SALONUL REFUZATILOR - Volum de povestiri de Florin Slapac, publicat in 1998 la editura Ex Ponto din Constanta. Cartea face parte din ciclul de proze experimentale, tcxtualiste ale lui Florin Şlapac inaugurat in anul 1985 o data cu publicarea romanului Matei si Eva (Editura Dacia, Cluj-Napoca), urmat de Jucaria (roman, editura Dacia, Cluj Napoca, 1989), Centrul schimbator al atentiei (povestiri, editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1990), La inima fermecata (roman, editura Nicolescu, Bucuresti, 1995), Fara pereche (roman, editura Univers, Bucuresti, 2000). Sumarul cartii cuprinde povestirile Iluminare, Luna si stelele, La ceai, Oftatul, Salonul, Irina, Grimasa, Stelele diminetii, ingerul iadului. Bezna, Salvatorul desertului, Licarirea nimicului, O doza de fericire. Raza.
Scriitor mai putin reprezentativ al generatiei sale, "un optzecist discret", dupa cum il numeste Gabricl Dimisianu, Florin Şlapac intra in atentia criticii literare prin romanul Jucaria, publicat in 1989 intr-o forma cenzurata si reeditat in 1999 la editura Paralela 45 din Pitesti intr-o noua editie, revizuita. Titlul romanului, autoreferential, tradeaza intentia programatica a autorului de a transpune actul creatiei in sfera ludicului si a permanentei oscilari intre intemeierea unor noi conventii fictionale si denuntarea lor. Jocul cu textul este reluat in povestirile din Salonul refuzatilor intr-o forma deja cristalizata a strategiei deconstructiei textuale, care marcheaza o detasare a autorului fata de prozele experimentale de tinerete, si o inevitabila inregimentare intr-o formula de scriitura consacrata.
In acest sens, naratorul raspunde ecourilor dezbaterilor post-moderne, pozitionandu-se la periferia lumii fictionale si reunind micile povestiri, intr-un "banchet al marginaliilor", al privirilor periferice.
Volumul prezinta o colectie de erezii de la specia clasica a povestirii, fiecare text lipsit de consistenta naratiunii spontane caracteristice genului, si fiind, mai degraba configurat in sincronia unei contemplatii. Obsesia picturalitatii, a scenei privite de un personaj marginal, (fetita din Bezna, Salonul) traverseaza asemeni unui fir structurant intreg volumul; astfel, intre textul ce deschide cartea, Iluminare, si cel care o inchide, Raza, tema privirii capata un dublu rol, pe de o parte, acela de a solidifica diacronia naratiunii intr-un tablou, pe de alta parte, acela de a oglindi, intr-o logica metareferentiala, cealalta privire privilegiata, a cititorului.
Pasajul final releva un narator in permanenta strivit de ochiul demiurgic al lectorului:
"Da la iveala, cu greutate, tremurand din toate incheieturile, caietul si creionul. Pe intunerec, incepe sa umble cu labe de gasca, prin hartia mlastinoasa, in vreme ce ochiul rosu clipeste in gaura cheii." Stilistic, volumul se inscrie sub specia hibridizarilor optzeciste, fiind desemnat prin sintagme precum "epic autoreferential", "eveni-mential imagistic" (Dan Pcrsa). In mod paradoxal, ritmul alert, frazele abreviate, dense nu potenteaza narativitatea, ci sugereaza o insiruire metonimica de "imagini flash", mecanismul punerii in intriga fiind extrem de firav. Naratorul oscileaza mereu intre anticiparile epicului propriu-zis si neincrederea de factura deconstructivista in natura naratiunii, in evenimentialul inteles ca semn pur al devenirii. De altfel, aceasta tensiune interna intre povestirea ce isi promite nasterea si solidificarca privirii, rigidizarca survenita atunci cand "izvorul cuvintelor seaca", reprezinta o ars poetica textualista diseminata in intreg cuprinsul volumului. "Un singur gest ar fi de ajuns pentru ca viata acestui univers. Iara istorie, sa capete o nuanta de dramatism, care, pentru un initiat, ar insemna multe. N-am iacut-o insa niciodata.
N-am intervenit pentru ca n-am vrut sa distrug, de fapt, singura dovada, cat de subreda, a cvasi-existentei mele". Identitatea extrem de precara a acestui narator este, de fapt. urmarita, denuntata, construita cu atentie si convertita in unicul protagonist al tuturor povestirilor. Deseori, tonul confesiv, amintind de pagini de jurnal sau glisand catre eseistic, arc ca efect o fluidizare a perspectivei, vocea naratoriala devenind proteica, locuind succesiv diverse personaje. Pe de alta parte, acestei fluidizari perspectivale ii corespunde reversul, oscilatia catre extrema opusa, rigidi-zarea perspectivei, solidificarea lumii si a clipei.