PE DRUMURI DE MUNTE - Memorial de calatorie de Calistrat Hogas.
Prea putin preocupat de ecoul public al scrierilor sale si putand fi acuzat chiar de un anume dezinteres pentru scris (aflat insa in reflux spre sfarsitul vietii), II. isi redacteaza insemnarile de drum de-a lungul a trei decenii, publicandu-lc (nu arareori abia la staruintele prietenilor -Xenopol, Ibraileanu) in tot acest rastimp doar in revistele epocii. Antum, o prima parte a acestor insemnari, grupate sub titlul Amintiri din o calatorie, apare fragmentar in "Asachi", 1883-l884, si integral in "Arhiva", 1893-l902, fiind apoi reluate partial in "Viata romaneasca", 191l-l916; o a doua culegere, intitulata In muntii Neamtului, apare in "Viata romaneasca", 1907-l909 aparitiile in periodice ale fiecarui fragment, geneza si variantele sunt detaliate de editia critica, 1984, pp. 332-. Deja mult amanata (decisa si acum doar la staruintele lui Ibraileanu, care - cum se intamplase de altfel si in cazul Maiorcscu-Eminescu - ca prieten si editor are un cuvant greu de spus si in privinta selectiei textului), tiparirea celor doua parti in volum va ti insa urmarita de un straniu nenoroc.
Astfel, prima editie, aparuta la Bucuresti in 1912, la Editura "Viata Romaneasca", cu titlul generic Pe drumuri de munte, sub care de regula va fi ulterior reeditata opera lui Hogaş (de altfel, chiar si numele preferat de scriitor este o varianta regionala pentru "fagas", insemnand si "drum"), complet desfigurata de greseli de tipar, va fi distrusa din vointa autorului. Aparuta in . 1914, tot la Editura "Viata Romaneasca", in momentul extrem de nefavorabil al izbucnirii primului razboi mondial si corectata chiar de Hogaş potrivit normelor Academici Romane pentru a fi propusa la Premiul "Adamachi" al acesteia (dar respinsa si in urma dezastruosului raport - de o obtuzitate antologica - intocmit de I. Caragiani), o a doua editie a volumului, abia iesita de sub tipar si aflata inca in depozitul editurii, cade prada aproape in intregime unui incendiu care mistuie cladirea "Vietii Romanesti". Bolnav si coplesit de evenimente (boala unei fiice, evolutia razboiului), Hogaş se stinge in 28 august 1917, in tacerea cvasiunanima a criticii, iara a mai fi apucat sa-si vada opera stransa in volum. Abia postum, in 1921, sunt in sfarsit retiparite in doua volume (Amintiri dintr-o calatorie.
In muntii Neamtului. Prefata de M. Sadoveanu, Editura "Viata Romaneasca", 1921) cele doua parti ale notelor de calatorie (de altfel sectiunea cea mai rezistenta a creatiei sale literare), deschizandu-se astfel in cele din urma drum publicului larg, dar si criticii, catre opera lui Hogaş In semn de tarzie, dar pe deplin meritata recunoastere, opera sa va fi distinsa in 1922, la propunerea lui Rebreanu, cu primul Premiu al Societatii Scriitorilor Romani.
Desi Hogaş apartine, biologic, dar si spiritual, generatiei marilor clasici, destinul contorsionat al operei sale a impus-o in campul receptarii abia in contextul epocii interbelice, cu care avea prea putine in comun; cu toate acestea, critica n-a ezitat s-o abordeze, ipoteze noi de lectura succedandu-sc pana in anii din urma. La prima vedere, diversitatea lor, aparent paradoxala, deconcerteaza. Astfel, daca exista putine voci sceptice (reprezentate totusi de un lorga sau Zarifopol), cele apreciative -bazandu-se toate pe analize extrem de convingatoare - vorbesc in general fie despre un Hogaş epopeic, "aed homeric" (Topirceanu, E. Lovinescu), rabelaisian, "primitiv si pagan" (O. Botez), "pastor transhumant" (P. Constanti-nescu), puternic ancorat in folclor (Ov. Pa-padima), fie despre un Hogaş livresc si erudit (in descendenta lui Odobescu), carturar clasicizant, academizand ca un diletant superior (G. Ca-linescu), un cultivat turist citadin mimand rusticitatea (T. Vianu, VI. Streinu).
Nu lipseste insa nici ideea sintezei celor doua ipostaze anterioare (ca o simbioza intre clasicism si baroc, pentru S. Cioculescu, sau intre frenezia vitalista si intelectualism, pentru C. Ciopraga) ori chiar optiuni singulare (romantic in descendenta german-eminesciana, pentru I. Ne-Igoitcscu).
In realitate, toate aceste atitudini diagnosticate (istoric si epistemologic foarte diferite) nu sunt insa neaparat contradictorii (sinteze similare caracterizand de altfel intreaga aceasta epoca a literaturii romane), ci ele apar mai curand ca traduceri partiale si inadecvate ale unei configuratii romanesti extrem de specifice in categorii estetice straine, ele insesi imprecis delimitate. Caci, exterior oricarei ideologii literar-culturalc europene coerente, Hogaş pare a refracta cate ceva din mai toate. Astfel, unui asa-zis "baroc" i-ar corespunde in opera sa fantezia antiobiectiva, animismul, preferinta pentm peisaj, optimismul naturist, anti-nomismul, propensiunea pentru efect, teatral si emfatic, gustul pentru pitoresc si caricatura, grotescul, dar si ambiguitatea structurala; "clasicismului" - aluzia livresca, citatul ritual, figurile de stil si retorice (altminteri perfect adecvate finalitatii expresive), echilibrul (timpul lumii fictionalc hogasiene fiind amiaza vesnic insorita a zilei de vara) etc; "romantismului" - pasiunea pentru natura sublima, pura si primordiala, sentimentul cosmic, vitalismul debordant (exteriorizat pe intreaga gama dintre enorm si grotesc), umbrele si dimensiunea nocturna, atractia folclorica, regionalismul si ruralismul; "umanismului" (renascentist) - epicureismul, erotismul (sever cenzurat in textul final), slujirea ratiunii vii, anticlericalismul (convertit mai tarziu intr-o panteista deschidere spre divinitate), umorul sanatos si plin de viata, supradimensionai adesea pana la grotesc, farmecul naratiunii, parodia si dcconstmctia (in special croi-comicul si antieroicul); "realismului" - portretistica, descrierea, atitudinea antiidilica si ironica etc.
Dar daca prin grila "procustiana" a curentelor occidentale opera lui Hogaş se vede mai degraba ca "un mozaic de limbaje si stiluri" (Al. Calinescu) ce merg de la Homer la Hugo si de la Rabclais la Steme, abia citita in termenii propriului ei stil ca isi dezvaluie fizionomia reala si specifica, profunda unitate si coerenta organica ce rezulta din inradacinarea intr-un anumit timp si spatiu tipic romanesti. Asa se face ca, daca inlr-o tipologie a constiintei estetice Steme e poate spiritul apusean cel mai afin lui Hogaş (cum dintre compatrioti e Budai-Deleanu), in schimb componentele acestei constiinte, ca si factorii culturali ce au modelat-o sunt cu totul altii, facand din Hogaş un adevarat produs de sinteza romaneasca, intr-adevar, asa cum autorul e un "Creanga trecut prin cultura" (T. Vianu) - anume prin cultura lumii sale, Hogaş fiind, ca si Sadoveanu, exponentul unui umanism in cheie romaneasca in care receptarea experientelor (post)rcnascen-tiste ale Europei apusene este mediata de duhul folclorului si al cartilor populare, de mostenirea Antichitatii (perpetuata prin "umanioare") si a Rasaritului ortodox - tot astfel in chip "fundamental, literatura lui c nu se poate mai specific romaneasca" (G. Calinescu). Cheia "cazului" Hogaş ne-o da tot Ibraileanu: "era insasi viata. Si era Moldova, si trecutul, si muntii si manastirile". Si intr-adevar, scriitorul Hogaş si opera sa se nasc tocmai la aceasta confluenta dintre o enorma vitalitate si o lume aparte ce-i da nota specifica, modelandu-i cultural si afectiv temperamentul si oferindu-i totodata subiect emotiei, meditatiei si creatiei. La un prim nivel, memorialul de calatorie al lui Hogaş continua o specie deja clasicizata (si) in literatura romana (prin N. Milescu, Dinicu Golescu, Codru-Dragusanu, A. Russo, Gr. Alexandrescu, M. Kogalniceanu, D. Bolin-tineanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu, N. Fili-mon. Al. Vlahuta etc. ), caci "Secolul XIX in literatura noastra este intre altele si secolul calatoriilor literare", ele constituind chiar "moda literara a timpului" (VI. Streinu). insa intentia autorului (explicitata in Prefata publicata abia postum) e de a de/reconstrui poetica speciei: "am inceput a scrie cu gandul de a imbranci literatura calatoriilor din drumul obiectiv, didactic si aproape geografic de pana acum, pe drumul subiectiv, pe care trebuie sa mearga, dupa socotinta mea, acest gen de literatura". Ca atare, metamorfozandu-se deliberat din calator in scriitor, el isi regizeaza cu minutie "amintirile", reinvenlandu-le ca gen subiectiv (functia autoreferentiala precumpanind hotarator asupra celei referentiale) si transformand astfel "constient nota de drum, adesea cu un statut incert, in literatura autentica" (Al. Sandulescu).
Adevarata "calatorie sentimentala", tacuta simultan prin biografic, natura, cultura, umanitate si istorie, aceasta noua "primblare la munti" care c drumetia lui Hogaş derizorie in planul lumii reale (ce ramane un foarte indepartat pre-Text pentru cea fictionala) - se converteste astfel intr-o fabuloasa odisee fara inceput si sfarsit necesare, chiar daca, la fel ca in orice odisee, drumul sfarseste conventional "acasa".
Romantic sau baroc, un vitalism debordant insufleteste opera, concrelizandu-se literar intr-un gigantism de epoca eroica, cu radacini atat autohtone, popular-arhaice (gen Creanga), cat si europene (rabelaisiene sau hugoliene). Drept urmare, povestirile, descrierile de natura, portretele ce alcatuiesc formal aparentul jurnal de voiaj vin sa proiecteze geografia fantastica si paradoxala a unei Moldove atemporale, transcendente si eterne, primordiala, dar si contemporana, naturala, dar si umanizata, prin care naratorul, ca un picaro modern,' rataceste (la intamplare]) mai curand in cautarea autenticului din natura si din oameni decat a aventurii. Modernul Don Quijotc (care e si un Tartarin) e de altfel insotit si de tovarasii ceruti de model: un "Sancho" pragmatic (ecou antitetic al idealistului calator), o Rosinanta (celebra iapa Pisicuta), Dulcineele nelipsind nici ele. Dar daca Hogaş e un homerid, insasi Moldova lui ("vechea" Moldova) e o lume homerica, atat natura cat si oamenii apartinand varstei epopeii.
De la "parintele Ghcnnanuta" (bucata, pare-se, foarte apreciata de Caragiale) la hangitele coborate parca din Sadoveanu, toate portretele acestei umanitati, ce oscileaza dramatic intre aura de legenda si mizeria ruralitatii degenerate, sunt la fel de memorabile. S-a afirmat adesea ca opera lui Hogaş e perfect omogena - lucrul e insa fals. E drept, natura, pe care sensibilitatea sa moderna o redescopera ca altceva - in Ioc s-o ignore ca pe un dat firesc, cum face Creanga sau sa o spiritualizeze, ca Sadoveanu - e mereu grandioasa, aurorala, chiar cosmica. De altfel, intreaga opera transmite un sentiment al departclui (intuit deja de Calinescu) comparabil doar cu cel analizat de K. Papu la Eminescu. Cu trecerea anilor, in schimb, din spectacol si pura incantare (caci Hogaş e un estet si un senzual indragostit de tot ce e frumos) ea devine insa tot mai mult prilej de refugiu (trecator) din scurgerea clipei, de anihilare a dureroasei "constiinte de sine", de reintoarcere la Unu si reunificare cu izvoarele Fiintei, de meditatie la rosturile lucrurilor si ale vietii, de alinare a ranilor sociale. Turistul expansiv, patimas si navalnic pana la exces, ce ascundea deja un filosof si un poet al muntelui, al cerului si al padurii devine si el un calator melancolic framantat de gandul trecerii, de tristeti, nelinisti nelamurite, neimpliniri, dureri si regrete, care prin natura se reintoarce acum spre sine. Mai ales in partea a doua, naratorul vadeste filosofia cinic-epicurec a unui Robinson voluntar, ce-si cauta "casa de vis" in munti, in maxima singuratate, in pustietate (al carei prim mare poet la noi este - C. Calin), in mijlocul libertatii absolute a naturii pe care, a la Rousseau, o prefera lumii oamenilor. Tot acum volutele stilului sporesc in complexitate si siguranta, creste hiperbola (fara a fi insa vreo clipa nelalocul ei), scade aluzia livresca (sau e mult mai diafana) etc. Genial monocorda in expresie (ca la Bacovia), sinteza hogasiana e totusi una construita pe multiple, dinamice si fertile tensiuni intre contrarii, nascute dintr-o natura (si o cultura) profund duale.
De aici coexistenta (paradoxal neconflictuala!) diverselor stiluri ca si a oximoronicelor perechi sublim/ grotesc, real/ fantastic, prozaic/ basm, patetic/ satira etc. Si tot de aici pleaca si originalul contrast, ce fundamenteaza o osmoza tipic rasariteana, dintre "intoarcerea la natura' si o cultura umanista asimilata pana la tic, dintre deschiderea totala, sincera, spontana, inocenta si entuziasta spre sublimul naturii (a carui intensitate supra/ antiumana c resimtita pana la insuportabil) si permanenta subminare si deconstruire a efectului de sublim, prin care "clasicul" Hogaş isi cenzureaza continuu cu tot rafinamentul instructiei umaniste - elanurile romantice. Nu atat un cerebral cat un temperamental si un senzual caruia cosmosul natural si uman i se reveleaza in toata forta si frumusetea materialitatii lui, Hogaş e totusi si un spirit carturaresc (chiar livresc), ca Budai-Deleanu sau Odobescu (de care-l desparte fundamental preferinta pentru natura vie, nu moarta). Cu el cultura clasica devine astfel inca o data izvorul detasarii de ea insasi si temeiul unei distantari critice, lucide si (auto)ironice, al unei raportari (post)moderne, parodice si aluzive ce instrumenteaza o deconstructie sistematica si savanta.
Si asta pentru ca (desi nu pare la o prima vedere), departe de a scrie "naiv", Hogaş e un artist lucid care, intervenind mereu asupra textului, isi controleaza la perfectie efectul literar. Privilegiind jocul cu textul fata de traditionala redare obiectiva a referentului, el nu ezita sa-l imite pe Cervanles, apeland la metarefleetie si metalileratura (vezi de pilda personajele ce comenteaza instaurarea fictiunii in care traiesc). Ca atare, textul e totodata joc de oglinzi, metatext si divagatie flamboaianta - tot atatea simptome ale unei enorme si pure placeri a povestirii in sine. El isi manifesta astfel vadit statutul de constructie si inscenare (Al. Calinescu), de facere constienta de caracterul ci de facere (dupa cum autorul e perfect constient de pozitia sa), telul final, deconspirat chiar de Hogaş, fiind sporirea subiectivitatii. Insa chiar daca ar fi sa acceptam ideea (discutabila) ca genul sau de subiectivitate nu mai e extrem de actual si ca poetica sa "nu mai e de mult uzuala" (C. Calin), in izbanda ei singulara opera ramane perena , timpul reconfirmand iar si iar verdictul lui Lovincscu: "Izvorata din mijlocul peisajului moldovean, cu material uman «specific national», scrisa intr-o limba si cu un umor ce amintesc pe Creanga, opera lui Hogaş nu e nici contemporana si nici macar «specific nationala», ci pluteste peste rasa si peste timp". De aceea, chiar si azi, cand "placerea textului" (R. Barthes) - placerea Povestirii - si-a recucerit locul pe care-l avusese traditional, omul de gust mai poate inca sa salute in opera * lui Hogaş una dintre cele mai originale si savuroase creatii ale literaturii romane.
