PLECAREA VLASINILOR - Roman de Ioana Postelnicu. Prima editie in volum: Plecarea Vlasinilor, Bucuresti, Editura Tinerelului, 1964.
Redactat intre septembrie 1959 si aprilie 1963 (dupa datarea autoarei), Plecarea Vlasinilor inaugureaza o vasta constructie epica din care mai fac parte intoarcerea Vlasinilor (Editura Eminescu, 1979), roman distins in 1982 cu Premiul Academiei Romane, si Urmasii Vlasinilor (Editura Albatros, 1999). Atat Plecarea Vlasinilor cat si intoarcerea Vlasinilor au fost ecranizate in regia lui Mircea Dragan, in 1982 primul si in 1983 cel de-al doilea, avandu-i in distributie pe Silviu Stanculescu, Emanoil Petrut etc.
Fata de subtila proza feminina de analiza practicata de scriitoare in primul deceniu de creatie (proza apreciata de pe atunci de E. Lovinescu ca semn al "prezentei unui scriitor de talent ), Plecarea Vlasinilor reprezinta un punct de radicala cotitura artistica, ce nu exclude totusi o anumita continuitate de adancime, lnspirandu-sc din chiar mediul si destinul stramosilor sai, autoarea isi plaseaza actiunea intr-un framantat secol XVIII transilvan, in lumea satelor de munte din Marginimea Sibiului, mai precis in satul Vlasinilor (Poiana), ale carui sonoritati continua sa evoce etnonimul sub care de la intrarea lor in istorie romanii au fost cunoscuti de straini. Putandu-se intitula la. fel de indreptatit (dupa un volum al lui lorga). Fapta si suferinta in Ardeal, drama acestor ciobani din "pridvorul de Carpati din Marginime" concentreaza exemplar in focarul unei metafore exponentiale fizionomia si semnificatiile majore ale unui intreg moment istoric.
Evoluand in avans (iar mai apoi oarecum in paralel) cu rascoala lui Horia (unul dintre cele mai dureroase episoade din multiseculara tragedie a romanilor transilvaneni, supusi in propria lor tara unei triple discriminari, sociala, nationala si religioasa), actiunea debuteaza pe fundalul tentativelor (de o violenta mereu sporita) ale Habsburgilor de a-i dizolva definitiv in v,melting pot-ul" imperial pe romanii ardeleni, in aceasta atmosfera tensionata, o dubla masura vine sa aprinda focurile unui conflict deschis: Uniatia silita si trecerea abuziva a muntilor Vlasini in proprietatea patricienilor sasi din Sibiu, urmata de o sporire iara masura a birurilor catre acestia si catre imparatie. Condusa de marele jude Alexa Banu, obstea Vlasinilor incearca sa reziste si sa caute dreptate la autoritati, dar pana si a te plange constituie aici o infractiune, pedepsita cu tot rafinamentul dupa savantul manual de tortura inclus in "luminatul" cod terezian. Nevoiti sa ia calea pribegiei si sa treaca muntii in Tara Romaneasca pentru a putea supravietui, Vlasinii sunt insa tradati de chiar unul de-al lor. Dornic sa se imbogateasca si sa parvina cu orice pret, recalcitrantul Nicolae Branga va unelti in taina cu autoritatile habsburgiee pentru prinderea si executarea adversarului sau, Alexa Banu, caruia ii va lua si locul in capul obstii, de aceasta data "cu voie de la stapanire". Desi o data cu Banu e ucisa (aparent) si Istina, iubita lui Branga, acesta triumfa pe moment, imbogatindu-se rapid pe seama obstii.
Triumful ii este insa scurt, caci Ieronim, fiul lui Banu, impreuna cu alti cativa Vlasini trec inapoi muntii si-i aplica tradatorului pedeapsa meritata. intoarcerea Vlasinilor reia si amplifica finalul primului volum, continuand actiunea pana in jurul momentului lui Supplex Libellus Valachorum, cand bajenarii Vlasini se intorc in cele din urma acasa. Adevarat "roman pastoral" (I. Ncgoitcscu) scris in maniera realismului obiectiv, frust si poetic, dens si masiv, Plecarea Vktsinilor vine, intr-o epoca a demitologizarii, sa reaminteasca, cu mijloacele artei, unica realitate indiscutabila si nenegociabila: suferinta oamenilor. Daca vazut din exterior dublul conflict pare unul economic si religios, adevarata sa semnificatie (talmacita de altfel de parintele Gherasim) e una politica, tinta reala a planurilor Vienei fiind de fapt mankurtizarea incomozilor romani si transformarea lor definitiva in supusi imperiali fara alta identitate decat aceea de platitori de taxe. Subminarea religioasa (prin calul troian al Uniatici), economica (confiscarea pasunilor) si biologica (reducerea natalitatii prin impiedicarea cununiilor legiuite si a sperantei de viata prin intoxicarea deliberata cu alcool prost), invrajbirea semanata intre romani (prin infiintarea regimentelor de graniceri uniti) etc. nu urmaresc asadar, in ultima instanta, altceva decat desfiintarea fizica, economica si metafizica a populatiei romanesti, de care totusi viata provinciei depindea in chip esential.
Refacand epic "o vasta «cantare a patimirii noastre»" (Dan Zamfirescu), aceasta "grandioasa, epopee a vietii rurale transilvane" (S. Cioculescu), a rezistentei netarmurite a perenului la pretentia efemerului de a-l dizloca, se construieste, ca orice epopee, pe o complexa si violenta "ciocnire intre civilizatii'.
In consecinta, intreaga substanta si viziune a cartii se structureaza in profunzime pe dimensiunea unui amplu si dramatic conflict (atat cel social-politic cat si cel personal, Banu-Branga), schematic si maniheic, dar in perfect acord cu datele lumii evocate, ca in baladele populare sau in eposurile eroice din varstele primare ale omenirii. Asistam prin urmare la o opozitie fundamentala (urmarita in toate registrele stilistice) intre doua civilizatii distincte si net separate, intre cea pastoral-taraneasca, romaneasca si cea citadina, apuseana, intre "lumea originara a romanismului" si "lumea corupta si colorata a orasului teutonic" (M. Popa), intre spatiul deschis, pur si purificator al Muntelui si cel inchis si impur ("gheena") al Cetatii. Astfel, cu religiile ei recepte si cu natiunile ei privilegiate (desi nu mai putin adverse, dupa cum o demonstreaza conflictele mocnite dintre austrieci si saxoni, imperiali si provinciali, nobili si burghezi, catolici si protestanti etc), cu regulile de fier ale breslelor, cu rolul ei in infernalul mecanism piramidal al "Stapanirii" (valahii- magnatii si Cetatea- imparatia si papalitatea) si cu toata acea atmosfera malefica ce insoteste exercitarea Puterii, intreaga civilizatie burgheza din cetatea autonoma saseasca a Sibiului intruchipeaza un principiu coercitiv si punitiv, distrugator si vorace, cc-si urmareste doar propria-i multiplicare si expansiune (pe seama altora) cu oarba "inteligenta" a unui virus mortal.
La antipod, intreaga lume a Vlasinilor, de la stravechea randuiala a transhumantei pana la deciziile majore ale prezentului, se intemeiaza, in chip esential si dincolo de orice contingent, pe valoarea suprema a libertatii. Locuind un peisaj grandios, primordial si aspru, de o vastitate cosmica, ce coboara pana la poalele Istoriei, salul e vazut fara idilism si schematizare, totusi in simplitatea sa arhetipala, de matrice a neamului romanesc, realitate originara venita din neguri de arhaicitate si mit. Adapostit de vanturile istoriei acolo sus, in fortareata muntilor si privilegiat de distanta temporala asumata, satul isi mai pastreaza (inca) caracterul de prezenta cu adevarat metafizica in materialitatea lui coplesitoare, cristalina si eterna, necorupta de influente straine si neimputinata de abra/.iunea timpurilor mai noi. Ca atare, structura lui comunitara fundamentala e inca vechea obste, condusa de marii juzi, slujbele religioase (supuse prigoanei) sunt inca oficiate de oieri sub cerul liber, ca in zorii crestinismului si insasi dragostea (detaliata de autoare cu vechiul ei instrumentar analitic, desi intr-un cu totul alt context) se supune si ea acelorasi stravechi cutume transmise dintotdeauna. Un sentiment cosmic mai stralumineaza inca din adancuri toate dimensiunile vietii patriarhale a satului de pastori (obiceiuri, ocupatii, sarbatori etc).
Surprinsa in toata complexitatea ei, de la pitorescul etnografic, exterior, la resorturile ei intime si de la viata celui mai mic fragment la marile ritmuri sezoniere ale traiului pastoresc, ca intr-o veritabila monografic de antropologie (istorica) a satului de munte, aceasta viata apare insa totodata transfigurata poematic intr-o "epopee pastoreasca" ce proiecteaza referentialul in mit.
Totusi, primeaza acum nu dimensiunea milica de extractie magico-mi-! tologica, ci aceea a Istoriei insesi inaltate prin jertfa la rang de mit, pentru ca varsta de aur a ramas in urma, "vremilc" au navalit necrutator peste oameni pana si sus, in creierii muntilor Vlasini si ethosul traditional c obligat sa se redefineasca in termenii, seculari si pragmatici, ai moralei si supravietuirii. intr-adevar, romanul nu c altceva decat tocmai cronica acestei tragice "caderi in Timp" a ultimelor redute ale identitatii romanesti din Ardeal, dar I si a "eroismului anonim al maselor populare transilvanene" (Dan Zamfirescu) care au reusit prin darzenie si lupta sa strabata si sa invinga o istorie potrivnica, fara a-si pierde sufletul si fiinta. Omogena, inchisa si solidara, dainuind prin unica tarie a sentimentului ei de comunitate ("nu suntem o mana de oameni, suntem o lume"), lumea Vlasinilor nu poate fi atacata cu succes decat din interior, prin dezbinare si corupere. infranta vremelnic prin tradare si silita la un cvasi-biblic exod in teribila noapte "a Vavilonului", ea isi va lua in cele din urma revansa, caci victoria cozilor de topor si a stapanilor din umbra nu poate fi decat temporara. Toata aceasta dialectica istorica nu se desfasoara insa in gol, ci se articuleaza pe un solid material antropologic, pe o umanitate bogata ce alcatuieste un tablou colectiv impunator (de o consistenta si o forta impresionante), ce nu exclude, ci potenteaza profilurile individuale.
Croite pe acelasi tipar de epopee, siluetele apar supradimensionate pana la colosal - astfel, confruntarea dintre Banu si Branga capata proportiile unei adevarate ciocniri intre titani. Firile sunt robuste, voluntare, nedisimulate, naturile patimase (barbatii sunt "barbatoi", femeile "zmeoaice'), tulburate de un eros primitiv, violent ca o forta a naturii, dar tradand nu o data surprinzatoare izbucniri de tandrete.
In ciuda concretete! sale, Alexa Banu pastreaza ceva din desenul idealizat al unei statui monumentale: nu intamplator, moartea sa simbolica o anticipeaza pe cea a lui Horia, tot asa cum ultimele sale cuvinte, indemn la salvgardarea memoriei si astfel la prezervarea identitatii, nu fac decat sa rasfranga ecourile unei voci, ale unei vointe si ale unei constiinte colective.
In schimb, portretul lui Nicolae Branga c o reusita deplina a romanului. intruchipand eroul integral "rau" contrapus figurii luminoase a lui Alexa, Branga e in realitate "motorul" intregii carti si o prezenta fizica si psihica coplesitoare. Temperamental, dar si calculat, neinfricat si inzestrat cu calitati exceptionale, o mai adanca intelegere a circumstantelor il transforma, in absenta oricarei morale, in exponentul unui venal spirit proto-capitalist ce-l izoleaza de comunitatea sa, punand astfel bazele tradarii. Alimentata de uriase energii (pervertite insa de un suflet josnic), prestatia sa se nutreste dintr-o nesfarsita capacitate de a uri, dintr-o sete de distrugere si dintr-o patima de a dobandi dusa la extrem (specifica mai ales literaturii transilvane), care sfarsesc prin a aboli orice scrupul si orice limite, convertindu-i toate valentele umane intr-o "mare ambitie rea" (I. Negoitescu). Impresionand pana la sfarsit ca revarsare dezlantuita de pura energie intunecata, Branga inspira un sentiment genuin de "maretie negativa' (. Negoitescu), admirabil sugerata estetic. Singuratatea sa fundamentala (opusa solidaritatii dusa pana la sacrificiu a semenilor sai), acumularea neincetata de crime si tradari, consecventa caracterului sau odios, cantitatea de rau stransa intr-insul ca urmare a dublului sau hybris, erotic si social, toate acestea ii potenteaza personajul la dimensiuni cu adevarat tragice. Memorabile sunt insa si alte fizionomii din roman: silueta fina si nervoasa, de o marc frumusete si forta interioara a Istinei, figura de ispasitoare a Salomiei si cea contorsionata de povara tainei a lui Tanase, ori portretul de grup al Vlasinilor sau cel al reprezentantilor Cetatii (primarul Helmuth Grommcr, Pater Istvan, iezuitul, Ianek, ostasul etc). Ilustrand varietatea (mai putin frecventata) a romanului istoric ardelean, cartea isi ordoneaza sever materia in 37 de capitole, potrivii unui plan epic riguros.
Atmosfera nu mai e mitico-lirica, ca in romanul istorico-rural de extractie moldoveneasca, nici cpica,precum in cel sudist, ci tragica, de un profund dramatism launtric, exteriorizat insa cu retinere, printr-o maxima economie de mijloace, in contururi aspre, simple si esentiale, de xilogravura, ce nu exclud insa ample pagini de autentic poem in proza, insufletite de prospetimilc unui lirism rascolitor, fraged si pur. Bazat pe cunoasterea "de la sursa" a realitatilor evocate si menit sa indeplineasca prin simpla expunere a cazului, fara urma de didacticism, "o datorie, o misiune" ("sa ridic obrocul asezat pe intamplarile dramatice ale neamului transilvan"), intreg universul artistic impresioneaza prin maiestate, echilibru si perfecta adecvare a mijloacelor dc expresie la specificul lumii readuse la viata din pulberile trecutului. Astfel, fresca dc ansamblu, grandioasa, c realizata numai in tonuri de alb, negru si rosu amintind cromatica austera, dar atat de bogata in semnificatii, a vechilor costume din Marginime.
Nascuta dintr-o aceeasi matrice stilistica, imagistica are si ca candoarea inocent-rafinata a miniaturilor lui Picu Patrut. Ritmul epic e dinamic si totodata sincopat, peisajul, masiv si primordial, iar caracterele puternice si incrancenate, inclestate intr-o zdrobitoare confruntare.
Pana si elementele spectaculoase ale actiunii, de adevarat roman de aventuri (care i-au si atras din partea lui C. Regman calificativul - nedrept sub raportul intentiei malitioase - de "roman de bata si cojoaca"), sunt perfect integrate in context.
Mustind dc seve tari si imbinand armonios arome rustice, arhaice si regionale intr-o rostire neaosa, bolovanoasa si butucanoasa, aparent rudimentara, dar de o suverana naturalete si expresivitate, apta a se mladia pe deplin potrivit imprejurarilor, limba operei (tot atat a autoarei cat si a personajelor) constituie in sine o izbanda artistica de proportii.
Complex artefact, elaborat cu o adanca cunoastere si un bun mestesug, limbajul acesta intemeiaza un original stil pastoral de o clasica rusticitate, ca in traducerile homerice ale lui Murnu, cu potente expresive ce se dezvaluie, paradoxal, in chiar echilibrul si sobrietatea exprimarii sacadate, adesea aspre, de o autoconstransa vibratie. Invalidand echivalarea - adesea nelegitima - operata de gustul timpului nostru intre modernitate (ca tema si atitudine existential-artistica) si valoare, aceasta "proza grea de sevele naturii brute, grea de viata milenara, de suferinta colectiva, culminand cu descrierea unei transhumante tragice, sub silniciile istoriei" constituie "o nestramutata dovada ca ne aflam in fata unui artist veritabil si a unei opere ce trebuie apreciata" (. Ncgoitescu), dincolo de orice prejudecata literara (si nu numai).
