ROMANII SUPT MIHAI VOEVOD VITEAZUL - Lucrare istorica a iui Nicolae Balcescu referat





ROMANII SUPT MIHAI VOEVOD VITEAZUL - Lucrare istorica a iui Nicolae Balcescu, redactata in cea mai mare parte in ultimii ani ai vietii (185l-l852), desi date despre proiectul ci exista inca in corespondenta autorului din .

In acest an, . publica in Magazin istoric pentru Dacia articolul intitulat Campania romanilor in contra turcilor de la anul 1595, care poate fi considerat o prima forma a capitolului Calugarenii. Lucrarea, planuita in sase carti, a ramas neterminala. Autorul izbuteste sa redacteze doar Introducerea, cartile I, II si IV {Libertatea nationala, Calugarenii, Unitatea nationala) in intregime si cartile III si V (Servagiu, Miraslau) incomplet. Ultima carte se opreste inaintea capitolului XXXIII, numar care in acelasi timp sugereaza o apropiere hrislica si reprezinta si varsta autorului in anul mortii. Stilul, ca si unele prescurtari folosite in textul manuscris, demonstreaza ca Bălcescu n-a avut timp sa revina asupra lui si sa-l revada. Lucrarea a fost editata pentru prima data de Al. Odobescu, intai partial, in "Revista romana" din 186l-l863, apoi in intregime intr-un volum sub titlul Istoria romanilor subt Mihai-Voda Viteazul urmata de scrieri diverse, in 1877, avand insa anul 1878 pe foaia de titlu.

Nicolae Bălcescu si-a redaclal cartea consacrata lui Mihai Viteazul, voievodul-emblema pentru nazuinta cea mai fierbinte a sa si a intregii sale generatii, unitatea nationala, in timpul exilului (purtand manuscrisul cu sine la Villc-d'Avray, la Hyeres, la Palermo; de aici a fosl adus in tara de Ion Ghica, cel caruia Bălcescu i-a lasat mostenire manuscrisele sale). Scriitorul se afla in ultima faza a unei boli necrutatoare si facea eforturi disperate pentru a impinge redactarea cat mai departe. S-au pastrat in acest sens marturii cutremuratoare ale celor care i-au stat aproape; intre acestea, poate cea mai impresionanta se ilatoreaza Mariei Cantacuzino, intr-o scrisoare in limba franceza catre Vasile Alecsandri. Textul se resimte de conditiile in care a fost scris: pe masura ce inainteaza, tensiunea autorului creste, pasajele lirice se inmultesc, paginile vibreaza de emotie retinuta. Tragedia eroului se dubleaza cu tragedia autorului, dupa cum reiese si dintr-o insemnare manuscrisa a lui Bălcescu, datand din aceeasi perioada: "insumi eu, cu o inima sfasiata de durere, ma lupt cu o boala cruda si neimblanzita, caut a castiga timp asupra-i si a o intrece in iuteala, ca sa pot lasa fratilor mei aceste pagini din viata parintilor nostri, si cad sleit de puteri, mistuit de silintele ce fac".

Sustinut totusi de un admirabil optimism si de dorinta de a invinge boala, in 1852 considera redactarea destul de inaintata pentru a intra in pertractari cu "Asociatia literara" in vederea tiparirii. Bălcescu vedea cartea editata in doua volume si insotita de portretul lui Mihai descoperit de el la Paris si de "planurile topografice ale locurilor din tara unde s-au dat bataliile cu turcii"; animat doar de dorinta de a contribui la "realtarea si intemeierea nationalitatii noastre", se arata dispus sa renunte la orice drepturi de autor. Romanii supt Mihai Voevod Viteazul ramane opera de capetenie a lui Bălcescu, in care a dat cea mai convingatoare proba atat a priceperii sale de istoric, cat si a talentului literar. intemeiata pe o documentatie riguroasa si, pentru vremea aceea, exhaustiva, insotita de un remarcabil aparat critic si calauzita tot timpul de o extrema scrupulozitate in stabilirea adevarului, ea este in acelasi timp o opera avantata, o carte scrisa cu pasiune. Bălcescu , in fond, in intregime, un imens discurs adresat de Bălcescu contemporanilor si viitorimii, o pledoarie pentru dragostea de tara, pentru unitatea nationala, pentru pretuirea poporului, o lectie de statornicie si curaj. Cu toata soarta tragica a eroului care, in ultima instanta, reprezinta soarta tragica a unei idei pentru realizarea careia inca nu existau conditiile necesare (evident, din acest punct de vedere, autorul comite un anacronism, atribuind lui Mihai Viteazul intentii ce erau mai curand ale generatiei pasoptiste), cartea lui Bălcescu e departe de orice pesimism. Ceea ce se retine din ea este forta idealurilor superioare, capacitatea de jertfa a poporului, increderea in biruinta nazuintelor pozitive, dincolo de posibilele infrangeri de moment.

In mod evident, Romanii supt Mihai Voevod Viteazul este o carte despre trecut scrisa pentru prezent si din perspectiva prezentului (referirile directe la acesta exista si ele ca atare, mai ales cele ce trimit la anul revolutionar 1848). Ea era menita sa demonstreze rolul important jucat de romani pe plan european intr-o epoca cruciala pentru stabilirea echilibrului de forte intre marile puteri, sa reactualizeze in memoria contemporanilor autorului o etapa glorioasa din istoria patriei, dar si sa arate radacinile istorice ale unor revendicari importante in sistemul de gandire al pasoptistilor. Prin perspectiva acestora sunt judecate sever greselile voievodului (de pilda, faimosul "legamant" sau favorizarea neta a nobilimii maghiare transilvanene, in dauna romanilor), dar si ale celorlalti actori ai istoriei secolului al XVI-lea (imparatul Rudoif, Sigismund Balhory, Gheorghe Basta). Cartea se distinge si prin capacitatea lui Bălcescu de a rc-crea tabloul viu al oamenilor, costumelor, reactiilor psihologice din care e alcatuit trecutul. Dupa exemplul marilor istorici romantici europeni (I. Michelet si C. Cantu ii erau familiari), el nu face opera de eruditie seaca, ci, in aceeasi masura aproape, si literatura. Discernamantul, rabdarea de a despuia documentele si de a aduna dale amanuntite, subtilitatea interpretarii se aliaza in mod fericit cu imaginatia creatoare, cu pasiunea inflacarata si comunicativa, cu arta cuvantului expresiv. Fraza ampla, mladioasa, cu sonoritati grave si cadente muzicale, perioada arborescenta, dar totdeauna perfect inteligibila si adesea simetrica, exclamatiile, interogatiile contribuie toate la realizarea unei opere care nu e numai o remarcabila lucrare istorica, ci si o certa reusita literara.

Aceasta dubla valenta a lucrarii Bălcescu pare sa o fi intuit inca din perioada gestatiei cartii, atunci cand ii comunica lui Alecsandri, intr-o scrisoare din 1847, proiectul sau de a compune "o poema istorica asupra Iui Mihai w. Viteazul"; desi mai tarziu se va referi la ea doar ca la o lucrare stiintifica, componenta literara a conceptiei initiale ramane indelebila. Exista in Romanii supt Mihai Voevod Viteazul destule parti de simpla informatie, in care se aglomereaza datele statistice si detaliile strategice, dar ele alterneaza cu fragmente scrise in pur stil de epopee, in care eroul ia proportii gigantice, aproape supranaturale, iar tonul scriitorului este in mod vizibil encomiastic (dar in cel mai bun sens al cuvantului). Portretele pe care i le face in mai multe randuri lui Mihai Viteazul au un aer hieratic (de pilda, in prima prezentare a lui, la inceputul cartii I), alteori se nuanteaza cu ceva de basm (ca in scena in care gadea refuza sa-l execute).

Caracterul personajului se incheaga mai ales prin povestirea actiunilor sale (B. ni-l prezinta pastrandu-si cumpatul si inaltimea de cuget in situatii critice, ii accentueaza vitejia, relateaza gesturi de adevarat eroism), dar si prin prezentarea gandurilor (deliberarile interioare in momentele de cumpana amalgameaza adesea, prin folosirea stilului indirect liber, punctele de vedere ale eroului cu cele ale autorului). T. Vianu a surprins si a caracterizat unul dintre procedeele cele mai pregnante folosite de Bălcescu, acela al "tabloului" (popas in desfasurarea epica, utilizand echivalente verbale ale artei plastice, compozitie oarecum de sine statatoare, cu o pronuntata valoare de exemplaritate). Nu intamplator astfel de pasaje i-au inspirat pe pictori: Mihai tinand un discurs in fata ostilor la Calugareni, Mihai scapand stindardul, Mihai privind capul cardinalului Andrei Ijathory, Mihai la intrarea in Alba-Iulia. O anume Structura literara, care ne duce cu gandul tot la poemul epic. are si compozitia lucrarii: Bălcescu nu utilizeaza o naratiune lineara, ci in anumite momente o ramifica, parasind firul principal al luptelor lui Mihai pentru a prezenta situatia de la curtea Austriei, avatarurile lui Sigismund Bathory sau manevrele de culise de la Poarta otomana.



In felul acesta, partea consacrata istoriei romanilor castiga din punct de vedere stiintific, dar sporeste si aspectul literar al cartii, care ne zugraveste nu numai personaje istorice, ci oameni eu caractere si destine felurite. Tragica soarta a principesei Maria Cristina, destinul ambitiosului Andrei Bathory, oscilarile permanente ale nehotaratului Sigismund, cruzimea rece a sultanului Mahomet III, cariera prodigioasa a batranului Sinan pasa sunt tot atatea elemente care dau cartii, pe langa detaliere constiincioasa de istoric, si adancime umana; iar in realizarea episoadelor respective Bălcescu apeleaza si la procedee pe care le-am putea caracteriza drept romanesti. Ca in epopeile clasice, o data cu prima aparitie a eroilor in scena, autorul le face cate un portret, insistand asupra trasaturilor morale si spirituale, dar, pe de alta parte, in maniera aproape balzaciana, intuieste si valoarea expresiva a amanuntelor referitoare la mediul ce-i inconjoara, la obiectele ce le reflecta preocuparile si altele asemenea. Exista frecvent si scene de masa (mai ales relatari de lupte) pe care, din nou, Bălcescu le stie regiza cu pricepere, conciliind scrupulo-zitatea istoricului cu expresivitatea artistului. Ele au aceeasi compozitie plastica, amintind insa mai putin tablourile colorate cat mai ales basoreliefurile, carora linia avantata a siluetelor si subtila organizare a planurilor in adancime le dau dinamism si forta comunicativa.

Si in acest caz T. Vianu a sesizat principala modalitate lingvistica cu ajutorul careia Bălcescu isi obtine efectele, e vorba de inspirata alternare a timpurilor verbale, de obicei faptele eroului preferat sau ale celui care detine initiativa fiind relatate prin verbe la prezent, iar cele ale personajelor mai putin simpatice sau reduse la defensiva fiind exprimate prin timpuri ale trecutului. Procedeul, fara a fi general, se poale observa in cele mai importante dintre pasajele cartii, indeosebi in cel consacrat bataliei de la Calugareni. Pe langa efectul de plasticizare, el lasa sa transpara si angajarea afectiva a autorului in cele relatate, Bălcescu neputand sa-si trateze subiectul "la rece", intr-atat il simte de legat de problematica si nazuintele personale si ale generatiei sale. Mai putin numeroase si mai putin izbutite sunt fragmentele descriptive din carte, caci, ca istoric si ca scriitor, Bălcescu are ochiul sensibil in special la prezentele umane. Peisajul nu-l intereseaza decat in calitate de strateg sau, cum se intampla in cazul descrierii Ardealului de la inceputul cartii IV, il converteste in exprimare lirica a dragostei de patrie; efectul emotional nu e obtinut in cazul ei prin imaginile vizuale, ci prin muzicalitatea frazei si prin ritmica ei oratorica.

Descrierea Ardealului e, de fapt, una simbolica: relieful de cetate exprima vocatia oamenilor acestui pamant dintotdeauna sortiti prin legea interna a vietii lor de popor sa-si apere libertatea si sa pastreze cu greu cele cucerite.

Aceeasi semnificatie o are si evocarea ruinelor Targovislei ca peisaj-emblcma al Munteniei. Alaturi de conceptia eroica, poematica, procedeele oratorice sunt cele mai vizibile in Romanii supt Mihai Voevod Viteazul; in intreaga carte se simte un continuu efort de comunicare cu cititorul si de persuasiune, de aducere a acestuia la temperatura intelectuala si sentimentala a autorului. Ea este in acelasi timp testamentul politic si uman al lui Bălcescu , o pledoarie pentru libertate si unitate, pentru patriotism si spirit de sacrificiu. Alegerea subiectului o pilduiloarc, tratarea lui urmareste reliefarea dominantelor patetice, a elementelor care, in trecut fiind, puteau totusi sa raspunda intrebarilor prezentului si viitorului. Din arsenalul oratorului, Bălcescu utilizeaza mai intai de toate numerose exclamatii si interogatii retorice, stie sa precipite sau, dimpotriva, sa incetineasca ritmul discursului, sa starneasca si sa retina atentia prin suspansuri in actiune savant menajate, stie cand si cat sa intarzie asupra unei scene impresionante. Fraza urmeaza cu docilitate dispozitia sufleteasca a autorului sau necesitatile comunicarii: scurta si precipitata, bogata in verbe, cand rezuma o situatie istorica sau povesteste o batalie; ampla si simetrica, cu numeroase circumstantiale, cand da glas elanurilor lirice ale autorului, cand relateaza monologul interior al unui personaj sau cand creioneaza un portret.

Ea este construita muzical, cu o vadita pricepere in echilibrarea diverselor articulatii. De multe ori perioada se incheaga din doua ramuri stufoase, dispuse simetric in jurul unei afirmatii centrale; alteori, rotunjimea si simetria ei sunt obtinute prin utilizarea calificativelor perechi, care echilibreaza fluxul sonor, si prin savanta distributie a pauzelor. Multe fragmente ale lucrarii s-ar putea transcrie in versuri libere, ele avand un ritm interior, obtinut atat prin distributia accentelor tonice ale cuvintelor, cat si prin structura morfologica si sintactica a frazei. Autorul, care a folosit cu pricepere antiteza si ca modalitate de compozitie si expresie in interiorul textului, l-a gandit si realizat pe acesta in ansamblu in asa fel, incat sa raspunda unor sarcini diverse si aflate uneori ele insele in aparenta contradictie. Romanii supt Mihai Voevod Viteazul e in acelasi timp o opera de minutioasa eruditie si o carte convingatoare si antrenanta; autorul e obiectiv pana la a imputa in mod explicit eroului sau erorile politice care i-au anihilat proiectele, dar in acelasi timp il iubeste si-l admira cu toata pasiunea sufletului sau do romantic; el aduna cu migala aproape obsesiva toate informatiile si amanuntele si totusi realizeaza o constructie epica ale carei parti componente sunt nu numai stiintificeste solide, ci si literariccste simbolice si omeneste emotionante. Alaturi de nuvele si de primele incercari de roman (cu care este contemporana), cartea lui Bălcescu ramane una dintre piesele de baza ale istoriei prozei romanesti de la mijlocul secolului ai XIX-lea.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani