttduri (1967) Tara lui Pi (1969), Patimile dupa Bacovia, Bucolice (1973), Madona cu lacrimi (1977), Poeme rapide (1983), si ciclul de inedite Campia cu spini.

In ciuda titlului, cartea lui Ovidiu Genaru din 1972 nu poate fi raportata intr-un mod foarte direct la universul imaginar al lui Bacovia. Poetul Plumbului e evocat, desigur, ca un fel de emblema, e numit, cu o ironie amara, "preafericitul", recunoscandu-i-se in acelasi timp "dreptul la aura sfintilor" si la "onoarea la funeralii de gradul intai", iar "geografia" evocata aici e cea a targului de provincie si a mahalalei, a "lumii cu dugheni"; si nu lipseste cate un vers amintind de situatiile tipic bacoviene ("in umbra uratului cand tusea noastra / arunca pe caldaram frunze insangerate").

"Nevroza ' maestrului, tragicul si absurdul, anxietatea profunda in atmosfera de descompunere generala au disparut insa, si, o data cu ele, acea grandoare sumbra pe care intensificarea ca si expresionista a senzatiei prin violente coloristice si contururi nervoase ale desenului o sugera. "Patimile dupa Bacovia" nu vor aminti aproape nimic, asadar, din cele ale lui Bach, dupa Matei sau loan, in sensul suferintei care sanctifica si spiritualizeaza (desi "preafericitul Bacovia" din poemul amintit pare indreptatit la "aura sfintilor / care s-au hranit cu lacuste si mana").

Patosul tragic al "caderii" bacovicne va fi inlocuit in noua provincie a lui Ovidiu Genaru cu un sentiment care asociaza melancolia si ironia, dintr-o perspectiva de mic realism cotidian, ce nu refuza notatia prozaica, inregistrarea faptului banal, lipsit de aura, dar care permite si recuperari cenzurate ale atmosferei de provincie mai mult sau mai putin idealizata in conventiile ei de "Belle epoque".

In latura propriu-zis evocatoare, poetul isi controleaza nostalgiile cu luciditatea celui care stie ca acea lume a disparut pentru totdeauna iar rechemarea ei in memorie e contrazisa la fiecare pas de realitatea imediata:

"Sure aripi de ceata zilele
mele trec in nestire nu mai vad
prin parcuri fantani tasnitoare
numai prin ganguri amorasi dolofani
isi fac temele la anatomie nu mai vad
cai decat in picturi la librarii
si nici scrumbii pescuite in cer
de mari dirijabile umplute cu pene
de ingeri".


Noua ambianta poluata de industria moderna si invadata de surogate e acceptata cu un fel de resemnare melancolica in lipsa de ceva mai bun:

"dar e bine si e inca lumina
printre fluvii de iluzii si insecticide
toxicide pachete cu vid si nenorociri
in poleiala care se dau drept vietati
din paradis".


Sub aceeasi privire vag elegiaca apar "cimitirul locomotivelor", vazute ca niste "frumoase cochete cu volanase" de care nu mai are nevoie nimeni, al "demodatelor caroserii si biele ce goneau ca un iepure peste pastorale campii", "fotografiile cu matusi", "sertarele cu molii", sau

"unele persoane (care) practica un spiritism
de provincie in c.".utarea nebunei epoci
cu lungi tigarete albastre si balerini rusi
cu aripi frante la Paris";

ori, inca, "promenada" cu derulari ale unor secvente ca de film mut a micilor burghezi provinciali de odinioara:

"Seara pe strada principala
micii-burghezi foarte mici culeg cu
varful bastonului chistocuri lumea bizara
petrece dentisti coafeze poeti cladesc
idealuri eterne se-nfrupta din frisca povinciei"


Cum se poate usor constata, efuziunea lirica lipseste, ochiul 288
priveste cu detasare spectacolul desuet, fara implicarea sentimentala a unui Petre Stoica, poetul care se stie "uitat printre lucruri uitate", si de care Ovidiu Genaru poate fi doar intr-o oarecare masura apropiat. Gesturilor de entuziasm facil si "poetic' li se contrapune mereu proza vietii de fiecare zi:

"Primavara liliacul este un atac la persoana
s-a scris in ziare ca o lumina noua
va veni multe se zic multi arunca
palaria in cer trebuie sa fie acolo un
morman de palarii de bucurie se recomanda
o nesfarsita dragoste dar
deocamdata cu totii uram mielul
si-l mancam pentru ca
ne este foame".


"Sentimentul duios al apartenentei la lumea provinciei" pe care Laurentiu Ulici il vedea impacandu-se cu "constiinta critica" poate fi totusi descoperit din loc in loc, ca in poemul Intr-o nobila mahala, unde referinta mitic-biblica sta alaturi de imaginea mizerei realitati traite, iar trimiterea la o literatura inrudita ca atmosfera e asumata tot atat pe cat e si tinuta la distanta:

"eu am trait ca iona in burta provinciei
intr-o nobila mahala cu flori
de marita-ma mama vis-a-vis de carciuma
leei zilbestein nu prea departe
de oceanele de gunoaie

m-am expus in orasel
imprastiind in dreapta si-n stanga
o iubire de oameni marunti o nenorocita
iubire cehoviana si tot ce spuneti voi
pentru a ma reda mie insumi
ma-ndeparteaza de toate".






Alte versuri se fac ecoul traditionalulului plictis provincial, atmosferei stagnante, uratului si langorii, intr-o viziune voit conventionalizata, cu constiinta inscenarii, ca in aceste versuri ce construiesc decorul si figuratia "locului unde nu se intampla nimic': "Ca intr-un orasel hanseat se bucura popolul de crenvursti si bere si noi / stam pe un pat de piatra in odaie / si cojim o portocala stam linistiti si / privim carnavalul nu iesim ne e frica / stam ca pe spinari de asin si / traversam pustiuri launtrice fereastra / se intuneca treptat si daca n-am striga / noi suntem! cu camea usurata de poveri / ca moliile am pluti-n odaie". Metafora "mlastinci filistine" e si ea semnificativa in acest context, explicitand cumva sentimentul nonadarentei la lumea prinsa in inertii. Mai aproape acum de cele bacovienc, "mahalelile lui noiembrie" inregistreaza "pornografiile de pe garduri scrise de / elevii obraznici', iar refrenul cantecului de pe vremuri care invita "la casuta alba cu atatea flori in feresti" e transformat de poetul-profesor invitat la "ore de gimnastica perfecta cu junca targului" si la educarea unor "generatii
exemplare conform inaltelor principii", in casuta alba / cu moartea in feresti".

Un fapt pamas practic neobservat, si nu fara motiv, la data aparitiei cartii, este acela ca sub evocarea trecutului provincial se poate ghici cu destula usurinta un timp prezent deloc idilic, in care evocata "mahala" de altadata se prelungeste in actualitatea sordida, mizera, cu

"munti de ambalaje menajere
si reclamele 'consumati surogate' si
aceste valuri de stofa si dezodorante

aceste siruri de tristi
biciclisti ce zic adio satelor tran-
sistorizate si canta in cor imnul multumitilor si balurilor toxice de sambata scara

resturi la periferia oraselor deseuri
prin care hamesit de foame scormoneste
cobaiul alb si infricosat al poc7ici".


Aceasta se stie marginala ca si autorul ei (refugiat, pe vreme ploioasa, in spatii ale reveriei boeme "la carciuma 'La lupul singuratic', unde improviz(eaza) intr-un ungher un alb castel"), orice incercare de idealizare si gratuit estetism fiind contrazisa de exigente exterioare care, in schimbul unei recompense materiale foarte prozaice, comanda mai curand "cuvinte respectuoase conform uzantelor"; discursul "frumos" nu mai are, in aceste conditii, nici o cautare, aparand desuet: "Si-acum sa ne straduim din rasputeri / sa compunem un rand frumos de cuvinte / ca un card de rate salbatice de aur sau / ca un servici de cesti de saxa ceva / luminos si fragil aidoma unui sir de / intentii umaniste poate o conferinta despre lalele". Statutul modest al poetului nu mai permite nici situarea sa sub semnul marilor simboluri prestigioase ale Poeziei, precum Corbul lui Poe ori Luceafarul eminescian: "Pe la patru dimineata aud batai / puternice in usa e laptareasa zic sau / poate e corbul preschimbat in luceafar / de mahala acea pasare actuala care-mi vegheaza viata onoarea de-a trai / printre semeni deschid e mama mea plansa / Ovidiu ne-au impuscat cainele un om nemernic". Atitudinea sceptic-ironica (nu lipseste autopersiflarea) anuleaza orice inclinatie spre gesturile mari; insasi poezia, crede autorul, nu e in stare sa ofere decat o imagine conventionala ("pana la viata / adevarata e o distanta pe care nici Homer n-o acopera'), incat actul compunerii poemului merita demontat, de-mascat in fata cititorului, ca un substitut neconvingator al realului prin cuvinte "frumoase".

Spatiul poeziei e unul precar, recuperat dintr-o varsta a candorii copilaresti. - loc al lucrurilor vechi si scoase din uz: "ridicati din barne si scanduri acea / magazie subreda si intamplatoare / si lasati-ma acolo sa-mi aduc aminte / printre harnasamente si felinare printre / butoaie dogite unelte si fierarii / sa ascult cum ploaia si seninul gaureste constructia" Cum se vede, tot ce tine de retorica poetizanta este imediat cenzurat ca neautentic, vorbele mari fiind intampinate cu neincredearea celui care e constient de decalajul enorm dintre datele realitatii imediate si evocarea idealizanta a trecutului "vis de provincie in cautarea nebunei epoci". Poemul regaseste mai degraba lumea omului concret, in confruntare cu proza si uratul cotidiene, discursul sau avand un subliniat rol demistificator. O anumita tandrete e totusi prezenta din loc in loc, dar supravegheata lucid, in rasfoirea acelor pagini fanate de album de epoca, spre care poetul se intoarce cu libertatea de spirit a lumii noastre, ca un regizor si aranjator de vitrine "retro".

Titlul volumului sugereaza, asadar, mai curand decat supunerea la un model propriu-zis, o succesiune, o distanta in timpul real si in cel poetic, o detasare care permite manevrarea unei recuzite, a unor decoruri, a unor manechine, placerea punerii in scena primand asupra sentimentului elegiac cu care se evoca, indeobste, lumile disparute. Acesta din urma ajunge sa fie, adeseori, chiar neutralizat de ironie si de notatia contrastanta a imaginilor oferite de realitatea imediata, in care supravietuiesc mai degraba aspectele mizere. La publicarea, in 1986, a antologiei care preia titlul volumului din 1972, propunand o imagine mai larga asupra scrisului sau, Radu Calin Cristea este indreptatit sa vorbeasca despre "temperamentul ubicuu al poetului", despre un "polipoet" cu o "tematica elastica", si o scriitura foarte mobila, miscandu-se intre un discurs ceremonios -fastuos si unul ironic-elegiac, asa cum il ilustreaza indeosebi ultimele carti, cele mai reprezentative. Nicolac Manolescu aseza poezia lui Ovidiu Genaru pe o "linie de mijloc": nu doar de simtire, ci si de scriitura, care e inventiva, desi nu neaparat originala, care are farmec, pricepere si un profesionalism evident.



loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Cauta referat
Scriitori romani