\"- Codrule, codrutule, Ce mai faci, dragutule, Ca de cand nu ne-am vazut Multa vreme au trecut Si de cand m-am departat, Multa lume am imbiat.
- Ia, eu fac ce fac de mult, Iarna scolu-l ascult, Crengile-mi rupandu-le, Apele-astupandu-le, Troienind cararile Si gonind cantarile; Si mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cararea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, imdu-si cofeile, Mi-o canta femeile.
- Codrule cu rauri line, Vreme trece, vreme ne, Tu din tanar precum esti Tot mereu intineresti.
- Ce mi-i vremea, cand de veacuri Stele-mi scanteie pe lacuri,
Ca de-i vremea rea sau buna, Vantu-mi bate, frunza-mi suna; Si de-i vremea buna, rea, Mie-mi curge Dunarea, Numai omu-i schimbator, Pe pamant ratacitor, Iar noi locului ne tinem, Cum am fost asa ramanem: Marea si cu raurile, Lumea cu pustiurile, Luna si cu soarele, Codrul cu izvoarele.\"
Poezia \"Revedere\" de Mihai Eminescu a fost publicata in resta \"Convorbiri literare\", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte. Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul este simbolul Universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Imaginarul poetic transureaza realitatea concreta intr-o ziune artistica, a carei interpretare eminesciana implica reflectarea profunda asupra ideii filozofice a timpului, stare emotionala proprie omului de geniu, ilustrata prin functia expresiva si estetica a cuntelor si fonemelor.
Poezia \"Revedere\" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie, in conceptia lui Eminescu, timpul filozofic are doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul indidual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila si ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii,
Universului.
(Structura si compozitia textului poetic)
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua uri distincte: unul uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Poezia reflecta, asadar, lirismul subiectiv, motivat prin adresarea directa, in mod alternativ, de codru si de eul poetic. Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -\"codrule\"- reluat de diminutivul \"codrutule\".
Titlul \"Revedere\" atesta ambiguitatea poeziei si sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand totodata si sensul de trecerea ireversibila a timpului.
Tema romantica ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului sugerata de conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea Universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a Universului, iar ca ura artistica de constructie se remarca antiteza. Ideea.exprima melancolia si tristetea eului liric pentru ata trecatoare a omului si admiratia pentru vesnicia naturii.
. Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimentul de prietenie pentru acesta, precum si bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: \"- Codrule, codrutule,/ Ce mai faci, dragutule\". Ideea timpului indidual este sugerata de sintagma metaforica \"multa lume am imbiat\", cu sensul trecerii unei perioade lungi, in care poetul s-a simtit nefericit, fiind departe de cei dragi.
. Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular, incepand cu o interjectie specifica: \"- Ia, eu fac \"ce fac de mult\", ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: \"Iarna scolu-l ascult,/ [] Vara doina mi-o ascult\". Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -\"Iarna scolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ Si gonind cantarile;\"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: \"Vara doina mi-o ascult/ [] imdu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile.\"
. Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a eului liric, in care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: \"Vreme trece, vreme ne\", trecerea ireversibila si implacabila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: \"Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti\". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde; iar codrul, ca simbol al naturii, dene un simbol al intregului Univers.
. Ultima secventa contine raspunsul codrului in care accentele filozofice se intensifica, versul \"- Ce mi-i vremea, cand de veacuri\" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice si perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui curgere ireversibila nu-l afecteaza: \"Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ Si de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea.\"In antiteza cu natura perena, omul este supus sortii, este efemer si muritor, timpul curge pentru el ireversibil si implacabil: \"Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor\", pe cand firea este vesnica, eterna: \"Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;\". Finalul poeziei sugereaza, prin cateva elemente-simbol cu functie de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu: \"Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele\". Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice eminesciene.
(Limbajul si expresitatea textului poetic)
Expresitatea poeziei se defineste prin timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul liric se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei Universului: \"nu ne-am vazut\", \"au trecut\", m-am departat\", \"am imbiat\" in relatii de opozitie cu \"fac\", \"ascult\", \"canta\", \"scanteie\", \"bate\", \"suna\", \"ne tinem\", \"ramanem\".
Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular si se manifesta printr-o varietate de modalitati expresive, conferind limbajului oralitate:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru: \"codrutule\", \"dragutule\";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: \"Ia, eu fac ce fac de mult\", \"Iar noi locului ne tinem\";
- cunte cu forma populara: \"Multa vreme au trecut\", \"am imblat\",\"imdu-si\";
- dativul etic, specific creatiilor populare literare: \"crengile-mi\", \"ce mi-i vremea\", \"vantu-mi bate\", \"frunza-mi suna\";
- \"si\"-ul narativ, specific popular: \"Si mai fac.\", \"Si de-i
vremea\";
- structura prozodica respecta forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica si prieten apropiat al eului liric, este simbolul armoniei desavarsite a omului cu natura.
Prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers, ziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul, precum si sentimentele de tristete, de melancolie ale geniului, specifice elegiei romantice conureaza valenta filozofica a poeziei, care se defineste prin registrul stilistic al limbajului cult, intr-o exprimare nuantata a ideilor abstracte ce caracterizeaza conceptia romantica eminesciana.
Sugestia textului liric es.te ilustrata prin urile semantice reprezentate de diminutivele populare -\"codrutule\", \"dragutule\"-, de epitete -\"rauri line\", \"vremea rea sau buna\", \"vremea buna rea\". Principala ura de stil este personificarea codrului, prin care se defineste ambiguitatea textului liric, bazata pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantica diferita a acestui cuvant. Codrul semnifica atat natura terestra aflata in armonie desavarsita cu omul, el \"asculta\" scolul, doinele, constientizeaza propria dainuire si statornicie: \"Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem\". Cealalta acceptie personifica Universul ca ansamblu existential, alcatuit din principalele sale simboluri: \"Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele\".In concluzie, influenta folclorica, trasatura a romantismului, exceleaza prin armonia inconfundabila intre glasul poetului si acela al poeziei populare, edenta care 1-a determinat pe George Calinescu sa afirme: \"Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan\".
