Poet tragic de George Bacovia comentariu referat






Asemenea multor poeti de exceptie, Bacovia nu s-a bucurat de la inceput de o recunoastere corespunzatoare valorii lui. Adevaratele sale proportii s-au impus treptat, si nu criticii au fost aceia care le-au dezvaluit mai intai, ci scriitorii. Pe masura trecerii timpului care creeaza perspectiva, originalitatea operei bacoviene, nedumeritoare pentru atatia dintre contemporani, si-a limpezit adancurile, indicand in autorul ci nu numai pe unul dintre cei mai mari poeti ai Romaniei, dar - cu certitudine - si ai lumii.

Desigur, din punctul de vedere al istoriei literare, poezia lui Bacovia apartine simbolismului, prin muzicalitatea ei interioara, izvorata din sondaje sufletesti foarte profunde, prin eliminarea categorica a oricarei retorici si prin utilizarea simbolului si a sugestiei, prin abandonarea lirismului sentimental si duios, si, nu mai putin, prin circulatia in opera lui a nenumarate teme si motive ale respectivului curent poetic. Cu toate acestea, el si-a constituit o personalitate independenta si inconfundabila, ca a oricarui mare scriitor care, prin natura lui, depaseste limitele prea stramte ale unei miscari literare. S-a intamplat cu Bacovia un lucru rar intalnit: mijloacele si sensibilitatea simbolista s-au potrivit atat de bine cu ale lui, incat poetul si le-a asumat oganic, conferindu-le acea nota de naturalete si spontaneitate care se simte asa de clar la lectura si care face inutila presupunerea vreunei poze oarecare, generata cumva de imprumuturi neasimilate. Totul se topeste in poezia lui Bacovia intr-o sinteza atat de perfecta, incat impresia ce s-a exprimat uneori cu privire la o anume artificialitate trebuie pusa mai curand pe seama unei speculatii paradoxale, daca nu chiar pe aceea a vreunei intentii secret minimalizatoare. De aici nu rezulta totusi ca poetul ar fi fost lipsit de luciditate si nu si-ar fi premeditai efectele, El este chiar un precursor al poeziei modeme, prin tendinta sa de a-si depersonaliza lirismul, introducand o supraveghere din ce in ce mai atenta a fluxului poetic, purificandu-l de apele reziduale ale sentimentalitatii empirice. De unde procedeul punerii in scena a emotiei estetice si, in consecinta, o anume obiectivare a eului, ce nu se poate fireste obtine decat prin interventia cenzurii intelectuale. Dar spontaneitatea este o stare artistica, un rezultat si nu un proces. Impresia de lectura ramane sub acest aspect suverana.
Intrand mai adanc in universul liricii bacoviene, ceea ce se observa numaidecat e atmosfera patrunzatoare, de o unitate nemaipomenita, de unde si senzatia de monotonie, despre care iarasi s-a vorbit. Sensul acestei atmosfere este aproape in exclusivitate tragic. Poezia lui Bacovia exprima, prin sfasietoarele ecouri ale unei muzici venite din adanc, o drama omeneasca acuta ale carei implicatii individuale, sociale si metafizice sunt fundamentale.

Exista in substanta ei o predilectie tulburatoare si revelatoare pentru imaginea unui univers in dezorganizare, disolutie si regres, lucru de multa vreme constatat si el. Ceea ce s-a putut observa mai putin este sentimentul unei veritabile terori a materiei, cu toate consecintele sale, care, prezent in ipostazele cele mai variate, devine astfel efectul dominant al operei intregi.
Bacovia e obsedat literalmente de plansul materiei. Aud materia plangand (Lacustra) constituie neindoielnic leit-motivul poeziei sale. Daca adaugam ca acest plans al materiei este de fapt metafora ploii si masuram apoi frecventa ploii printre motivele preferentiale ale lui Bacovia, intelegem si acceptam mai usor afirmatia. in chip firesc, ploaia se asociaza cu toamna, fapt care pune in lumina adevarata ei semnificatie: aceea de disolutie, de dezagregare a materiei. Niciodata ideea de fertilitate nu apare la Bacovia, toamna nu e anotimpul roadelor bogate, ci al desfrunzirii si ingalbenirii arborilor, al frigului si al pustietatii:

Ploua, ploua, ploua
Vreme de betie -

Si s-asculti pustiul.
Ce melancolie!
(Rar)

sau:

E toamna, e fosnet, e somn
Copacii, pe strada, ofteaza;
E tuse, e planset, e gol
Si-i frig si bureaza
(Nervi de toamna)



Cu monotonia ei, toamna indeamna la somn si poetul se simte invadat de setea extinctiei:

Pe drumuri delirand.
Pe vreme de toamna
Ma urmareste-un gand
Ce ma-ndeamna:
- Dispari mai curand!
(Spre toamna)



Cum nu totdeauna poetul se poate cufunda in paradisul artificial al visului, somnul refuzandu-i-se, iar moartea ramanand mai mult o dulce nostalgie ipotetica, starea de spirit cea mai des intalnita este enervarea:

Peste parcul parasit
Cad regrete.
Si un negru croncanii
Vesnicie,
Enervare
Din fanfare funerare
Toamna suna, agonie
(Oh, amurguri)

Oh, plansul talangii cand ploua!
Si ce enervare pe gand!
(Ploua)



Cele mai autentic bacoviene dintre versurile lui Bacovia exprima sentimentul de apasare si chiar de groaza al toamnei ca anotimp catastrofic, agonic, mortuar:

Clavirile plang in oras
Pe-o vreme de toamna pustie
Si plopii plang tot in oras
Si-n totul e-o grea agonie.
Trec singur si tare mi-e teama
Si unde ma aflu, nu stiu -
Vai, plopii detuna orasul
Clavirile plang in pustiu
(Mister)



Toamna e "uda, mai putreda.ca cele ce s-au dus" si "in spaima noptii" poetului i se pare ca "anii trec mereu mai greu si mai brutal" (Note de toamna). Atmosfera ei sumbra, funerara, tacerea de plumb ce invaluie totul premonitor constrang fatalmente la solitudine, de vreme ce fiecare om e singur in fata mortii. Dar, legata intim, prin natura sa, de ideea de disparitie, singuratatea nu devine mai usor acceptata si deci mai putin inspaimantatoare si, desi poetul o cultiva uneori cu voluptate, ea este izvorul nevrozelor ce-i devasteaza sufletul:

Odaia mea ma inspaimanta
Cu braie negre zugravita
-Prin noapte, toamna despletita
In mii de fluiere canta.
(Singur)



Sentimentul hipertrofiat al solititudinii si al indepartarii de lume dobandeste semnificatia unei supreme deznadejdi si al unei renuntari iremediabile:

Singur, singur, singur,
Intr-un han, departe
-Doarme si hangiul
Strazile-s desarte
Singur, singur, singur..
(Rar)


Toate efectele toamnei se amplifica odata cu venirea iernii, autentica metafora a mortii. Momentul cel mai coplesitor e acela al limitei dintre cele doua anotimpuri, cand:

Si toamna, si iarna,
Coboara-amandoua;
Si ploua, si ninge,
Si ninge, si ploua.

Si noaptea se lasa
Murdara si goala;
Si galbeni trec bolnavi
Copii de la scoala

Si-s umezi paretii
Si-un frig ma cuprinde
-Cu cei din morminte
Un gand ma deprinde
(Moina)



Daca ploaia sugereaza o agonie prelungita, zapada e de-a dreptul un giulgiu mortuar, iar targul intunecat sub grozava ninsoare ii apare poetului aidoma unui cimitir (Nevroza). Sperantele sunt pierdute inca din toamna (Plumb de toamna), astfel incat acuma cand "Potop e-napoi si-nainte" (Decembre), Bacovia se simte sorbit de "chemari de disparitie" (Amurg de iarna), si unica lui dorinta e ca stingerea sa se petreaca lent, intr-un moment de implinire, cand pragul poate fi trecut mai bland si regretul mai mic:

Te uita cum ninge decembre,
Spre geamuri, iubito, priveste

Mai spune s-aduca jaratec
Si focul s-aud cum trosneste.
Mai spune s-aduca si ceaiul.
Si vino si tu mai aproape;
-Citeste-mi ceva de la poluri,
Si ninga zapada ne-ngroape.
(Decembre)

Totul este insa din pacate de domeniul simplei iluzii compensatorii, iar sentimentele predominante raman tot groaza si enervarea, in mijlocul unor peisaje pictate cu elocvent naturalism, in care "iarna isi duce teroarea" (Din vremuri) si

Ninge grozav pe camp la abator




Si sange cald se scurge pe canal;
Plina-i zapada de sange animal
-Si ninge mereu pe-un trist patinoar

E albul aprins de sange-nchegat
Si corbii se plimba prin sange si sug;
Dar ceasu-i tarziu in zari corbii fug
Pe camp la abator s-a innoptat.
(Tablou de iarna)

Asemenea imagini grotesti, contrapunctice, nu sunt produsul unei stari sufletesti singulare. Sensul lor, indiferent de variabilitatea tensionala a metaforelor, c implicat in intreaga opera, prin tonalitatea elegiaca a zadarniciei si a abandonului final. Astfel se explica de ce nici anotimpul regenerarii naturii nu inseamna mai mult decat o dureroasa nostalgie pentru acest ..suflet ulcerai, sucomband sub greutatea de a exista", cum l-a caracterizat asa de exact criticul si esteticianul Tudor Vianu
Inca o clipa, si iluzia se indeparteaza pentru a se topi in amintire, iar primavara ramane numai ,.o noua primavara de visuri si pareri" (Nervi de primavara), incat desi:

Muguri au dat pe ram,
- zadarnic in a mea inima e toamna.
(Si toate)

Toamna bacoviana e asadar o toamna sufleteasca, ridicata la rangul unui simbol universal al descompunerii, al bolii materiei. Ea are astfel o prezenta continua, indiferenta la cernerea anotimpurilor, dar investindu-le pe toate cu propriul ei atribut. Vara retine atentia prin sugestia terifianta a putrefactiei. Nu numai

Pe catafalc, de caldura-n oras,
-incet, cadavrele se descompun
(Cuptor)

dar:

Cei vii se misca si ei descompusi
Cu lutul de caldura asudat;
E miros de cadavre, iubito.
Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.
(idem)

Nicaieri insa sentimentul inertiei, sugestia apartenentei noastre inevitabile la regnul mineral nu sunt mai definitiv exprimate decat in poezia titulara a primului volum bacovian: "Dormeau adanc sicriele de plumb" etc. (Plumb). E atata spaima existentiala si atata disperare comprimata in numai doua strofe, incat impresia estetica imprumuta o forta cutremuratoare. E aici o ipostaza reprezentativa in cel mai inalt grad a viziunii bacoviene, patrunsa in esenta de convingerea damnarii omului la vesnica reintoarcere in materia nediferentiata si inerta, pe care nu o poate infrange idealitatea nici unei aspiratii. Constiinta acestei fatalitati biologice - iata izvorul dramei!

Prin reactie, sufletul poetic bacovian c devorat de setea de autodepasire, sugerata insa discret, prin nostalgia idealitatii si puritatii, utopice desigur, dar nu mai putin stimulante, de unde si rarele accente melioriste pe care le starneste acel "zvon de vremuri mari" (Spre primavara):

E timpul toti nervii ma dor
O, vino odata, maret viitor.
(Poema finala)

Incontestabil, viziunea totalizant sumbra, organizata cu atata energie obsesionala in poezia Negru:

Carbonizate flori, noian de neguri
Sicrie negre, arse, de metal
Vesminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru

are la baza o stare a spiritului pe care singura experienta individului nevrotic e departe de a ne-o putea explica. Ea trebuie inteleasa mai departe, cum si este inteleasa de obicei, din perspectiva dramei sociale a intelectualului inadaptabil, intr-o lume in care legile celei mai severe materialitati in relatiile interumane si ale celui mai crunt materialism etic sunt definitorii.
Generalizand la nivelul metaforei existentiale optica sa individuala si sociala ("intreg pamantul pare un mormant", spune poetul in Note de toamna), Bacovia procedeaza in conformitate cu normele artei, care pentru a potenta efectul exagereaza proportiile sentimentului, intocmai ca omul comun care, cazut prada unei mari dureri, vede, cum se spune, totul in negru. Numai ca, in vreme ce starea psihologica e trecatoare, sentimentul poetic e la creatorii autentici o obsesie fundamentala.

Nelipsit de gustul inseninarii si al perspectivelor de lumina, aspirand spre o conditie de spiritualitate pe deasupra constrangerilor apartenentei primordiale, poetul traieste intens repulsia fata de ipostazele materialiste ale existentei, traduse in plan istoric prin legile de arama ale lumii modeme. Orasul tentaculaf constituie tocmai acest infern in care patimile vinovate si poftele mercantile degradeaza totul: dragostea, visurile, idealurile. Fapturi de ceara, ca dintr-un alt muzeu Grevin, il inconjoara pe poet din toate partile Alteori orasul tentacular isi etaleaza vulgaritatile materialismului erotic si ale sentimentalismului burghez:

Si ninge in orasul mare,
E noaptea plina de orgii,
Iar prin saloane aurii
S-aud orchestre si fanfare.

Femei nocturne, singurele
La colt de strada se atin,
Desfrau de bere si de vin
Prin berarii si cafenele
(Si ninge)

sau:

Trec burgheze colorate
In cupeuri de cristal
-E o vesnica plimbare
Valmasag milionar

Si pe publice terase
Plang viori sentimental
E parfum, bomboane
Si desfrau de lupanar
(Amurg)

Pana si puritatea baletului e maculata de materialitatea instinctului organic:

Lunecau baletistele albe
Tainic trezind complexul organic
-Albe, starnind instinctul satanic.
(Balet)

In lumea in care
"orice se vinde",
"orice e marfa"
(Legenda),

visul erotic pur e o utopie, amorul e un

"hidos satir
Copil degenerat
Invinetit, transfigurat"

Ieri a murit in delir.
Aici, prozaici pamanteni,
Pe drumuri au murit,
De zurnetul de bani inabusit
In lumea asta de dugheni.
(Proza)

Femeii, "masca de culori,/ Cocota plina de rafinarii-", poetul ii opune, in numele tuturor visatorilor, fecioarele "cu obrazul pal,/ Modele albe de forme fine" (Contrast), de unde se vede ca, deosebit de Baudelaire, Bacovia prefera natura in locul artificialitatii. E negresit o natura stilizata la modul - interesant lucru! - romantic, iar nu morbid al decadentilor francezi. Cand totusi notele macabre nu lipsesc, nu voluptatea predomina, ci teroarea materialitatii.

Momentele de satisfactie integrala si de linste interioara sunt extrem de rare ca in Noapte de vara sau In fericire din care citam:

Cand linistea ma impresoara
Si cred ca pacea ma sustine,
Un rai, placere este viata
-Nu are cum a fi mai bine.

O frecventa incomparabil de marc au insa resemnarile, nascute dintr-un sentiment de zadarnicire:

E vant si orice speranta e pierduta
(Plumb de toamna)

sau:
La vant s-au dus aspiratii
Nimic nu ramane
(Gaudeamus)

O realitate dura si respingaloaree zdrobeste cele mai frumoase nazuinte. Lumea ii apare poetului "goala de vise", omul devine concret, tradandu-si idealitatea si abandonandu-se tiraniei materiei, incat "cum sa nu plangi in abise/ Da, cum sa nu mori si nebun?" (Ploua). Consecinta inevitabila e o indiferenta si o pasivitate zguduitoare prin protestul mut al sufletului ultragiat:

In cercul lumii comun si avar
Ma zguduie de mult un plans intern;
Si-acest fel (de-a fi) va fi etern
Si de nimic, pe lume, nu tresar.
(Vobiscum)

Adevarul este insa ca Bacovia nu se incredinteaza totdeauna expectativei si tragicei resemnari, intrezarind dimpotriva in mutatia sociala o solutie a anxietatii sale, a acelui "plans intern" marturisit mai sus si a carui cauzalitate transcendc drama individului singur. De la solitarism poetul trece atunci la solidarism si vocea lui dobandeste un ton profetic si vaticinar. Muncitorul se adreseaza patronilor in cuvinte de o violenta rara si de o stranie expresivitate:

Eu sunt un monstru pentru voi.
Urzind un dor de vremuri noi,
Si-n lumea noaslra-abia incap
Dar am sa dau curand la cap.

O, dormi adanc mereu asa, in vise dulci,
hidos burghez; Oftand, palate de-ti lucrez.
Eu stiu si bine-a darama.
(Serenada muncitorului)

Cat de intemeiata pe o conceptie lucida, matura, stiintifica este increderea lui Bacovia in posibilitatea transformarii revolutionare e greu de spus. desi tineretea i-a fost atrasa, ca multora din generatia lui. de idealuri si lecturi socialiste. Acel ..zvon de vremuri mari", acel ..maret viitor" pe care poetul il cheama cu toata durerea nervilor sai exasperati de asteptare sunt mai curand presimtite, traite adanc de o sensibilitate acut maladiva care trebuie sa descopere in chip compensativ o poarta de iesire din impas, "altfel e greu pe pamant" (Poema finala).

Izvorata asadar dintr-o drama sociala, viziunea lui Bacovia asupra lumii, care atinge adesea, mai ales in primele volume, prespectiva tragica existentiala cea mai cuprinzatoare, nu este totusi radicala si metafizica in mod absolut, de vreme ce isi cauta rezolvarea in planul ei originar. Dar este indiscutabil ca sunt foarte putini in lirica universala, iar in cea romaneasca nimeni, care sa fi dat o expresie mai tulburatoare conditiei de materialitate a omului, apartenentei sale primordiale la mediul naturii anorganice, conflictului dintre spiritul orientat spre obiectivul sau de idealitate esentiala si inertia atotstapanitoare a materiei universale. "Plansul intern" al lui Bacovia este tocmai ecoul dureroasei tragedii a unei infrangeri inevitabile care zace chiar in originea biologica -a conditiei umane. Fireste omul triumfa totusi Ia nivelul propriei lui specii sau isi supravietuieste prin creatie. Poetul insusi o demonstreaza prin destinul sau. Dar temperamentele de tip bacovian nu pot transcende prin reflectie obiectiva precaritatea fiintei. Dincolo de granita sensibilitatii lor suferinde, nu exista decat un viitor ipotetic. in prezentul propriei lor durate, singurul inger pazitor este Melancolia.


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu














loading...



Scriitori romani