PLUMB - Volum de poezii de George Bacovia, aparut la Bucuresti, 1916, intr-un tiraj de 500 exemplare. Momentul aparitiei, ajunul intrari! Romaniei in primul razboi mondial, este impropriu unei receptari mai largi a poetului. Exceptie fac N. Davidescu, Ion Vinea, Al. Macedonski.

In Flacara, nr.36 din 18 iunie 1916, ultimul ii dedica urmatoarea epigrama: "Poete scump, pe frunte porti mandre foi de aur/ Caci singur pana astazi din plumb facut-ai aur".

Universul imaginat de Bacovia

In volumul Plumb poate fi reprezentat printr-o retea de cercuri in miscare descrescanda, terifianta reductie la un punct inert. Formele existentei vii se inscriu pe un astfel de traseu concentric in disparitie, vegheate de o pasare rau prevestitoare:

"Vaslind un corb vine din fund,
Taind orizontul diametral"
(Amurg de iarna).

Mai clar ar fi sa spunem ca geometria textului bacovian descrie o rotire in restrangere si cadere, sugestie a unui iminent crepuscul. La finalul acestei rotiri cu circumferinta in diminuare, negrul corb isi va fi incheiat lugubra calatorie, el se va confunda cu punctul vlaguit de viata, peisajul devenind cel din Pulvis: "Imensitate, vesnicie,/ Pe cand eu tremur in delir,/ Cu ce suprema ironie/ Arati in fund un cimitir". Surprinzatoare contingente cu arta expresionista se afla in aceasta invartire in picaj, revelatie a esecului absolut.

Ca si la expresionisti (Gcorg Trakl, Gottfried Beiui), traiectoria in cercuri coboratoare a poemelor bacoviene exprima "gustul exasperarii si al mortii" (Jean-Michel Palmier, Expressionisme comme revolte. Paris, 1978). Uratului sau plictisului simbolistii se substituie prozaicul cotidian, ineficienta sugestiei, prezenta unei lumi ontologic "eronate" (Plumb de toamna). Produs al experientei decadentismului ("am fost si raman un poet al decadentii", interviu realizat de I. Valerian in 1929), versurile din Plumb se aliniaza la spiritul veacului intr-o formula similara cu lirica expresionista. Faptul se explica prin folosirea, in ambele situatii, a surselor oferite de simbolismul francez in varianta decadenta. Si expresionismul, ca si creatia lui Bacovia sunt emanatii postsimboliste, mai exact postdecadente. Aceasta situare estetica lamureste de ce poetul roman cultiva intr-un spirit sincronic motive comune cu orizonturile tematice expresioniste, ale caror cristalizari se petreceau aproape simultan cu elaborarea propriilor sale poeme din volumul Plumb. Numindu-I postdecadent, spunem despre Bacovia un adevar estetic. La fel, nu credem ca suntem in eroare numindu-i tot astfel pe expresionisti. Dar numindu-l expresionist pe Bacovia riscam intrucatva o confuzie, pentru ca ii oferim o eticheta de imprumut. Poetul nostru seamana in discursul sau cu expresionistii, desi nu s-a format in interiorul climatului generat de acesti poeti. Adevaratul nume ce s-ar putea da creatiei poetului roman este acela de bacovianism, proiectie originala, autohtona, a meandrelor postdecadente. Imaginarul bacovian se subsumeaza unui absolut paradigmatic: lumea este cadere.

De oriunde am decupa o secventa si indiferent daca obiectul ei ar fi materia cosmica, spectacolul uman sau fiinta poetica, dincolo de scenariul textual prezideaza, asemenea unui fatum, caderea. Alunecarea, disparitia, curgerea, declinul, ingalbenirea, degradarea, pierderea de sine, in alienare muta ori in nebunie racnita, scufundare in "haul" care "toate aduna", ca o groapa insatiabila, sunt fetele (metaforice) ale aceleasi caderi, activa pretutindeni, ca si cum ar corespunde unui numitor simbolizam comun al limbajului: tot ce se poate inchipui in rostire se deraleaza ca o ratare. Schema oricarei imagini urmeaza un traiect coborator, de la plansul omului (Melancolie, Toamna. Nocturna: "plang, si nu stiu unde sa ma duc") la plansul materiei (Lacustra), de la transcendenta goala sau pustie (Gol. Rar) la esecul relatiei cu celalalt (Nevroza. Decembre, Plumb). Ploaia figureaza o diagrama in cadere, la fel ninsoarea, dar si delirul ca efect al logosului dezechilibrat, inchiderea culorilor in amurg, in vanatul cadaveric ori in noianul negrului (Negru). La fel declinul corpului, sugerat de fruntea aplecata, de scheletul ratacitor, de durerea ostenitoare, iminenta caderii (Trudit).

Global privite, metaforele caderii sunt semne ale neanlizarii. Universul primeste "chipul" unei fiinte impersonale, roasa de propria-i autodistrugere. Cine este "materia" din poemul Lacustra, al carei plans e auzit noapte de noapte de catre poet? "Aud materia plangand" numeste entitatea originara, situata dincolo de lume si dincolo de om, din care deriva orice fiintare, diversitatea fenomenologica. "Materia" se arata a fi, daca este sa acceptam ideca lui Heidegger, insasi Fiinta (Sein), iar plansul adevarul conditiei sale, ajuns sa fie exprimat prin rostirea poetului: "opera literara este locul unde se petrece revelarea marelui adevar" (Heidegger, Originea operei de arta. Bucuresti, 1982). Bacovia parc sa fi facut sa se auda "plansul" ontic, partea ascunsa, tragica, a Fiintei. La nivelul "prozaicilor pamanteni" tragicul constituie o componenta banala a existentei.

Reflex al tragicului universal, el se reflecta in "proza" omului concret, in realul vietii, desfacut de clasificarile rigide si de desartelc sperante. Bacovia nu arc deschidere spre iluzie. Nici un vis nu supravietuieste in acest spatiu al caderii: "Azi a murit si visul meu final" (Singur). Viata aglomerata de intamplari banale si incongruente il invadeaza pe omul orasului, alicnandu-l. Spatiul strazii, al parcului, al carciumii si al cafenelei, atmosfera de noapte grea a pietelor si mahalalelor cu tristele case (Sonet), capriciile vremii etc. consuma fara glorie evenimentele zilei, reducandu-le la dimensiunea unei "provincii" spirituale, infatisate in "note" si "tablouri", mereu aceleasi, incat cele petrecute o data in acest spatiu par edificatoare pentru totdeauna. Manifestarile lumii sunt o repetare plata, mecanica bufonada de gesturi si lucitoare nimicuri.

Cuvantul potrivit sa numeasca aparenta forfota a acestei lumi este acela de monotonie. Pentru Bacovia. totul e mereu la fel, sub aparenta derulare de noi secvente, se reia la infinit una singura.

In interviul realizat de I. Valerian in 1927, citim: "Aici in provincie, viata se scurge monoton. F. destul sa traiesti o zi, ca sa-ti inchipui cum se vor desfasura toate celelalte pana la sfarsitul vietii". In versurile volumului regasim transfigurarea aceleasi stari: "O noua primavara pe vechile dureri" (Nervi de primavara). Un rau iminent, catastrofic, se intinde peste targ ca o molima, el pare a purta numele de boala a plumbului, ca in imaginea panoramica din Plumb de toamna. Cine nu moare, atacat de ciudata boala, isi provoaca el insusi moartea ("Un palid visator s-a impuscat"); cine n-a murit inca si-a pierdut mintile, producand racnete pe care ceilalti le ignora ("Intr-o gradina publica, tacuta,/ Pe un nebun l-am auzit racnind").

Ceea ce determina aceasta frica de a fi ori greata de a suporta viata vine din sentimentul acul ca omul este o creatura ratacita intr-o "lume eronata", originar malefica si, in cele din urma, el insusi exprima o eroare.

Viziune similara cu a gnosticilor, lumea din Plumb de toamna parc a fi stapanita de Satan si, in consecinta, constituie un imperiu al raului, "provincie pustie", parasita de spiritul divin, incat in acest spatiu damnat pentru oricine - tanara fata, palidul visator, nebunul agitat, iubita "uitata", poetul insusi - "orice speranta e pierduta". Situat undeva departe sau poate nicaieri, remediul existential ii este omului inabordabil, damnatia la provincializare ontologica definindu-i natura intrinseca. Spatiul targului isi etaleaza semnele pustiite de sens ori purtatoare de semnificatii funeste (soldatul si popa intalniti pe drum prevestesc iminenta mortii), poetul insusi se constata "pierdut'. Curmarea dublei stari, de rau social si de rau launtric ar putea veni prin mobilizarea puterilor umane. Poetul nu evita contestarea raului: "De-acum, au si pornit pe lumea eronata/ Ecouri de revolta si de jale". Cat de eficiente sunt aceste "ecouri' urmeaza sa fie aflat de la "iubita uitata", cititoare insolita de "probleme sociale". Enigmatica sintagma "iubita uitata" proiecteaza asteptatul raspuns in vag si melancolie. Alte poezii consacrate "iubitei" (Nevroza. Decembre, Plumb etc.) sunt imagini ale unui eros terorizai de spectrul mortii.

Poemul Plumb este cantecul despre dragostea pierduta, epilogul unei comuniuni in care spatiul intim este receptat ca un cavou, invadat de frig si de vant.

Scriitori romani