Psalmi - poezii si poeme in proza de Tudor Arghezi referat







PSALMI - Poezii si poeme in proza de Tudor Arghezirghezi.

Debutand editorial cu volumul Cuvinte potrivite (1927), din care fac parte cei mai numerosi dintre Psalmii arghezieni, ei se vor prelungi sporadic, dar consecvent, pana in scrierile din amurgul vietii si al creatiei (in volumele Frunze, Silabe, Ritmuri, Noaptea, Frunzele tale). Cititi in succesiune - cum ii si grupeaza in volumul Tudor Arghezirghezi.

Intre doua nopti ingrijitorul si prefatatorul editiei, Ion Simut, incheind cu Psalmistul - versurile isi adauga, in viziunea noastra, si prozele aflate sub denumirea Printre Psalmi (vezi Scrieri, VI).

Din unghiul problematicii, spargand tiparele impuse de titlul lor, comun si invariabil, aria s-ar putea extinde, incluzand si Duhovniceasca, intre doua nopti, Inscriptie pe Biblie si multe altele. "Nici rugaciunea nu mi-e rugaciune/ Nici omul meu nu-i poate omenesc", - recunoaste cu smerenie poetul, tulburat de propria si strania lui individualitate. Coborand inspre cei 150 de Psalmi din Vechiul Testament, intelegem ca acestia, ai lui Arghezi., sunt de o factura deosebita: Ic lipseste linistea, impacarea, evlavia, credinta netulburata de indoiala, - intr-un cuvant starea de gratie a inchinatorului ce-si accepta cu umilinta menirea si dependenta. Ii singulari/.ea/a - chiar comparati cu Psalmii lui Macedonski, Blaga si Voiculcscu - tensiunea interioara, dramatismul cautarii sacrului, uneori mania si revolta virile, de dimensiuni titanice.

Cautarea este neistovita, desi istovitoare, dar: "Ochiul mi-e viu, puterea mi-e intreaga/ Si te scrutez prin albul tau vesmant/ Pentru ca mintea mea sa poata sa-nteleaga/ Ne ngenunchiata firii pe pamant". Sau, in alt loc: "Pentru ce mi-ai dat minte. Doamne, si judecata? Ca sa ma batjocoresti? Eu am pus pret pe mintea mea, mi-am framantat-o cu mintile altora, cu mintea mortilor si cu mintea celor vii, si m-am apucat sa te chibzuiesc pe tine. Si am ramas tot atat de prost ca si inainte". Sunt texte gemene, pietre de temelie ale unui sublim edificiu, tulburator prin precarul sau echilibru, intr-o vibratila si permanenta verticalitate ascensionala, spre un inalt nu intotdeauna prielnic, niciodata atins. Eul liric, osciland dureros intre credinta si tagada, dezvaluie/invaluie multiple fatete ale unei intenoritati zbuciumate, orgolioase in primul rand, incapabile sa accepte, conformist, adevaruri ale altora, ne verificabile prin propria-i ratiune sau, macar, prin senzorialitatea mai greu de inselat, chiar daca si ea relativa.

"Da-mi, Doamne, stiinta sa te-nteleg, daca n-am decat parerea ca te simtesc. Mintea mea nu te poate scruta, gustul meu nu te cuprinde, auzul si vazul meu nu te deosibesc. Marginit la simturi, nu te pot cerne in sita lor". "Vreau sa te pipai si sa urlu: «Este!»" devine - consecutiv -un vers emblematic, incarcat de semnificatii: vointa neinduplecata, reiterarea unui alt Toma Necredinciosul, verb al maximei eliberari virtuale, intarit de semnul exclamarii, ca si cum "a urla" s-ar cere potentat, si, in sfarsit, nevoia confirmarii existentei acestui Tu. interlocutor cu indaratnicie mut. Un raport intre creat si creator isi cauta matca bajbaind continuu, gata de acceptare in orice conditii, uneori chiar umilitoare, dar cerand probe cat de marunte, pentru ca, altfel, "Sfarama cuvantul. Cuvintele-s goale".

Un raspuns ultim, de afirmare sau de negare a interlocutorului divin visat poate fi gasit, oricat ai prefira printre degete nisipul aurifer alunecos al textelor; ceea ce ramane este sentimentul omenesc, de crancena si autentica suferinta a cautatorului, arzand si mistuindu-sc in propria flacara, dar renascand mereu si mereu in aspiratia spre certitudini, oricare ar fi ele, nicicand dobandite, nici macar pentru o clipa de b'niste, fie ea chiar provizorie, indoielile sapa adanc si, cu toate ca "Esti visul meu din toate cel frumos/ Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.", poetul parcurge, de-a lungul intregii opere, calvarul cautarii, constient de inconsecventele sale, carora le gaseste, insa, indreptatire in natura umana, ea insasi rod al capriciilor unui Demiurg greu de tras la raspundere; nu pentru ca cel de jos n-ar indrazni, ci pentru ca "Cine-stiecine" de sus refuza sa apara, macar "pe un stergar cu braie de lumina". "Nu este cum am crezut, s-a schimbat va recunoaste Arghezi. Arghezim putut sa apuc intr-o directie gresita si as fi putut sa ma duc asa, ca pe gheata, dar m-am oprit si am luat-o in directia opusa, care-i cea adevarata. Daca totusi imi voi mai schimba o data parerea, sau de mai multe ori pe zi, ceea ce mi se intampla foarte des si cel putin de patru ori pe zi, nu ma pedepsi. Omul nu este un stalp teapan, ca sa-si repete zilnic atitudinea din ajun, omul e o eroare orgolioasa care se corecteaza progresiv, o balanta in leganare, cautandu-si cu acul polul mobil, fara sa-l gaseasca precis". Arghezistfel incat nu atat rezultatul ultim - care nici nu exista -conteaza, cat periplul spiritual al cautarii, pentru ca "Psalmistul este, inainte de toate, omul nesatului gnoseologic" (N. Balota). Mobilitatea continua si negasirea unui liman al chietudinii, "ratacirea mintii" pe carari fara capat sunt asumate cu luciditate. intreg demersul iscoditor sta sub semnul indoielii, "la poarta marelui meu vis". "Ca-n oglindirea unui drum de apa/ Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti./ Te-ntrezarii in stele, printre pesti/ Ca taurul salbatec cand se-adapa". Iata o alta proba a densitatii si tensiunii textului, a inepuizabilei surse a limbajului arghezian, in slujba ideii:




comparatia - oglindirea neavand materialitatea obiectului oglindit, drumul de apa, care este altceva decat reflectarea intr-un plan stabil, neclintit, verbul aparentei, nu al certitudinii, osciland si acesta intre extreme, afirmatie si negatie - prefixul care faramiteaza durata, facand-o fulguranta, subminand chiar siguranta perceptiei care poate fi inselatoare, pentru ca, in sfarsit pestii, nestatornici, sau clipitul astrilor in reflectarea acvatica, palpitanda si ea, sa puna totul sub semnul alunecarii, al impreciziei desenului aproape impresionist, contrazis ori, mai bine, cu o suavitate contrazisa brutal de ultima comparatie, devenita, in palimpset, autoportret. Arghezi. se cunoaste pe sine prea bine, dezvaluind ca "Ispitele usoare si blajine/ N-au fost si nu sunt pentru mine./ in blidul meu ca si in cugetare/ Deprins-am gustul otravit si tare". Pornirea spic impotrivire si revolta nu poate fi prea mult stapanita.

Ar fi abuziv sa absolutizam doar aceasta ipostaza, dar o numim, socotind-o punct maxim al tensiunii rezolvate doar prin renuntarea provizorie la cautare. Sufletul scindat, contradictoriu, zbuciumat, permitan-du-si depline libertati in numele acelui "Ruga mea e gandul", strabate viforos un traseu convulsionat si repulsiv, cu inaltari si caderi, cu bucurii si dureri. inchinatorul umil ("Din vesnicia ta nu sunt macar un ceas") sau cel care se stie investit cu o inalta si singularizatoare misiune, aceea de a-l slavi pe Dumnezeu, constient de "rostul" sau, oboseste, simtindu-se crescut "piezis", secatuit, lipsit de harul germinatiei, al vietii, de bucuriile omenesti ale celorlalti, miniaturale daca sunt comparate cu dimensiunile vesniciei, dar ravnite cu foamea si intristarea celui care, sfios, isi destainuie istovirea: "Si te slujesc, dar Doamne, pana cand?" si "Poate ca, Doamne, mi-este de ajuns". Semnele care sa-l intareasca intr-o credinta subreda intarzie sa apara, "puiul 'de inger" nu bate "alb, din aripa, la luna", psalmistul se simte uitat. Satul de incercarile zadarnice ale incropirii unui dialog, refuza sa se mai lase ispitit de "intrebatoarele vtristeti", -cum ar fi zis Blaga - fugind de pe Crucea interogatiilor tara nici un raspuns, ascunzandu-si cugetul inchizitor, de care se dezice, in lumea "copacilor de rod cu fructul bun", a "vecinilor" cu care se doreste asemeni, prin renuntarea sa la investitura fara obiect.

Pentru ca accesul spre ceea ce ramane taina, dincolo de putinta intelegerii omenesti, este interzis ("Ti-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate") de lacate, belciuge, drugi, pentru ca marele ocol este limitat, restrictiv, pentru ca gradina este prejmuita, iar inaltul innoptat ramane tacut, poetul coplesit de vechile poveri, Ie lasa in drum, lipsindu-se, dar numai o vreme, de ele.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu









Scriitori romani