Intre manuscrisele Academiei Romane, cate caiete, cate manunchiuri de foi razlete, ingalbenite de vreme, cuprind tot ce s-a cristalizat in scris din gandirea celui mai pretios poet.
Asupra oricui incearca sa se apropie curios sau plin de nitate de ele apasa pora acelei ironii zdrobitoare:
vorbi vreun mititel
Nu slavindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra
si descurajeaza anturile cele mai bine inspirate. Editorii, fie specializati in Eminescu, fie eminescologi intamplatori, par a trece prea lesne peste comoara de manuscrise neispravite si de riante, care dezluiesc intreaga evolutie a creatiunilor poetice ale studiosului artist, pana la forma definiti a publicarii. De aceea, cu multa pietate, vom cauta sa culegem din inile presarate de slo fina, trasa totusi in linii definite, virile, a poetului, ceea ce ni s-ar parea interesant pentru intelegerea celor publicate prin cele ce nu s-au publicat inca.
Luam la intamplare un caiet - cel insemnat cu nr. 2283 intre manuscrisele Academiei - si rasfoindu-I urmarim parca zborul viu al melancolicelor ganduri din noptile tarzii si singuratece, in care, la masa de brad, poetul evoca clipele trecutului si crea armonioasele vedenii ce-i fermecau sufletul stingher. O, cata nostalgie pentru noptile irevocabil trecute, cand mana nervoasa insira slove dupa slove sub lumina largii frunti, pentru a da nemuritoare haine macar cator dintre himericele zbuciumari ale unei vieti fara noroc!
O piesa inceputa in prima tinereta, continuata mai tarziu, dar neispravita, fara titlu, in care eroii principali sunt doi gemeni Minegmul si Minegmul Caleriu, dovedeste preocuparea constanta de teatru a tineretii poetului. Dar limba prea provinciala in care e scrisa, ca si factura versurilor, ca si simplitatea intrigii, ne-o arata ca pe o lucrare din primele inceputuri, pretioasa prin lumina pe care o arunca asupra incetului progres al acestui creator al limbii poetice si al versului romanesc de mai tarziu. Citam, ca pilda, din un dialog intre Minegmul Caleriu si Valentin, servitorul sau:
CAVALERIUL
Blestematule, ce zici?
VALENTIN
Deprinderea ce-ai luat imi da mie indrazneala ca sa-ti vorovesc curat
La intamplari de aceste, de multe ori ai cazut.
Band vin si a nu-l mistui de multe ori te-am zut,
Te-am zut cu capul greu si nu-l puteai sprijini.
De cate ori ti-am dat mana, voind a te poticni
Si astfel continua vreo 30 de ini de manuscris. Cata cale pana la perfectiunea inabila a Luceafarului!
Rasfoind, intalnim mai departe basmul Calin, in care numai unele parti au forma definiti pe care o cunoastem. Sfarsitul are o parte inedita, care completeaza loul nuntii imparatesti:
Iata vin acum tuspatru craii curtilor de soc
Cu-a lor dame prea frumoase si cu fanti cu ochi de foc
Si bogati-s acestia in ochi dulci, vorbiri galante incat
orisicare dama vrea sa saza lang-un fante.
Numai eu sa stau departe intre trestii si sa sufar.
Langa lacul cel albastru, incarcat cu foi de nufar?
Nu, am sa ma duc la masa, sa sed si eu acolo.
Intre craiul cel de pica si-ntre dama de Caro.
Mai departe gasim o forma primiti a celebrului sonet dedicat Venetiei de-acuma; abia cate scanteieri ne fac sa banuim in el cum fi cizelat mai tarziu prin acea aplicatie indelungata a poetului asupra operei, de care era nemultumit vesnic, daca nu ajungea sa oglindeasca in cele scrise tot ce-a gandit.
Venetia doarme sub un l de ceata
Si luna lin rasare dinspre maluri,
Rastrabatand stravechile canaluri.
Cu raze-mbraca apa lina, creata.
Miscandu-si lumea lui de-albastre luri
Oceanul trist cetate-a prins-o in brate;
Miresei moarte vrand sa-i deie viata.
Saruta bland de marmura portaluri.
Ca-n tintirim tacere e-n cetate,
Si-un preot din a vcchimei zile,
San-Marc, - sinistru miaza-noapte bate.
Cu glasul trist cu graiul de Sibile
El spune Oceanului ce-n dor se zbate:
- "Nu-nvie mortii, in zadar, copile".
Vom cerceta mai tarziu toate celelalte riante ale aceluiasi sonet.
Din strofele urmatoare s-au desprins cele mai energice tipete de durere din Satira a IV-a:
Cum cautam odinioaraIn confuzia divina
Si-ndrumam (?) a mele versuri
Ca icoane de lumina.
Strabateam a noptii umbre
Si cararile-n dumbrave.
Luni intregi duiosul suflet
I-nchina un dulce Ave.
Raspundea atuncea codrul
Prin al zefirului flaut
Si prin stele risipite
Aflam taina ce o caut.
Caci si azi o caut inca;
E acelasi cantec vechi:
Setea linistei eterne
Care-mi suna in urechi;
Linistire pace, pace!
Unde esti, pe care stea? In ce lumi fara dorinte.
Fara gand, e partea mea?
Ah! organele-s sfarmatc
Si-n strigari iregulare
Vechiul cantec mai strabate
Cum in nopti izvorul sare,
Si prin gandu-mi sufla ntul,
Capu-mi arde pustiit
Si salbatec suna cantul
Cel etern, neispravit.
P-ici, pe colo mai scanteie
Trista, palida, bolna
Cate-o raza mai curata
Din a geniului la.
Altfel suiera si striga.
Scapara si rupt rasuna.
Se imping tumultuoase
Si salbatece pe struna.
Unde-s sirurile limpezi
Din cantarea ce-am gandit?
Ah! organele-s sfarmate
Si maestru a-nnebunit!
Un poem satiric si filosofic intitulat Dezgust e forma primiti a celor mai caracteristice parti din Dalila si Satira a IV-a. Citam din el sfarsitul, care e, intr-ader, la inaltimea bucatilor publicate pana acum:
Totusi voi aveti in lume privilegiul fericirii.
Tot amorul, toata ura, indulcirile simtirii:
Sufletul este tanar si mereu intinereste
La simtirea, la dorinta, ce intr-insul incolteste.
Aveti viata si puterea: sunteti roti ale masinei
Ce se misca-n jur de soare prin puterile luminei.
Am un singur privilegiu: Mi-e urat, sunt trist, bolnav,
Sunt batran ca si mosnegii, desi-s tanar - dar nu-s sclav!
Un Sonet, necunoscut pana acum, avea sa fie probabil prefata unui poem mai lung:
De ce ma-ndrept acum la tine iarasi.
Caci far' de tine n-am de spus nimica?
Si azi nu-mi pasa lumea ce-o sa zica
De-acest poem, in contra-mi, spre ocara-si.
De grija ei un fir de par nu-mi pica;
Sa-i ieie dar copin mei in ghiara-si.
Parerea ta, iubit si blond toras.
De ea ma bucur si de ea mi-c frica.
Amor si moarte sunt in dusmanie.
Amic acestei dar am cautat-o,
Ci-n drumul ci m-am dat, copilo, tie.
Viata mea din nou am castigat-o.
Si orice roada a ci si armonie
A ta-i de drept; deci si pe-aceasta, iat-o!
Si ca sa sfarsim spicuirile de astazi, citam aceasta gluma adresata Convorbirilor Literare:
Gazeta far' de noima.
Zadarnic ce apare,
De blagomani compusa
Si nici un sens nu are.
Vreti sa ajungeti iute
O foaie buna, veche? -
Dar eu pun cu asta
O floare la ureche -
O, Convorbiri, degeaba
Tu ai luptat zadarnic;
De zece ani tu, harnic.
Ai vrut sa le-ncurci treaba!
Nu scoti din radacina
Din lume gogomanii:
Sa-i duca sarlatanii.
Doar asta li se cade.
As vrea ca din spicuirile aceste, pe care vreun caler pravoslavnic le poate socoti drept impietate, sa rasara o parere, daca nu noua, cel putin mai bine documentata, asupra scrisului lui Eminescu. Si anume minutioasa grija de perfectiunea artei sale, pe care o privea cu un ochi de critic aspru, vesnic cercetator si nemultumit. Scria usor - caci versurile nu prezinta decat rareori stersaturi si corecturi - dar refacea pe de-a-ntregul cele odata scrise, alegea numai parti din bucatile asternute pe hartie si le intrebuinta pentru noi inchegari, si ria continuu forma aceluiasi material de inspiratie pana ce simtirea sensibilizata se apropia cat mai mult de simtirea sa intima. Numai asa credea el ca-si indeplineste oficiul de preot al marii Arte.
