Postmodernismul in lirica romaneasca referat





POSTMODERNISMUL

Daca modernismul, estetica globala a perioadei modernitatii, s-a definit in mod constant ca atac, fronda la adresa realului, ca ruptura de lume si de concretul ei social (amendat de artisti ca mercantil, ipocrit, "burghez", pedestru), impunand, in evolutia artelor secolului XX, progresiva lor distantare de realitate, continua lor "autonomizare" si intelectualizare (obsesia "arteipure", prevalenta absoluta a criteriului estetic), postmodernismul se doreste estetica organic legata de lumea actuala, expresia in arte a noii realitati socio-istorice instaurate, pe plan mondial, dupa al doilea razboi mondial - postmodemitatea. Prin postmodernism se incearca reconcilierea domeniului estetic cu socialul, cu lumea reala si cu omul concret, "democratizarea" artei, orientarea ei spre aspectele cotidiene, obisnuite, ale vietii
Considerat un "concept-valiza", termenul de "postmodernism" functioneaza in varii domenii (stiinte, educatie, civilizatie, cultura, literatura, arte plastice, media s.a.) - de unde pluralitatea definitiilor si a nivelurilor sale de conceptualizare. Folosit initial de catre arhitectii americani din anii '50, termenul de postmodernism viza combinarea unor elemente decorative care aveau insa in structura constructiei un rol functional, de asigurare a confortului modern, functionalitate camuflata sub aparenta decorativa. Prima acceptie a termenului, asa cum o ofera lansatorii lui, este aceea de colaj ironic de decoratiuni apartinand unor stiluri, forme si traditii istori-cizate, devenite "clasice".

In acceptiunea social-istorica, termenul desemneaza stadiul actual al evolutiei capitalismului, numit de Alvin Toffler "al treilea Val", era tehnologiilor de varf (informatica, robotica, genetica, nucleara, cibernetica, spatiala). Epoca postmoderna urmeaza, in evolutia mondiala, celorlalte stadii ale capitalismului: capitalismul de piata al secolelor XVI1I-X1X - in care marea inventie tehnica a fost motorul cu aburi, iar artele au fost dominate de estetica realismului - si capitalismul monopolist de la sfarsitul secolului al XlX-lea si prima jumatate a secolului XX - perioada motorului electric si a esteticii moderniste. Postmodemitatea reprezinta cel mai recent dintre aceste stagii, cel al capitalismului planetar, care, datorita supraabundentei de produse si incurajarii prin mass-media a consumului (reclame la produse, confectionarea, in emisiunile TV si marile reviste-magazin ilustrate, a unui model de om-vedeta, definit prin confort, lux, bunastare), este numit si capitalism de consum. in aceasta etapa a evolutiei sale, omenirea sufera procesul de globalizare, caracterizat prin virtuali/arca granitelor statale, prin transnationalizarea economiei, prin circulatia fara precedent a oamenilor, informatiei si produselor cu consecinta in uniformizarea, standardizarea modului de viata, in detrimentul obiceiurilor si traditiilor locale. Mass-media joaca un rol major nu numai in cadrui procesului de globalizare, ci si in cel al "virtualizarii" realitatii. Propagarea instantanee, simultana cu desfasurarea reala a evenimentelor, a informatiei, pe toata suprafata globului (s-au transmis, in direct, "de la fata locului", revolutii si razboaie, recentul razboi din Irak a fost unul "televizat", prabusirea turnurilor gemene in atacul terorist impotriva Americii a fost transmisa aproape concomitent cu desfasurarea evenimentului) conduce, in opinia lui Fr. Fukuyama, spre un "sfarsit al istoriei", aceasta din urma inteleasa ca evolutie liniara, cautatoare de sens, de ideal, a omenirii. Epoca postmoderna marcheaza incheierea evolutiei lineare, progresive, cauzal-teleologice a istoriei si umanitatii, pulverizarea ei in desfasurari evenimcntiale simultane. Pentru prima oara, omenirea nu mai crede in ideea de "sens" al istoriei, vazut ca progresiva apropiere de un ideal, caci progresul - ideea-forta a ultimelor secole din evolutia omenirii - a devenit o rutina. Refuzand ideea de predestinare, de drum al colectivitatilor catre o forma ideala de guvernamant, catre o "societate ideala", epoca actuala, numita si "post-istorie", si-a stabilit valori pragmatice, "joase": dobandirea bunastarii generalizate, impunerea culturii de mase in detrimentul celei "mari", a elitei, si a drepturilor minoritatilor (ecologisti, femei, negri, gay s.a.) - toate vazute ca asiguratoare de confort individual si de stabilitate colectiva. Fenomenul transparentizarii, de-realizarii, virtualizarii lumii, favorizat de canalele de comunicatie, care au atins o dezvoltare fara precedent, ii da omului senzatia ca traieste mai mult in lumea virtuala decat in realitate: prin internet, satelit, cablu, televiziuni, computere personale, categoriile spatiului si timpului se relativizeaza, omul se poate afla, concomitent. in mai multe spatii geografice si timpuri deodata. Se observa, de asemenea, pierderea prestigiului stiintei - ideal al secolelor trecute - si subordonarea ei tehnologiei.

Conditia omului postmodern este, si ea, diferita de cea anterioara, si ca urmare a "revolutiilor de mentalitate" produse in anii '60: miscarile flower-povver, hippy, ecologistii, feministele, revolutia sexuala. Alvin Toffler profetiza "socul viitorului" si impactul lui traumatizant pentru faptura umana. Aceasta se confrunta cu fenomenul de "tranzienta" (schimbarea frecventa a mediilor, locurilor, cunostintelor), cu sentimentul nepermanentei, al instabilitatii vietii de zi cu zi. Legata de aceasta, "depeizarea" provoaca dislocarea indivizilor, uneori a unor intregi comunitati, din locul natal, asumarea unei noi conditii nomade, in functie de job-uri - slujbe pasagere, ale caror durate sunt legate de fluctuatiile pietii, ale cererii si ofertei, in conditiile concurentei acerbe si generatoare de stres. De asemenea, accelerarea ritmului de viata, sentimentul de "perplexitate culturala" in fata afluxului urias de informatie noua, starea de dezorientare, in conditiile dezintegrarii formelor diverse de autoritate, alterarea raporturilor om-natura, relativizarea valorilor, datorata respingerii oricarei fundamentari metafizice a lumii si vietii, ii determina pe unii sociologi si antropologi sa considere aceasta epoca una de "regresie a omului". Reducerea existentei si a conditiei umane la aspectele materiale - confort, bunastare, consum, disparitia cvasi-generalizata a interesului pentru valorile spiritului (cultura, credinta, idealurile, cunoasterea), spaima si presentimentul unei apocalipse planetare provocate de aberanta dezvoltare a tehnologici, mecanizarea ritmului existentei, starea de confuzie si sentimentul angoasant al singuratatii, al inadaptarii la timp, cresterea violentei in comunitatile umane si la nivelul politicii internationale sunt, toate, reversul negativ, pretul platit de om in aceasta epoca a consumului si a tehnologiei. Arnold Toynbee, sociolog american care a studiat aceste fenomene, considera postmodernitatea o epoca de o "irationalitate, anarhie si o nedeterminare amenintatoare", iar Mircea Cartarescu, exponent al flancului postmodernist romanesc, vede in ea o "apocalipsa vesela".

in acceptiunea culturala, postmodernismul marcheaza prabusirea setului de crezuri, idei filosofice sau estetice care au dat, timp de cateva veacuri, din Iluminism pana la inceputul secolului XX, legitimitate, stabilitate si coeziune paradigmei moderniste, ruptura/continuarea ironica a modelului cultural trecut. Filosofi si teoreticieni (Michel Foucault, Jacques Derrida, Ihab Hassan, Giani Vattimo, Jean-Francois Lyotard) au pozitii divergente in privinta raportului pe care postmodernismul il are cu modernitatea. Unii afirma totala ruptura fata de paradigma moderna, altii considera noua epoca o "alta fata" a modernitatii.
Vechiul ansamblu de idei al modernitatii a glorificat puterea ratiunii umane, a intelectului, de a accede progresiv la adevar si la ordine (armonie), stabilind rolul cunoasterii stiintifice in apropierea de / dobandirea adevarului despre lume, in organizarea sociala si politica menite sa asigure individului si comunitatii existenta intr-un sistem ordonat, ierarhizat si stabil, bazat pe prevalenta ordinii (inteleasa ca Stat, Lege, Natiune, sistem de valori absolute. Ideal de natura transcendenta) asupra haosului si a tendintelor destabilizatoare. J.F. Lyotard considera ca modernitatea s-a intemeiat epistemologic pe doua mituri, ("povesti", istorii, crezuri) - asa-numitele "meta-naratiuni de legitimare". Prima dintre acestea postula faptul ca umanitatea poate atinge progresul / binele / fericirea / armonia individului cu colectivitatea prin cunoastere stiintifica progresiva. Prin aceasta, fiecare pas, fiecare epoca din lunga noastra evolutie istorica se considera mai aproape de adevar, de cunoastere, de bine. Modernismul s-a intemeiat, implicit, pe atitudinea de incredere in nou - cu cat mai recent acest "nou", cu atat mai valabil, mai "adevarat". Cea de a doua "meta-istorie" propunea credinta in coerenta logica, in sinteza stiintelor particulare, capabile, sub guvernarea filosofiei, sa alcatuiasca un ansamblu organic, enciclopedic, sistemic si armonios de date despre lume.

Marea descoperire a filosofiei din amurgul perioadei moderne - ideea "mortii lui Dumnezeu", profetizata de Nietzsche - va marca prabusirea sistemului de valori modernist. Daca, prin filosofia nietzscheana se demoleaza fundamentul metafizic al lumii si omului (ceea ce atrage, ca o consecinta, prabusirea tuturor "idealitatilor" carora acesta le era etalon: adevarul absolut, valoarea eterna, binele suprem, capodopera, idealul uman etc), uimitoare descoperiri din fizica si matematici (teoria relativitatii, a dualismului unda-corpuscul, materie si miscare in acelasi timp -de care se leaga existenta fotonului, purtatorul cuantei de energie, relatiile de nedeterminare si echivalenta masa si energie, ecuatiile neliniare ce dau nastere teoriei catastrofelor, teoria haosului, a fractalilor, descoperirea sistemelor-departe-de-echilibru), din filosofie si psihologie (subminarea capacitatii ratiunii de a cunoaste de catre subiectivitatea si fragmentarismul perceptiei sau discontinuitatea memoriei si a constiintei, descoperirea incapacitatii noastre senzo-rial-perceptive de a construi un model al lumii care sa se adecveze cu cel furnizat de stiintele matematicii si fizicii) vor provoca, din interior, inca din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, criza modelului cultural modernist. Noua paradigma considera ca adevarul, lipsit de intemeiere metafizica, nu mai poate Ti absolut, ci ca exista o pluralitate de adevaruri relative, dupa cum relative (dependente de conjunctura si provizoriu valabile) devin toate valorile / idealurile / raportarile cu care lumea si omul opereaza. Modelul renascentist de fiinta umana (ideal uman ce are nostalgia perfectiunii, reflex al transcendentei, in calitate de creatura a divinitatii) este detronat (oamenii sunt multipli, diversi, concreti), dupa cum valorilor absolute le vor fi substituite valori individuale si provizorii.

Postmodernismul marcheaza epuizarea (sau falimentul) proiectului cultural al rationalismului iluminist, care a dominat istoria umanitatii timp de cateva secole. O noua sensibilitate refractara la cultul ordinii, al ratiunii, al totalitatii, al enciclopedismului, al transcendentului, al idealitatii - la orice fel de absolut - este decisa sa abandoneze valorile moderniste, in favoarea unei noi atitudini anti-rationaliste, anti-metafizice, prin respingerea oricarei incercari sintetizatoare, printr-o atitudine refractara fata de totalitate si prin preferinta pentru fragmentarism, relativism, aleatoriu.
In ceea ce priveste noua conditie umana, postmodernismul incearca sa depaseasca criza, scindarea, revelata de modernism, a eului, prin revenirea fiintei la natura sa umana, eliberata de fantasmele transcendentei.
Ioana Em. Petrescu vede in ontologia postmoderna "un nou antropocentrism", o incercare de solutionare a marii crize a eului din modernism. Noua epoca, produs al mutatiilor din stiintele exacte, a modificat in mod radical statutul fiintei si relatia ei cu lumea; ea reclama reabilitarea individualului, a eului, fiind, in opinia cercetatoarei, un mod prin care fiinta isi recastiga ..demnitatea categoriala": ..Propun, asadar, drept criteriu de diferentiere a celor doua modele culturale (modernism, postmodernism, n.n.) de/structurarea - respectiv, re/structurarea - categoriei individualului, cu precizarea ca aceasta restructurare presupune, evident, nu ignorarea, ci constiinta crizei moderniste a subiectului si incercarea solutionarii ei, ceea ce va conduce la o redefinire a subiectului si la o noua acceptie a individualului, conceput nu ca o entitate izolata, ci ca sistem dinamic, nod structural de relatii, prin care textura intregului sistem exista". Autoarea cartii Ion Barbu si poetica postmodemismului considera postmodernismul drept "un efort de reautentificare a raporturilor umanitate-univers", in cartea amintita, aparuta in 1993, exceptionala prin claritate conceptuala, prin frumusetea demonstratiei si, nu in ultimul rand, prin putere vizionara, Ioana Em. Petrescu defineste modernismul drept "expresia culturala a ceea ce e, in gandirea stiintifica, criza categoriei individualului", subliniind, in cazul postmodemismului, ..dinamitarea si dinamizarea categoriei in discutie in cadrul marilor mutatii ale gandirii stiintifice ale veacului nostru. Mutatiile produse prin teoria relativitatiidar, mai ales prin fizica cuantica vor conduce, convergent, spre o noua imagine a lumii, alcatuita nu din obiecte discrete, nu din entitati individualizate substantial, ci dintr-o tesatura de evenimente interrelationate".



Din punct de vedere estetic, postmodernismul este reflexia, in plan cultural, artistic, literar, a noii paradigme postmoderniste. Se propune orientarea creatiei spre viata cotidiana, spre realitate, spre biografia omului obisnuit; se afirma caracterul relativ, fluctuant, conjunctural al valorii operei si se reclama "decanonizarea" literaturii, abolirea ideii de capodopera, de sistem valoric ierarhizat - socotite expresii ale "totalitarismului" in arta (M. Cartarescu); se instituie "liberalismul" estetic. toleranta fata de pluralitatea discursurilor artistice, astfel ca noul sistem este unul al "dialogurilor" dintre "voci" diverse: arta populara convietuieste cu cea inalta, literatura de consum cu cea elaborata, fragmente de texte ale diversilor autori comunica, iar epocile culturale interactioneaza, devenind concomitente, simultane, intr-un "text generalizat", "coplanar". Dimensiunea transcendenta a artei, pe care s-au intemeiat esteticile moderniste, este abandonata in favoarea unor categorii mai pragmatice - utilul, placutul, decorativul, vandabilul s.a. Artele tind sa-si refaca relatia cu lumea reala, de unde se autoexclusesera in modernismul ce aspirase la "arta pura", la completa "autonomie a esteticului". Literatura transfera limbajului - devenit scop in sine - locul privilegiat ocupat anterior de transcendenta.
Arta modernista a avut orgoliul de a se defini ca instrument de cunoastere metafizica. incepand cu marea revolutie estetica provocata in romantism si pana la forma extrema a modernismului - experimentele avangardei - arta a fost o "religie fara obligativitate", ce s-a autodefinit drept suprema forma de acces spre transcendenta. Ambitionand sa-si aroge prerogativele religiei, ca si pe cele ale stiintelor, ea s-a substituit transcendentei si a inglobat toate tipurile de discurs (religios, stiintific, antropologic, filosofic, al geometriei si matematicilor), pentru a oferi o sinteza a lumii, vazuta in dimensiunea ei metafizica. Postmodernismul redefineste, cu mai multa modestie, teritoriul, mijloacele si functiile artei, abandonand vechile ei "prerogative" initiatice, orfice, oraculare - socotite iluzii moderniste -, ancorand arta in divertisment, utilitar, ambiental. Opera postmoderna se doreste o "suprafata" decorativa, lipsita de profunzime si refuzand dimensiunea tragica, in favoarea ludicului. Ea este "coborata in strada", in realitatea cotidiana; artistul (care, in modernism, fusese investit ca oficiant-sacerdot al unor mari mistere) devine o biografie comuna; se sterg granitele intre cultura inalta si cea de mase, intre genuri si specii, intre capodopera si kitch, se anuleaza suprematia esteticului (categoria sacrosancta in modernism), in favoarea categoriilor mai pragmatice.

In literatura, domina ideea jocului cu forme deja create, a artei combinatorii, a citarii, incorporarii si punerii in dialog a unor fragmente eterogene, ca stil si timp. Scriitorul postmodern traieste cu povara secolelor anterioare de literatura, e constient ca totul a fost deja scris, iar lui nu-i ramane decat operarea cu vechi fragmente culturale pe care le re-seman-tizeaza, le re-investeste cu sens. in acest joc autoreferential cu limbajul domina dialogul cultural cu trecutul, prin colajul de sintagme, de teme sau motive emblematice din epoci literare apuse, prin forme ironice de citare, dialog intertexfual sau parafraza. Astfel, granite culturale, timpuri si sensibilitati diferite, ca si limitele genurilor si ale speciilor se anuleaza, contopindu-se intr-un text ce pune in relatie de simultaneitate timpuri, estetici, texte din epoci diferite. Literatura nu mai este traita si nici creata, demiurgic, ci este inscenata, in mod ludic, fara tragism si fara inocenta de catre un scriitor "de meserie", care stapaneste perfect cunostinte, materiale si tehnici de lucru. Experienta livresca, semn al saturatiei culturale si al oboselii de a exista, face din textul postmodern un exercitiu de alexandrinism, o opera scrisa din / dupa / cu alte opere. Se poate remarca presiunea livrescului asupra existentei. (Nu intamplator, M. Cartarescu substituie termenul de postmodernism prin cel de texistenta.) Realitatea si viata, banalul cotidian, biografia anodina, minora, sunt "citite" prin intermediul unor coduri literare trecute si al unor experiente de lectura. Scriitorul postmodem este un bricoleur, un fabricant, un "tehnician ludic".
Desi in anumite acceptiuni particulare, postmodernismul desemneaza fenomenele de contracultura (underground, literatura de supermarket, literatura de aventuri, S.F., horror) sau cultura de mase (opusa celei "majore", elitiste), actuala orientare a produs in plan universal scriitori (cu predilectie prozatori) dintre cei mai interesanti: Umberto Eco, Jorge-Luis Borges, Milan Kundera, Paulo Coelho, Michel Tournier, Iris Murdoch, David Lodge, Jose Saramago, Nadine Gordiner, Aglaja Veteranyi, Toni Morisson s.a.

POSTMODERNISMUL IN LIRICA ROMANEASCA



In literatura noastra, postmodernismul rupe, in dublu sens, legatura cu traditia: prin opozitia declarata fata de modernismul literar interbelic
(reprezentat indeosebi de poetica argheziana, blagiana sau barbiana) ce fusese recuperat, dupa deceniile proletcultiste, de catre neomodernismul anilor '60-'70) si prin abandonarea etalonului european-occidental (Franta, Germania) ce, pentru intaia oara in istoria noastra culturala, cedeaza locul modelului cultural-literar provenit din spatiul american si englez.

Cele doua generatii ale postmodernism ului romanesc - generatia "optzecista" (Mircea Cartarescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Calin Vlasie, Caius Dobrescu, Alexandru Musina, Simona Popescu) si cea "noua-zecista" (Cristian Popescu, loan Es. Pop, Marius Protopopescu, Iuditli Meszaros) aduc in demersul creator luciditate, ironie, scepticism si o extraordinara constiinta textuala si teoretica. Tinerii scriitori produc o literatura si mai ales o poezie "ce cunoaste un proces de tranzitivizare" (Gh. Craciun), in care metafora, orficul, oracularul dispar, lasand locul notatiei prozaice. Daca poezia noastra interbelica fusese una a "opulentei semantice", fiecare text liric fiind unul "saturat de sens" (Gh. Craciun), acum limbajul poetic devine preponderent tranzitiv, apropiat prin banalitatea lui de uzajul comun al limbii - rostirea alba. O data cu aceasta redimensionare a limbajului, sunt aduse ca teme in lirica biografia banala, viata si lumea autentica, constiinta marginalitatii, existenta de toate zilele, gesturile anodine - toate privite cu ironie si spirit ludic. Multi dintre poetii nostri postmo-dernisti parodiaza fara inhibitii limbaje poetice prestigioase, clasicizate (ex. Mircea Cartarescu in Levantul).
Noii scriitori impartasesc o mare solidaritate de generatie, de aceea s-a preferat numirea lor prin apelative colective, ce subliniaza, oarecum, lipsa individualitatilor si prevalenta psihologiei de grup, agresive: "desant" - dupa titlul volumului lor colectiv de debut -, "generatia in blugi", "lunedistii" -dupa numele Cenaclului de luni, condus de N. Manolescu. Toti au un redutabil spirit polemic, manifestat prin atitudini de fronda insolenta la adresa "zeilor" mari ai literaturii. Ei cer "revizuirea canonului" literar romanesc, lupta pentru a se impune in manualele scolare si fac din noul model de scriitor un om public, intens mediatizat - vedeta de televiziune, moderator sau invitat in talk-show-uri - constienti fiind ca, in noua epoca posttotalitara, criteriul comercial este un semn al succesului literar. Specifica actualei generatii este, de asemenea, apetenta pentru teoretizare, multi dintre poetii actuali imbinand discursul fictional cu cel teoretizam si de critica. Alexandru Musina defineste postmodernismul drept "noul antropocentrism" (sintagma-concept ii este confiscata, fara referinta, Ioanei Em. Petrescu), ce presupune, in viziunea acestui poet "centrarea atentiei pe fiinta umana, in datele ei concrete, fizic-senzoriaie, pe existenta noastra de aici si de acum" Acelasi afirma: "Poetii redescopera valoarea propriei biografii, a micilor intamplari cotidiene, a sentimentelor nesofisticate, a senzatiilor nemediate, a privirii directe. || in acelasi timp, poezia devine mai personala, creste angajarea existentiala vizavi de propriul text [] Mai modesta totodata, mai putin supra sau paraumana, mai putin mitica si mai mult cotidiana se vrea aceasta poezie. Mai mult chiar, atat in "producerea" cat si in interpretarea poeziei, accentul se deplaseaza || de la text la receptor, de la intensitatea stilistica la intensitatea comunicarii."

Criticul Gheorghe Craciun observa ca nota definitorie a noii poetici consta in epurarea liricului de "reflexiv". Daca textul poetic modernist fusese construit ca "abis hermeneutic", sensul/sensurile lui fiind ingropate in straturile adanci, inefabile, ale limbajului, textul postmodern se vrea o suprafata plana, cu limbaj "tranzitiv", direct, transparent: "Canonul tranzitiv al poeziei romanesti se impune abia acum. O data cu noua generatie intra cu adevarat in poezia noastra biografia omului comun, adevarurile vietii cotidiene, colocvialitatea vorbirii, anonimatul existentei, normali-tatea starilor si a reactiilor, revolta morala, atitudinea civica, meditatia deschisa, in linia empirismului si analitismului englez asupra limitelor limbajului si ale poeziei, autenticitatea, sinceritatea, directetea rostirii."

Concluzia criticului este ca noile generatii de poeti impun "o noua paradigma a sensibilitatii, un nou canon retoric - cu valoare de noutate, insa avand deja o bogata traditie in poetica americana si europeana - care se constituie, intr-un fel, in piatra de mormant a modernismului romanesc de factura reflexiva."

Mircea Cartarescu: Mangafaua



Poezia Mangafaua a lui Mircea Cartarescu, publicata in volumul Poeme de amor (Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1983), ilustreaza multe dintre trasaturile liricii postmodemiste.

Docoment olograf
draga iubitule,
sunt tuta sola in camera mea cu icoane de sticla, sunt
ambetata, ci vino tu, stare mareata a sufletului, pe
motocicleta, pe biticlu, pe limuzina, mangafaua a
plecat la fetesti. De ce nu vii tu? vina!
mi-am facut unghiile cu sidef, am chef, arhonda, am
chef
p.s. Adu si banda cu kenny rogers,
auguri, mita, strada blanarului 16 bis. ce servitute, ce dezgust
ce dezgust,
Ce plictis



Dupa cum se poate observa, textul utilizeaza diferite tipuri de discurs, de la cel epistolar, marcat prin formulele-standard (de adresare si de post-scriptum), la cel retoric, inalt si patetic din invocatiile retorice: "Ci vino tu, stare mareata a sufletului", "De ce nu vii tu? vina!" sau la cel colocvial: "mi-am facut unghiile cu sidef "Adu si banda cu kenny rogers". Sunt perfect recognoscibile inserturile caragialiene "Docoment", "sunt ambetata", "mangafaua a plecat la", "mita", "strada 16 bis", precum si cel eminescian: "De ce nu vii tu? vina!". La acestea se adauga sintagma italieneasca "tuta sola" si termenul cu parfum fanariot "arhonda", insemnand "boier" (in Grecia antica, arhontii erau cei mai inalti dregatori). Este evidenta voluptatea poetului de a manui cuvintele si cliseele literare - glorioase si in evident contrast cu banalitatea trairii.

Poezia se inscrie, prin tematica, liricii erotice, dar sentimentul de dragoste evocat e unul erodat de "plictis", "dezgustasi lipsit de intensitatea trairii si neinnobilat de transcendenta, de idealitate. in plus, elementul comic reactualizat prin caragialisme pare sa erodeze lirismul, fortandu-i pana la extrem capacitatile de expresie. Singura voluptate pe care o evoca poezia e cea a manipularii cuvintelor, a etalarii unor atitudini, gesturi si vorbe "literaturizate", consacrate prin operele literare anterioare. Ironia, prozaismul, elementul comic si cel sublim parodiate, banalul, precum si balansul prin acest melanj de atitudini, timpuri si citate sunt in masura sa dovedeasca distantarea poetului fata de trairea proprie si, in acelasi timp, fata de modelele literare asimilate.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani