Doamne! patima turbura sufletul tau de catva timp, incat soarele adevanilui nu-1 mai poate patrunde. Pentru ce aceasta turburare? ratacire? pierdere de credinta in Dumnezeu, in menirea omului? Nu stii tu, o, Lapusnene, ca cel care inceteaza de a crede in Dumnezeu nu mai poate crede in nimic? Ca cel ce nu mai crede in nimic nu merita a mai fi crezut? Ce fel? A vestejit si a pierit tot ce era viata, putere, marire, energie in acest suflet altadata atat de marinimos? Ce? Lapusneanu nu mai crede decat in moarte, in ratacire; in nefiinta, si Lapusneanu nu mai duce poporul la viata, la calea buna, la fiinta? Cei care gandesc astfel nu mai au loc decat in mormant.
Nu gandeau astfel strabunii nostri, atunci cand si acest neam moldovenesc era mare si fericit in lume. Atunci Dumnezeu era cu dansul, caci el era cu Dumnezeu. Domnii lui erau mari, erau puternici, mureau cu armele in mana pentru lege si pentru neatarnarea pamantului lor. Sabia strainului nu a plecat capete de robi in aceasta tara. Si stii pentru ce? Pentru ca domnii batrani credeau in adevar, in dreptate, in Dumnezeu; pentru ca omul era pentru dansii o unealta de bine a lui Dumnezeu, pentru ca lumea avea menire santa. Cand insa aceasta credinta lipsi de la domni, lipsi de la popor; sabia strainului se intinse peste o teara unde neamul nu mai avea alta menire decat a manca si a fi mancat. Fiecine, lacom de putere, de aur si nemairosind de fapta cea rea suie umilinta, alerga la strain sa ceara tronul si sa dea in schimb jertfa marirea si fericirea tarii. Caci moldovenii nu mai erau cu Dumnezeu si Dumnezeu ii parasise." (Vezi D. Murarasu, Din izvoarele poeziei "Epigonii", Buc, 1936.)
Trimitand poezia la Convorbiri literare, F.minescu o insoteste cu o scrisoare catre Iacob Negruzzi (Viena, 5/17 iunie 1870), din care reproducem fragmente:
"Alles in Deulschland hat sich in Prosa und Versen verschlimrpert,
Ach, und hinter uns liegt weit schon die goldene Zeit.
intr-adevar, asa-si incepe Sdillet Jeremiada, numai ca el facea un compliment trecutului, pe cand aplicat la noi romanii, mi se pare un adevar"
Cuvintelor "die goldene Zeit - trecutul de aur" le corespunde expresia lui Eminescu ..zilele de-aur a scripturelor romane"; fara sa reprezinte exact gandirea lui Schiller. Dupa I. E. Toroutiu trebuie sa vedem in Ieremiada lui Schiller punctul de plecare al lui Emincscu atunci cand in Epigonii infatiseaza antitetic trecutul si prezentul (Studii si documente literare, voi. I, Buc, 1931, p. 324-325). Se poate admite ca si Ieremiada ar ti unul din punctele de plecare.
Mai departe, Eminescu ne da alte lamuriri in legatura cu poezia trimisa: "Daca in Epigonii veti vedea laude pentru poeti ca Bolliac, Muresanu si Eltade, acelea nu sunt pentru meritul intem al lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstiuta cu care lucrau ei. Noi cesti mai noi cunoastem starea noastra, suntem treji de suflarea secolului si de aceea avem atata cauza de a ne descuraja. Nimic - decat culmile stralucite, nimic - decat constiinta sigura ca nu le vom ajunge niciodata. Si sa nu fim sceptici? Atata lucru, cele mai multe puteri sfarmandu-se in van in lupte sterile, cele putine descurajate, ametite de strigatul gunoiului, ce inoata asupra apei Poate ca Epigonii sa fie rau scrisa. Ideea fundamentala e comparatiunea dintre lucrarea increzuta si naiva a predecesorilor nostri si lucrarea noastra trezita, rece. Prin operele liricilor romani tineri se manifesta acel aer bolnav, desi dulce, pe care germanii il numesc Weltschmerz. Asa Nicoleanu, Skeletti, asa Matilda Cuglcr e oarecum constiinta adevarului trist si sceptic invins de catre colorile si formele frumoase, e ruptura intre lumea bulgarului si lumea ideii. Predecesorii nostri credeau in ceea ce scriau, cum Shakespcare credea in fantasmele sale, indata insa ce constiinta vede ca imaginile nu sunt decat un joc, atunci, dupa parerea mea, se naste neincrederea sceptica in propriile sale creatiuni.
Comparatiunea din poezia mea cade in defavorul generatiunii noi, si cred cu drept.
inca una. Mi se pare ca strofa III nu se prea potriveste cu intregul. Se poate cum ca numai mi se pare, se poate cum ca si multe altele mi s-ar li parand bune si or fi rele; in fine, ceea ce nu se va potrivi puteti sterge in bunavoie. in caz de a sterge strofa III, apoi veti fi bun de a corege intr-a patra vorba zidea in zidind: «Eliad zidind» Omitand strofa 111, ar suna mai bine astfel
N. B. in caz de a-mi raspunde in corespondenta «redactiunii», veti binevoi a o face fara loc si nume sub cifra Y. Z."
La "Corespondenta", in nr. din 15 iunie 1870, se da raspunsul: "Y. Z. Meritul poetic e incontestabil, chiar cand nu ne-am uni cu totul in idei. Multamiri sincere. "
In legatura cu ideile din scrisoarea de mai sus, reproducem cateva randuri si din articolul lui Eminescu O scriere critica, in care apara pe Aron Pumnul de imputarile ce i le facuse D. Petrino in Putine cuvinte despre coruperea limbii romane in Bucovina: "Nu radeti, domnilor, de Lepturariu; pentru ca secatiunea sa de pe alocurea e oglinda domnielor-voastre proprie; nu radeti de nihilismul sau, pentru ca c al d-voastra. - Si daca e vorba pe masca josl apoi maVa jos de la toti si de la toate, astfel incat fiecare sa-si vada in fundul putinitatii sale. Daca apoi Lepturariul a exagerat in lauda unor oameni ce nu mai sunt, cel putin aceia, multi din ei, au fost pionieri perseverenti ai nationalitatii si ai romanismului; pionieri, soldati gregari, a caror inima mare platea poate mai mult decat mintea lor, c adevarat! care insa, de nu erau genii, erau cel putin oameni de o eruditiune vasta, asa precum nu exista in capelele junilor nostri dandy" (Albina din Pesta, 7/19 si 9/21 ian. 1870). Ceea ce scrie Eminescu aici merita atentie, fiyidca este tocmai din vremea elaborarii Epigonilor.
Iacob Negruzzi, dupa ce scrie despre impresia simtita la citirea poeziei Venere si Madona si scrisorile trimise lui Eminescu, la care n-a primit raspuns, ne da informatii despre Epigonii: "La toate aceste, Eminescu nici mi-a raspuns, dar peste catva timp imi trimise o a doua poezie, intitulata Epigonii, care iarasi a facut mare efect in societatea noastra din cauza frumusetii versurilor si originalitatii cugetarii. Negresit ca in fond nu era cu putinta sa ne unim cu parerile lui Eminescu. O societate in care critica juca un rol asa de insemnat nu putea considera ca autori de valoare pe Cichindcal, Mumulcanu, Prale, Bolliac ctc. din care unii sunt mult mai pe jos chiar de cea mai simpla mediocritate, dar tiind seama de talentul poetului, i-am publicat poezia chiar in fruntea Convorbirilor, unde tipaream versuri foarte rareori, numai in cazul cand credeam ca ele au o valoare deosebita. in scrisoarea ce i-am adresat atunci, desi i-am laudat poezia, i-am aratat indoiala ce aveam despre meritul mai multora din autorii cantati de dansul si eram curios sa aflu ce efect i-a facut critica «Junimei»."
Ovid Densusianu a intrevazut ca Eminescu si-a capatat, in parte desigur, cunostintele literare din Lepturariul lui Aron Pumnul; transpunand in versuri impresiile avute la citirea acestei antologii (vezi Vieata noua. I, 1 august 1905, p. 309, nota). Despre aceasta chestiune, vezi si lucrarea noastra Din izvoarele poeziei "Epigonii", Bucuresti, 1936.
Expresia "scripturele romane" arata emotia religioasa a autorului, cand i se perinda prin minte numele si scrierile celor din generatia trecuta. Versul 1, din acest punct de vedere, se poate compara cu inceputul c. I, Libertatea nationala, a lucrarii lui Balcescu Romanii supt Mihai voda-Viteazul: "Deschid sfanta carte" Forma "scriptura" trebuie pusa in relatie si cu "scriptori", asa cum obisnuieste Pumnul sa ortografieze in Lepturariu (vezi D. Furtuna, Expresii din "Epigonii", in Cuget clar, 4 noiembrie 1937, p. 265).
Sentimentul de exaltare de aici corespunde marturiei dintr-o nota ms. (ms. 2257, f. 9): ..Cand ma aflu fata cu cei batrani, cu literatura din deceniile trecute, parca sunt intr-o camera incalzita simti ca acesti oameni erau intr-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic ori mare, dar in sfarsit era un public" (vezi M. F.minescu, Scrieri politice si literare, ed. Scurtu, Buc, 1906, p. 13 si nota 2).
Fragmentul Umbra mea din ms. 2255, 184 185 cuprinde elemente de basm, care au intrat si-n strofa 1 a poeziei: "Aceasta viata era un basm stralucit si instelat. Acolo era intre dumbravi verzi si intre stanci cenusii si un lac cu apa de aur Desi o strigam, ea nu raspundea pana ce nu-mi prefaceam vocea in privighetoare Acolo fiecare frunte de val reflecta o stea Ne visam in ceruri cu oglinzi de argint Portale cu stalpi nalti de aur, galerii de marmura alba, stele albastre pe plafondele de aur a salelor mari, toate pline de un aer racoare si mirositor Cand ne desteptam din somn, aurora celor doi sori, in haine roze, culegea margaritarele de argint de prin gradinile noastre"
in legatura cu v. 5, se poate dovedi ca uneori realitatea depaseste fantazia poetica. Iata un fragment din lucrarea Spre polul sud a savantului Emil Racovita: "in aer fluturau mii si mii de cristale sclipitoare si in loc de un soare aveam trei, caci frumoase parhelii se refractau prin praful de gheata. Pe un curcubeu de vii culori, cu cruce de aur in mijloc. stateau atarnate trei globuri aurite intr-o boare de aur. Nesatiosi priveam acest maret spectacol, ce insa nu dura mult, caci praful argintiu se depunea in aerul linistit, si incet, incet curcubeul se stergea, luand cu el crucea de aur. Singur ramanea acum soarele, si in limpezimea vazduhului aprindea mii de licariri pe vasta campie a banchizei."
"Ca un fagure de miere"; sugestia ar veni de la Burnouf Introduction a l'hisloire du boudhisme indien: "douce commc Ic miel de rabeillc", dupa G. Bogdan-Duica (Despre "Luceafarul" lui Eminescu, Brasov, 1925, p. 17). Mai sigur insa este ca expresia e sugerata de un text religios cunoscut de Eminescu: "Precum matca din multe flori in vreme de vara tocmeaste si gateaste ceea ce ar fi de trebuinta albinelor in vreme de iama, si, de o pazesc aceaca cu buna pastrare, le scoate pre dansele si la alt timp cu viata, asa si noi acum din multe scripturi, am tocmit si am gatit aceasta (mai dulce decat fagurul) sufleteasca hrana" (Sinopsis adeca Adunare de multe invataturi, Iasi, 1757. Vezi. D. Furtuna, ari. mentionat mai sus.)
Sa se observe ca si-n acest text se foloseste termenul "scripturi" pentru scrierile vechi. Dragostea lui Eminescu pentru literatura veche a fost statornica si avem o marturie a ei si-n raportul pe care 1-a inaintat Min. Instructiunii publice la 16 martie 1876, in privinta imbogatirii bibliotecii Universitatii din Iasi cu carti si manuscrise.
Bogate in date despre manuscrisele din biblioteca lui F.minescu este studiul lui Al. Elian, Eminescu si vechiul scris romanesc, in Studii si cercetari de bibliologie (I), Bucuresti, 1955.
Comentatorii poeziei, incepand cu lacob Negruzzi si continuand pana la cei din vremea noastra, au schitat un gest de nedumerire cand, intre altii, l-au aflat mentionat si pe Cichindeal, banateanul traducator dupa Dositei Obradovici, caruia ei nu-i recunosc nici o valoare literara. Nu au plecat de la intelesul versului lui Eminescu. "Gura de aur"este epitetul Sf. loan, marele orator bisericesc: Hrisostomul, iar Eminescu s-a gandit tocmai la activitatea lui Cichindeal ca predicator si pastor sufletesc al poporului roman din Banat. Chiar si-n cursul lucrarii Filozofesti si politicesti prin fabule moralnice invataturi (Pesta, 1814), sunt accente retorice demne de atentie: "Mintea! Marita natie daco-romaneasca in Banat, in Teara Romaneasca, in Moldova, in Ardeal, in Teara Ungureasca, mintea! cand te vei lumina cu invitatura, cu luminatele fapte bune te vei uni, mai aleasa natie nu va fi pre pamant inaintea ta" (Vezi losif Vulcan, D. Cichindeal, Buc, 1892.)
Din Lepturariu, partea I, voi. IV (1864-1865), F.minescu a putut cunoaste paginile entuziaste ale lui Eliadc si ale lui V. Alexandrescu Urechia despre Cichindeal. Acestia insista mai ales asupra pasiunii cu care preotul banatean a luptat pentru intelegerea intre romani. De aici se vede ca luptand contra nestiintei, superstitiei, bigotismului, Cichindeal aprecia fondul, nu forma lucrurilor: "santeania preotiei nu sta in haine lungi, nici in barbe lungi".
in Familia din 5/17 ian. 1866, despre Dimitrie Cichindeal, se publica o parte din articolul lui Eliade. Se putea citi aici: "Fabulele lui Cichindeal cuprind o limba cat se poate pe acele timpuri mai corecta si mai romaneasca generala". in Lepturariu, voi. III (1862), se reproduce din Barbu Paris Mumuleanu, Plangerea si tanguirea patriei. Blesteme pentru nelegiuirea lor. Rugaciune pentru a sa scapare. in voi. IV, partea a H-a (1864-1865) se publica biografia lui Mumuleanu, scrisa de Eliadc, de unde aflam ca, dupa arestarea lui Const. Filipescu, de a carui casa tinea, Mumuleanu a devenit trist si si-a dat seama de intrigile, necazurile si desertaciunile de care e plina viata sociala. Tot aici aflam si ceva din viata intima a lui Mumuleanu: "Amorul dete loc durerii si melancoliei si zborul poetului fu in oarecare chip mai inalt si mai filozofic".
in Lepturariu se cuprind psalmi in traducerea lui Prale, despre care se spune ca este "un barbat genial si ciudat in felul sau" (voi. IV, partea I, p, 104 si urm.).
Psaltirea in versuri a aparut la Brasov, in 1827. Lucrarea este insotita de O scrisoare de mare interes istorico-literar a lui V. Pop catre traducator. Lauda mare i se aduce traducatorului pentru imbogatirea limbii cu adevarate cuvinte romanesti, folosindu-se si formele dialectale. Despre ciudatenia firii lui Prale Eminescu a putut afla din articolul lui Maiorescu, Observari polemice, din 1869, cu informatii capatate de la V. Alecsandri. Plecand de la ceea ce citise aici, Eminescu a scris in ciorna din ms. 2257, f. 71: "Prale-tontul fire-ntoarsa", dar a renuntat la epitetul injurios, care nu se potrivea cu atmosfera de celebrare din Epigonii.
Lepturariu, voi. III (1862), cuprinde si scrierile lui Daniil Scavinschi: Calatorie la Borsec, si traducerea piesei lui Regnard, Democrit. in aceasta din urma sunt si versurile prin care insusi Scavinschi se caracterizeaza:
A lui Democrit cel vesel intamplare comiceasca
De Regnard alcatuita in limba cea galiceasca.
Iar astazi este tradusa intru aceasta rumana,
Pentru obsteasca placere de a unui tanar mana.
De un Daniil Scavinschi cel mititel la statura,
Pe care placu na turei a-l lucra-n miniatura.
Eminescu putea avea informatii despre Scavinschi din Scrisoarea IV: Un poet necunoscut, din Negru pe Alb de C. Negruzzi, ed. 1857, Iasi, sau din Democrit. ed. 1840, Iasi, avand ca prefata scrisoarea lui Negruzzi.
Versul face aluzie la Primavara amorului. Lepturariu, voi. III, da alte poezii ale lai I. cu Vacarescu, asa ca Eminescu trebuie sa se fi informat din Colectie de poezii, ed. 1848, cu prefata lui I. Voinescu II.
Acest vers a dat nastere la multe comentarii, unele defavorabile lui Eminescu. Anghel Demetriescu, de ex. (studiul citat, p. 369), crede ca din lipsa de cunostinte istorice Eminescu a confundat pe Dimitrie Cantemir cu Const. Cantemir, cel care a dat ordinul de executare a fratilor Miron si Velicico Costin. "Cutitele" s-ar referi la aceasta fapta sangeroasa, "planurile" insa l-ar privi pe Dimitrie Cantemir.
Victor Morariu (in Buletinul "Mihai Eminescu". Cernauti, 1930, p 3) ramane la explicatia lui Anghel Demctriescu, dar crede ca este putin verosimil ca Eminescu sa fi putut face asemenea confuzii.
Nu se poate primi parerea Zoei Dumitrescu-Busulenga (in Analele Universitatii din Bucuresti, Sectia Stiinte sociale-Filologie, voi. 25, XI [1962], p. 559-561) ca Dimitrie Cantemir nu a fost poet, si deci na avea loc in Epigonii, si ca Eminescu s-ar fi gandit la Antioh Cantemir, autorul Satirelor. Eminescu are in vedere pe scriitorii care au scris o limba "ca un fagure de miere" si care reprezinta "zilele de-aur a scripturelor romane". Antioh Cantemir nici nu ne cunostea limba si si-a scris opera in ruseste. Chestiunea se lamureste prin Lepturariu, voi. III, p. 149 si urm., unde se reproduce Domnia lui Dimitrie Cantemir, fragment din Cronica lui Nicolae Costin. Dam pasajul care ne intereseaza din povestirea vizitei Iui Petru cel Mare la Iasi, in 1711, si mesei oferite de imparatescul oaspe: "Iara iunie in 28 de zile, miercuri, au facut masa mare si Petru imparatul de au cinstit pe Dumitrascul-voda si pre toti boierii tarii. Si acolo s-au iscalit boierii de au primit domn vecinie pe Dumitrascul-voda si pe semintia lui. Iara macar ca au fost postul Sf. Apostol Petru, cu totii'au mancat carne, si mare banchet au fost toata ziua aceea, si acolo au mas" Cuvintele Jui Eminescu "cutite si pahara" exprima banchetul diplomatic la care s-au dat pe fata "planurile" lui Cantemir de-a intemeia pentru familia lui o dinastie ereditara. Ca acestea erau planurile la care face aluzie versul lui Eminescu se vede din textele cronicii reproduse de Lepturariu: D. Cantemir inainte de-a pleca la ostirea lui, neavand incredere in cuscrul sau, lordachi Ruset vornicul, il cleveteste la imparat si face ca acest dusman personal sa fie trimis la Soroca si inchis in cetate. Cuvintele cronicarului sunt clare: "Ce unii zic, ca mai nainte, pana a nu-1 ridica moscalii, s-au fost puind impotriva Iui Dumitrascu-voda vornicul lordachi, de n-au fost primind ca sa fie si feciorii lui Dumitrasco-voda la domnia vecinica pe urma lui" (vezi Din izvoarele poeziei "Epigonii", Bucuresti, 1936). lordache Ruset a fost eliberat la Kiev, cand caimacanii Moldovei au scris generalului rus Ronne ca boierul dus in prinsoare "cu nemic nu iaste vinovat si far' cale l-au inchis acel far' de frica lui Dumnezeu, Dumitrasco-voda". Dar acestea se petreceau dupa caderea lui Cantemir. (Vezi P. P. Panailescu, Dimitrie Cantemir, Bucuresti, 1958, p. 100 101).
Din Jalnica tragedie de Al. Beldiman se reproduce in Lepturariu, IV, p. I, fragmentul Lupta de la manastirea Slatina la anul 1821.
in ciorna din ms. 2257, f. 71 73, Eminescu a scris intai: "Lira de argint, Creteanu" Din acest poet se reproduc poezii in Lepturariu, IV, partea a Il-a, dar Eminescu 1-a inlocuit nu fiindca ar fi mai putin meritos decat Sihleanu, ci deoarece era inca in viata, jucase rol politic, fusese si ministru si, prin 1870, avea inca veleitati politice. .Eminescu a stiut sa evite banuiala ca ar vrea sa-si atraga simpatia vreunui om mare al epocii.
Eminescu a cunoscut Armonii intime (ed. I din 1857) de Al. Sihleanu, poet mort la varsta de 23 de ani. O strofa din Veghiarea justifica epitetul "lira de argint", desi la inceput acesta se referea la Creteanu: