PATRIARHALE SI EXOTICE - Volum de poezii de Tudor George. Apare la Editura "Cartea Romaneasca", in 1988.
In De la Baudelaire la suprarealism, M. Ray-mond decidea ca postbaudelairicnii se impart in doua scoli poetice fundamentale: vizionarii si estetii. Pe cea din urma linie, ilustrata spectaculos de Mallarmc sau E. A. Poe, scoala poetica esteta, cu sorginti in San Juan de la Cruz, in Petrarca, in mistici sau in prerafaeliti, fascineaza o suma de ilustre constiinte lirice prin obsesia perfectiunii formale, simbolismul oracular, aproape excesiv, si, in primul rand, prin obsesia evaziunii de sub limitele limbajului si ale formei fixe prin insusi limbajul. Solutiile unei crize a raportului dintre constiinta poetica si instrumentul sau sunt diverse. La noi, vizionarul Eminescu, pentru care limbajul si limitele indicibilitatii au fost mereu "inamicul", recurgea in finalul creatiei sale la formula paradoxala a formei fixe.
La un Ion Barbu, lingvisticul devine matematic, o sintaxa obscura a "rcstranselor perfectiuni poliedrale". Adaugand seriei rapelul la mitic si figuratia de sorginte neoclasica, vizibile dc-o pilda intr-o ultima perioada de creatie la Ion Pillat, imaginea globala a unei asemenea filiatii poetice devine si mai completa. Datorita mutatiilor categoriale caracteristice esentei sale, modernismul interbelic sustinuse cu succes aceasta scoala. El nu ii epuizeaza insa resursele. Structura manierista a unei asemenea poezii continua sa fascineze, in modernismul tarziu sau chiar in (zisul) postmodernism romanesc. Dintr-o astfel de linie poetica, dificila, ilustra si constrangatoare irumpe poezia lui Tudor George din volumul Patriarhale si exotice. Poemul din deschiderea volumului, purtand acelasi titlu ca si cartea in sine, se vrea a fi o declaratie de intentii.
El reprezinta cea mai clara dintre artele poetice prezente in volum, nu doar prin crezul ce-l exprima, ci si prin formula sub care se organizeaza expresia poetica. Poezia, un sonet realizat impecabil, construieste in primul rand un univers de discurs in care mitologicul se impleteste organic cu o dimensiune expresionista. Instituind din primul vers un "timp al poeziei" privilegiat, pe care volumul isi doreste a-l reprezenta, textul stabileste statutul insusi al Poeziei, care e echivalenta "luminii picurata-n ochii clari". Aceasta dimensiune vizionarist romantica este dublata insa de o nostalgie a osmozei cu elementarul, cu naturalul, fie in maniera blagiana ("Un trunchi de arbor trunchiul sa-ti ingroape"), fie barbiana ("un timp dantesc, taiat in roca"). Distihul final inchide discursul printr-o afirmare a unicitatii fiintei creatoare, care, precum mai tarziu cartarescianul "rege-n tarile de spume", creeaza lumea din poem printr-un sublim act dictatorial, realizat prin privirea inspre platonicele esente ale lumii, care sunt si esentele fiintei. Discursul poetic din paginile volumului e reprodus in mic in poemul-moto cc-i poarta numele: manierist, puternic clasicizant, cu repetate rapeluri livresti (prin Homer - zeii Lari, Manii, Penatii, apa Lethei etc, sau Vergiliu - "timpul dantesc// stiut de-acel strabun Vergii"), la care se adauga tendintele baroce, de la "nelinistea baroca" marturisila explicit in discurs si pana la esentele mistice ale elementarului (foc, aer, pamant si ape) sau "somptuoasele drape" picturale ce innobileaza deopotriva lumea si fapturile ei din poeziile lui Tudor George, conferindu-le aura artificioasa, manierista, inteleetualizanta ce le caracterizeaza cu desavarsire. Linia modernista a poeziei este desemnata prin spectacolul unic al Eului si transfigurarea subiectiva a lumii ("Si-n sorbul de Lumina-am sa ma-ntunic!"), ce denota in egala masura si o drama a inscenarii poeticului, un consum al energiilor vitale care transforma actul scriiturii intr-o existentialista forma a trairii ca ardere. Organizata in cateva cicluri mari (Patriarhale, Cantata sacrelor sorginfi, Exotice, Catedrala de sequoia, Panegirice, Polluctum sau Banchetul de adio) si poeme masive (Glu-Glu, Naiada Senei, Supremul Epinykion), cartea contine in sine o insolita alaturare a unor teme si motive ce vin dintr-un imaginar mai degraba traditional al poeziei. Ciclul Patriarhalelor cuprinde astfel o suma de poeme, mare parte dintre ele sonete, care se organizeaza, toate, in jurul ideii de PATRIE.
Pentru un discurs poetic al deceniului opt, o atare optiune e cel putin riscanta, cu atat mai mult cu cat conceptul de "patrie" construit aici reproduce ipostaza, foarte romantica in esenta, a unui homeland mitic, a unui spatiu originar aflat intr-o aurorala varsta de aur, la care, foarte eminescian, cui se raporteaza cu obligativitate, ca la o sursa fundamentala a fiintarii. "Heraldica", "Stea suprema" si "dincolo de Imn" (ba chiar si de Poet), patria lui Tudor George este, precum in eminesciana Din strainatate, "simbol" ivit din "marturia vorbelor sublime" (Supremul cant), careia, cu patos, un toast iesit din "grav impuls launtric" i se inchina (Toast). Unor atare declaratii retorice le urmeaza insa o serie de privelisti, peisaje si portrete, surprinse in goana vitalista a unei "calariri in zori" (mai degraba stanesciana decat eminesciana, in Primavara in Baragan), majoritatea dintre clc extrase din taramul evocator al amintirii. Din seria portretelor pillatiene din perioada traditionalista se iveste aici un chip al bunicului cufundat in adormire "ca-n Somnul lui Brancusi", intr-o poza dramatica si renascentista in maniera lui Michelangelo (Somnul bunicului). Simbolist sui-generis, pe de alta parte, poetul inlocuieste plumbul bacovian cu piatra, invocand imaginea unui univers inghetat, oprit in "pauza de respiratie", cu clipe si taceri pietrificate, cu "vant impietrit", linisti si flacara de piatra si un "impietrit soare" (Soarele de andezit). Este o lume, totusi, vital ista in versurile lui Tudor George, ale carei doua supreme alternative sunt forta bruta (Hercule "atletul lumii", cu "leul din Ncmcca tras p-un umar") si cuvantul (Sincai -"cronicaru-acclor vremi fudule", cu tolba plina "de istorii/ De /Ironici si de Elementa linguae", in Supremele, alternative).