PORTRETUL DIN FAYUM Volum de versuri de Maria Banus, publicat la Bucuresti, Editura Eminescu, 1970, cu o coperta si ilustratii de Tudor Banus. Cuprinde ciclurile Din cadra mea. Tablouri de gen. Sala de asteptare.

Alaturi de volumul publicat in 1967, Tocmai ieseam din arena. Portretul marcheaza o cotitura importanta in opera poetei, - aceea a despartirii definitive de "arena" luptatorului angajat sub sloganuri ideologice, "soldat" disciplinat servind fara rezerve o "cauza", intr-un moment de lucida reconsiderare a trecutului poetic afectat adesea grav de schematismul si rigiditatea "angajarii", amintita arena e privita mai curand ca un spatiu al circului, cu mastile si spectacolele sale de clovn si arlechin, ambigue in aliajul lor grotesc de veselie mimata si tragism reprimat. "Portretul din Fayum" deplaseaza accentul tocmai pe aceasta latura grava a expresiei de sine; "pictate pe scandurele, fixate de giulgiu pe chipul mortului" - cum suna un moto preluat din Malraux - asemenea "masti rituale" sugereaza jocul dintre aparenta si realitatea profunda a eului, traducand, aici, constiinta amara a unui soi de vinovatie a complicitatii la spectacolul contrafacut al lumii.

Este, asadar, si o metafora, dezvoltata in sens polemic, a chipului abstract al omului, redus la o schema a privirii colective, restrictiva si conventionala. A evada din "masca rituala" inseamna acum un efort de regasire de sine si de recuperare a realitatilor elementare, autentice, nefalsificate. De aici, sentimentul noviciatului, al tensiunii reinitierii in taine:

"Plina de superstitie
incep un caiet nou,
file albe, spuma marina.
inchid ochii si astept
intaia zi a lumii".

Ingenuitatea regasirii realului nu mai poate avea aceeasi calitate (ca, de pilda, la debutul cu Tara fetelor, din 1937), ci pastreaza nota de dramatism a experientelor mai recente.

Dinspre universul conceptelor si al retoricii exlerioare fiintei, intoarcerea se face cu dificultate si cu nelinistea esecului:

"Eu vin tocmai din tara cunoasterii, si imi c frica. la-ma la tine, m-am intors la apele tale, ostrov, primeste-ma-n tine, tu care esti".

Mai vechilor "tonuri clare", li se substituie "lumina confuza" in care se produce o noua "Picta":

"Nu stiu ce tin in poala: Un prunc, un batran? Floare de mar carnea lui? Sau scorojita, uscata, plesuva? Nu mai am degete cu care s-o pipai. Adulmec doar miros de viata, de sange".

Perspectiva de recastigat ar fi aceea a existentei fecunde, candide, copilaresti, a materiei modelate in lucruri vii, ia distanta de "barbatii metafizici luptatori in arena pentru Da, pentru Nu":

"Cand nu mai cred in nimic, cred in dulgheri. Azi, pe un drum de munte i-am intalnit. Duceau, cumpanite pe umar, scanduri albe de brad. Miezul fraged, dezvaluit, dat Ia rindea, zicea despre lucruri si umbrele lor, si ma lua cu ele, ma intorcea, in lucruri, in miez, in trandafir".

Lucrurile si copilaria sunt, de altfel, motivele care revin laitmotivic in versuri, definind un lirism al intoarcerii si participarii. Contemplatia e respinsa ca distantare si rupere de primordial, - "profana, jefuita de nimb", suprafata obiectelor nu satisface setea de "orficul tumult": "Strig dupa drumul spre musuroaie,/ dupa drumul sacru, obscur".

Poetul e vazut acum ca "salahor al zeilor primi". Prin contrast, "portretul din Fayum" e semnul dedublarii, al disimularii fiintei autentice:

"stii ca si tu esti chemat, nici nu incerci sa iti smulgi masca livida si orgolioasa crescuta pe teasta nici nu incerci sa arunci de pe tine costumul plin de vopsele stridente, asa cum iesi de la lucru, alergi spre mugurii clarvazatori J care te vad si pe tine, care stiu cum esti tu, nevinovat, descumpanit, sub masca rituala".

Emotia va fi, asadar, cea a redescoperirii lumii, cu o constiinta a culpabilitatii pe care numai efortul de eliberare de masca o poate rascumpara. Discursul poetic se va reorganiza ca notatie de senzatii si stari, de reliefuri materiale si situatii surprinse in instantanee proaspete, sugerand o atmosfera: Barbat cu pepene galben.

Ajun, Tablou naiv, Garle, paraie, Velinte, Salon de coafura Sunt versuri in care prezenta metaforei e redusa, limbajul spectaculos e absent, cele cateva imagini ce puncteaza textele fac din ele mai degraba un fel de "metafore integrale". "Agonia metaforei" devine, o data, chiar motiv de poezie, insa din el se dezvolta, paradoxal, un sentiment al insingurarii; absenta metaforei e deplansa ca saracire si despuiere, dar - pe de alta parte - aceasta lipsa genereaza un tulburator sentiment de umilinta in fata realitatii nemediatc a lucrurilor, ce pot deveni astfel si simboluri ale batranetii si mortii: "A langa A, A este A,/ necropola Identitate,/ profilata-n amurg". K o situatie salvatoare, rodnica pentru poezie, in masura in care obliga la o selectie riguroasa a "concretelor", la o asceza a imaginii, precum in Pseudopsalm: "Doamne, doamne-am mai zis,/ Ce-o sa se-ntample cu noi?/ Ca ceapa suntem. Numai haine si foi"), sau in Nenascut, Usa se-ntredesehide. Vizita, -notatii mizand pe surpriza contrastului sau pe o anume ambiguitate a tonului. Dar acelasi refuz al complicatiei imagistice dctcnnina si unele dintre deficientele acestui fel de a scrie, notatia concentrata riscand sa devina uneori schematica, inexpresiva pentru ca lipsita de culoare, alteori ideea poetica e prea explicita.

Scriitori romani