SANTIER - Roman de Mircea Eliade. Apare in 1935.
Santier cuprinde o parte a jurnalului lui Mircea Eliade redactat in perioada sederii in India (1928-l931), cu unele adnotari facute in 1935, anul aparitiei cartii. Ea reprezinta un caz mai aparte in contextul literaturii jurnaliere, prin prefata cu valoare de arta poetica pe care autorul insusi o aseaza in deschiderea volumului, intitulata Prezentarea unui roman indirect. Eliade expliciteaza aici subtitlul cartii (roman indirect), facand o teorie (intr-o formula eseistica) a categoriei narative, pe de-o parte, si a statutului eului narativ, pe de alta parte.
Autorul se inscrie astfel intr-o polemica fundamentala a epocii cu privire la esenta si mobilurilc actului scriiturii, natura universului configurat si structurile limbajului narativ, toate in directia unei modificari structurale a modelului epic traditional. Nucleul central al acestei polemici il constituia conceptul de autenticitate, ca o a doua premisa esentiala a producerii epicului, dupa cea a literaritatii. El vine sa inlocuiasca premisa de verosimilitate din romanul realist obiectiv si, intr-o consecinta directa a acestei substitutii, viziunea romanesca si structura discursului auctorial.
Calitatea sa de actualizare a potentialitatilor individualitatii face din acest element articulatia structuranta a discursului, in directia unei radicale relativizari a viziunii epice. Subiectivismul individual devine lentila discretionara prin care sunt filtrate lucrurile lumii, ceea ce duce la o fundamentala ingustare a perspectivei narative, care aduce dupa sine tehnici compensatorii de tipul personajelor reflectori, al multiplicitatii punctelor de vedere si al proliferarii pe largi dimensiuni, de excesiva nuanta uneori, a discursurilor introspective. Conditia fundamentala a autenticitatii in Santier vine din caracterul "indirect" al acestui roman. Ea presupune, in formula explicativa a scriitorului insusi, o indepartare a textului de autorul sau, o data cu trecerea timpului (e evidenta aici doza de fatalism determinist ce va evolua ulterior inspre existentialismul marilor romane din perioada interbelica a lui Eliade, de tipul intoarcerii din rai sau al Huliganilor), carui autor el, textul, ii devine strain, capatand astfel o alura de fictionalitate. E o caramida in plus la edificiul romanului subiectiv, judecand prin comparatie cu un Camil Petrescu de pilda. Caci la celebrul autor al lui "din mine insumi eu nu pot iesi// eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai", constiinta fictionalitatii era dominanta. Autorul scria un roman, iar actul scriiturii era orientat fara tagada catre "fictionare"
(poate doar cu exceptia fragmentelor de jurnal de front inserate in Ultima noapte de dragoste).
Romanul lui Eliade , in schimb, debuteaza pe masa scriitorului in postura de jurnal intim. Aceasta inseamna in primul rand o prevalenta a principiului autenticitatii, in detrimentul premisei de litcraritate, care intervine ulterior, o data cu decizia publicarii. Prefata contine si o polemica explicita cu privire la romanul ce uzeaza de conventia .jurnalului gasit".
Pe aceeasi linie a refuzului verosimilitatii in favoarea autenticitatii, autorul declara:
"Cartea de fata este un jurnal intim si, de obicei, jurnalele intime se gasesc. O lunga traditie ne-a invatat decenta publicarii unor asemenea opere cu anumite si bine stiute scuze.