RONSETE - Volum de versuri de Horia Badescu, publicat in 1995 la Editura Clusium din Cluj-Napoca (cu ilustratii originale de Calin Stegerean). Cateva dintre poeme (Ti-e lumea toata acoperamant, Ah, bucuria sfanta de a fi. Si iata dimineata zumzet, Scad zilele, scadere e in toate, Se trag albinele catre somnie, Afara vremea schimba spre senin, E loc mai mult sau ni s-o fi parand, E cineva de mana sa ne poarte, S-a-ntors lumina de la Epidaur, Se coace-n miezul nucilor tacerea. Priveste! Toamna si-a deschis brandusa, isi bate toamna coasa pe nicovala ploii, Sta lumina-n cer sa se stinga. Cade pe Istru iarna barbara) fusesera cuprinse anterior in volumul de autor Anotimpurile (Cluj-Napoca, Dacia, 1887). anuntand atunci inventia acestei forme poetice originale.
Ronsete cuprinde cinzeci de poeme, scrise toate intr-o aceeasi forma fixa, noua, care este creatia autorului insusi. De fapt, in primul rand aici rezida interesul volumului pentru istoria literara: el "face epoca" intrucat marcheaza inventia unei noi forme fixe, intr-o epoca in care resursele acestei inventivitati pareau a fi epuizate si, mai ales, intr-o cultura (cea romaneasca) pe care optiunile moderniste (post-sau neo-avangardisle) o obisnuisera sa nu acorde importanta "artificiilor formale" ale poeziei; de altminteri, este ceea ce critica a avut de "reprosat" intotdeauna acestui autor: interesul sau pentru forma poetica a fost mereu identificat cu o virtuozitate superficiala, cu un cult al formalismului in detrimentul sinceritatii sentimentului.
Receptarea poeziei lui Horia Bădescu la noi (Ronsetele nu fac exceptie, aparitia lor trece aproape neobservata) este reductiva, ignorand bogatia filonului poetic al formelor fixe in poetica europeana (sau in creatia marilor poeti romani, de la - sa zicem - F.minescu, la St. Aug. Doinas) si citind experimentul liric al autorului (foarte usor de raportat la un anumit climat poetic european al ultimelor doua decenii) printr-o grila absolut inadecvata: "Confesiunea se intoarce in pretiozitate si rafinament, preschimband frustrarile in nostalgii si nostalgiile in reverii. Ea e ghidata mai degraba de o himera estetisla decat de o exigenta existentiala, si discursul nazuieste mai degraba // la ingeniozitate decat la depozitia de constiinta. // Poemul trece usor de la invocatie la incantatie, nu fara un oarecare sacrificiu de sens, recompensat printr-un exercitiu frenetic al virtuozitatii" (Al. Cistclecan).
Cu totul alta a fost receptarea "experimentului poetic" al lui Horia Bădescu
In orizontul occidental contemporan, unde scriitorul, ca si cititorul de poezie, este mai familiarizat cu traditia filonului poetic al "formei perfecte", de extractie iudeo-crestina: "Prin intermediul acestei forme fixe pe care o inventeaza, Badescu se deda unei munci ascetice din care poemul iradiaza in forma sa cea mai stricta, cea mai radicala. Ne-am fi putut imagina ca Badescu ne propunea un simplu exercitiu de stil. Cu forta si cu convingere, poemul este pus aici la_ incercarea suflului si a ritmului" (M. Dorsel).
Incercarea formala a lui Horia Bădescu are origini si ratiuni foarte vechi, de varsta europenitatii insesi (inteleasa ca nostalgie post-babclica a limbii perfecte); literatura a "neajungerii cuvantului", creatia europeana moderna a fost, inca din zorii Renasterii, in egala masura una a "formei preexistente", a formei ce precede prin arhitectura constrangerilor sale cuvantul absent, si face sens sau protejeaza sensul amenintat, al fiintei. Marile forme fixe ale traditiei poetice occidentale (sonetul, sextina, balada, tertina etc.) sunt creatii culte, inventii ale unor autori / scriitori, avand un program poetic si o justificare filosofico-matematica precisa, reconstitui-bila, iar nasterea lor marcheaza tot atatea momentum-uri in istoria poeziei.
Ronsetul lui Horia Bădescu nu face exceptie: construit pe baza a doua forme fixe anterioare (si de glorioasa traditie). rondelul si sonetul, el se supune exigentelor fundamentale ale oricarei forme fixe, defi-nindu-se printr-un set limitat de constrangeri, manifestate la diferite niveluri ale procesului semantic al poemului (metric, rimic, strofic, semantic, lexical, gramatical etc.), si aflate in obligatorii relatii (de convergenta sau divergenta) intre ele. Forma fixa confera tabula-ritatea poemului, ea se ofera vederii si "asigura", prin efectele semantice ale constrangerilor interrelate, un prim sens al acestuia. Ronsetul este alcatuit din paisprezece versuri (ca si sonetul), impartit, precum sonetul de tip englez, intr-un bloc tipografic masiv, de douasprezece versuri, caruia i se adauga un envoi al ultimelor doua. Rima este saraca atat ca numar, cat si ca dispunere, contribuind la efectul de insistenta, incantatoriu, presupus de rigorile rondelului original, sunt doar trei rime, dispuse imbratisat (pentru primele douasprezece versuri): abba/l abballacca, respectiv in monorima - aa - in envoi-a final. Ca si in rondel, primul vers coincide cu ultimul, realizand o inchidere semantica mult mai puternica a textului decat cea a sonetului (unde versurile nu se puteau repeta, si nici cuvintele in rima). Blocul strofic mare este divizat intern de repetitia versului 4 in pozitiile 8 si 12, ceea ce face ca el sa fie perceput de fapt sub forma a trei catrene incheiate cu acelasi vers-refren si in care rima imbratisata trimite la constrangerile primului catren si ale cvintetului din ronsetul canonic. Dat fiind ca versul 4 rimeaza cu versul 1 (in pozitia a), efectul de sens al acestei alternante este ambiguu: refrenul (similar cu acela al rondelului) "taie" blocul strofic, dar tot el surclaseaza prin omofonie rimica respectiva taietura: ea este si nu este, totodata.
