Poemul Apari sa dai lumina este o capodopera eminesciana. Dupa cite stim, nici un exeget n-a cercetat acest poem in relatie cu mitul Pygmalion. A fost publicat, pentru prima data, in Convorbiri literare, iunie 1895, de M. Dragomirescu si reluat, apoi, in editia din 1937, cu o nota explicativa: Publicata de mine in Convorbiri literare, dupa un manuscris cedat chiar de domnisoara careia i-a fost dedicata poezia; desi are lungimi, desi evolutia sentimentului este ingaimata, desi motivarea insuficienta si cadrul imperfect, apare un final minunat si contine atttea frumuseti de amanunt, cu o profunzime caracteristica si cu perspective si modalitati atit de eminesciene ca e cu neputinta sa n-o primesti printre poeziile alese ale lui Eminescu. Poate nicaieri durerea duioasa nu are adincimi mai expresive decit in aceasta poezie. Locul ei nu e in anexa} Caci prin sentimentul durerii duioase si prin armonia versului, inspiratia este de aceeasi natura cu cea din poezia Din valurile vremii2. Judecata critica a lui M. Dragomirescu, exceptind prima sa parte, formuleaza exact valoarea artistica inalta a poemului eminescian.
Acest poem, in editia Perspessicius voi. IV si voi. V (note) are, printre alte variante, si titlul Pygmalion, fapt care atesta sursa sa literara. Mitul lui Pygmalion este celebru in mitologia greaca, dar si in literatura latina. Transfigurarea acestui mit in Metamorfozele lui Ovidiu a fost, fara indoiala, cunoscuta de Eminescu, intrucit opera poetului latin era inclusa in programele de invatamint austriac din secolul al XlX-lea. Poetul roman, pornind de la lectura poetului latin, a creat un poem liric antologic, rivalizind cu cele mai stralucite transfigurari lirice europene ale mitului antic.
Pentru intelegerea adecvata a poemului eminescian sa urmarim, in perspectiva istorica si comparata, versiunea epica a poetului latin si versiunea lirica a poetului roman pentru a stabili si a interpreta elementele comune si elementele distinctive, la nivelul situatiei mitice, a personajelor si a limbajului poetic, luminate de viziuni diferite asupra artei si asupra lumii.
Reproducem, in traducere, mitul lui Pygmalion transfigurat in Metamorfoze c. X-a.
Fiindca le vazuse pe acestea in greseala, revoltat de cursurile pe care natura le-a dat, in mare numar, mintii femeiesti, Pygmalion traia necasatorit, fara sotie si multa vreme a fost lipsit de o tovarase de camin.
in vremea aceasta sculpteaza cu o minunata arta un fildes alb ca zapada, dindu-i o forma cu care nici o femeie nu s-ar putea naste si se indragosteste de opera sa. Este fata unei adevarate fecioare pe care ai crede-o ca traieste si ca vrea sa se miste, daca n-ar retine-o pudoarea. Pina intr-atit cu arta sa intrece arta insasi.
Pygmalion o priveste cu nesat si pieptul i se umple de dragoste pentru chipul facut. Adesea duce miinile sa-si pipaie opera, daca e corp sau fildes si totusi nu recunoaste ca e fildes. O saruta si i se pare ca i se raspunde la sarutari, ii vorbeste, o tine in brate si crede ca degetele sale ii apasa corpul si se teme sa nu ramina vinatai pe partile apasate. Aici o dezmiarda, aici ii aduce daruri ce le sunt dragi fetelor: perle, pietre pretioase, pasari mici, flori cu o mie de culori, crini, mingi felurit colorate si lacrimi scurse din arborele Heliadelor. ii impodobeste corpul cu imbracaminte scumpa, in deget ii pune inele cu pietre pretioase, la git coliere, in urechi perle usoare si pe piept ii atirna lantisoare de aur. Toate ii sed bine si nici goala nu pare mai putin frumoasa. O culca in asternute vopsite in purpura de Sidon, o numeste tovarasa de pat si ii aseaza capul pe o perna moale de fulgi, ca si cum ea ar simti.
Venise ziua de sarbatoare a Venerei, cea mai cunoscuta in tot Ciprul. Juncane cu gitul alb ca zapada, purtind aur si coarne incovoiate cazusera lovite pentru sacrificiu. Tamiia fumega. Dupa ce au adus darurile sale la altar, Pygmalion s-a oprit si a zis cu glas sfielnic: "Daca puteti da orice, o, zei, doresc ca sotia mea sa fie,.." n-a indraznit sa zica "fecioara de fildes" , ci a zis "asemenea celei de fildes". Auria Venus, caci si ea era prezenta la sarbatorile sale, a inteles ce vor acele rugaciuni si, semn al divinitatii prietene, de trei ori s-a aprins flacara si si-a trimis limbile sale in vazduh.
Cand s-a intors, el a mers la statuia iubitei sale si, aplecandu-se peste pat, a sarutat-o. I s-a parut ca e calduta. S-a apropiat din nou si i-a pipait pieptul cu miinile. Fildesul pipait incepe sa se inmoaie si, pierzindu-si duritatea, se indoaie si cedeaza sub degete, cum se inmoaie ceara de Hymet la soare si, apasata cu degetul cel mare, se modeleaza in multe chipuri si se face folositoare la intrebuintare. El sta inmarmurit. Nu indrazneste sa se bucure, se teme sa nu se insele si iarasi cauta indragostit, iarasi cerceteaza cu mina intruchiparea rugaciunilor sale. Era corp. Vinele pipaite cu degetul mare se simt zvicnind. Atunci eroul din Paphos rosteste cuvinte din belsug prin care aduce multumire lui Venus sigura sa se apropie de o gura adevarata. Fecioara a simtit sarutarile si a rosit. Ridicand ochii spre lumina, ea vede, odata cu cerul, pe cel ce-o iubeste. Zeita a fost de fata la aceasta legatura de casatorie pe care afacut-o?
Privind critic aceasta transfigurare literara a mitului grec relevam, pe langa elemente mitice traditionale, ipostaze novatoare. Elementele novatoare sunt determinate de persona-litatea poetului, dar si de timpul si locul creatiei sale care oglindeste o conceptie despre viata si arta romana. Daca ne referim numai la personajul mitic Pygmalion, vedem ca acesta este identic cu un tinar roman care viseaza o femeie ideala si aspira la casatorie cu aceasta. Prin acest act, personajul intruchipeaza, la nivel civic, triada valorilor romane -familie, cetate, divinitate, iar la nivel estetic, ilustreaza conceptul de kalokagathia. Asadar, Pygmalion este un mic demiurg care, in colaborare cu divinitatea, creaza o femeie, o logodnica si o sotie ideala. Aceasta, prin frumusete si virtute, depaseste realitatea cotidiana si aspira spre absolut.
Cercetind poemul eminescian Apari sa dai lumina in perspectiva diacronica si comparata, observam ca Eminescu pastreaza putine elemente mitice traditionale, dar esentiale pentru intelegerea mitului. Acestea sunt: 1. chipul taiat de dalta, 2. trupul de marmura al iubitei, 3. contemplarea gratiilor sale fizice. Eminescu renunta, asadar, la fluxul epic si apasa pe transfigurarea lirica a ipostazelor mitice.
Elementele distinctive, novatoare, sunt insa preponderente si reflecta personalitatea creatoare a poetului roman. Eminescu scrie un poem liric in care nu situatiile mitice, ci personajele mitice si limbajul poetic au o trasatura novatoare. Acestea sunt: 1. sacralizarea iubitei, 2. conjurarea inlacrimata a iubitei si 3. Indurarea samariteana a iubitei. Eul poetic eminescian concepe iubita ca o divinitate pentru care el e in stare sa se jertfeasca. Iubita poetului, geamana cu Galateea, are statura divina, intruchipind, in ultima instanta, prototipul platonic al femeii desavirsite. Pentru Eminescu este o divinitate care lumineaza ferestrele arcate ale unui templu, "zina" cu farmece ceresti, "inger" si, ca ipostaza suprema, umbra blanda a iubirii de veci, asadar o intrupare a prototipurilor metafizice platonice. Pentru iubirea sacra, poetul accepta sacrificiul suprem, caci nepasarea glaciala a iubitei il face sa indure chinurile lui Cristos rastignit. Conjurarea in lacrimi a iubitei se realizeaza, ca intr-o litanie, prin scene succesive si prin refrenul fierbinte O marmura aibi mila. Intensitatea rugii determina, in finalul poemului, gestul samaritean al iubitei care consta in trecerea miinii albe prin suvitele de par ale poetului, provocandu-i o stare de beatitudine edenica din care poetul doreste sa nu se mai trezeasca: Dar te cobori, divino, patrunsa de-al meu glas/ Mai mindra, tot mai mindra, la fiecare pas/ Visez sau e aievea? Tu esti in adevar?/ Tu treci cu mina alba prin vitele de par?4/ Daca visez ma tine in vis, privindu-mi drept/ O, marmura aibi mila sa nu ma mai destept.