(1858-1863)

Unde va fi facut Eminescu clasele intaia si a doua primare nu stim, dar clasele a treia si a patra le-a urmat sigur la Cernauti, la National-Hauptschule, cum se numea pe atunci scoala greco-orientala. In august 1857, cerand pasaport pentru fiii sai, Emino-vici trecea printre ei si pe Mihai, "in varsta de 7 ani", "parul negru, ochii negri, nasul potrivit, fata smolita". Gh. Eminovici avea planuri marete pentru copiii sai si pretuia pe nemti cu deosebire. De aceea si-a dat pe toti baietii la carte nemteasca la Cernauti si se zice ca ar fi tinut si in casa profesor de acesta limba, pe un anume Scarlat Woiacek de Voinski (159), de la care Mihai nu folo-sise cine stie cat, deoarece primul invatator al lui Eminescu la Cernauti, Iancu Litviniuc, nu era prea multumit de cunostintele sale de limba germana (185). Serban, Niculae, Iorgu sunt pomeniti in 1852 ca invatand la "pansionul" Ladislaw Ferderber din Boto-sani, insa la 23 august Serban si Niculae capatau pasaport spre a merge la Cernauti (254). Iata-l, dar, pe Eminescu intr-un oras care impaca asa de bine rusticitatea Moldovei de Sus cu aparenta de civilizatie occidentala a Austriei meridionale. Se simtea ca si acasa, caci nu departe misunau satele romanesti, ai caror tarani treceau cu caruta cu boi prin oras, si nu prea departe de Putna lui Stefan cel Mare si de Calinesti, satul de nastere al parintelui sau. Codrul si raul nu fugisera in fata orasului. In jurul lui sedeau inaltimile paduroase, coastele inflorite dinspre Manastrisca, Clocucica si Caliceanca, iar putin mai incolo de dumbra-va de la Horecea curgea lenes Prutul. Linistea campeneasca a impre-jurimilor, verdea si mirositoarea umbra din Volksgarten, marile porti de zid cu gradini indarat si ulitele largi ca un drum de tara in care un copac rasarea deodata impingeau satul pana catre inima targului. Peste aceasta patriarhalitate se asezase un burg de provincie austri-aca, inasprind liniile. Gravurile vremii ne pastreza infatisarea Cernautilor de altadata. Iata imensul, dreptunghiularul Ringplatz, asa de neted flesterit. Nimic gotic nicaieri. Austria traia din arta ital-iana settecentesca, prefacuta pentru intelegerea si nevoile ei. Imense-le, monotonele masivuri geometrice de zidarie se prefac in Austria in cazarmi fumurii si triste inchisori. Ceva din imbatranita dasicitate a Lombardiei se vede si in arhitectura cazematei cu turn din aceasta piata si a caselor celorlalte, afara de vreun coperis de tigla ce cade mai repede.
Pe drum, lumea impestritata a Bucovinei. Largul chervan cu coviltir se intalneste cu landoul baronial, in care o prea distinsa pereche se preumbla pazita la spate de un rece lacheu. Tarani romani, ruteni, targoveti trec pe langa evrei cu caftan si undrofitiri austriecesti. Pe larga Hauptstrasse se opresc trei calareti in fata unei cazarmi cu gherete vargate pentru sentinele, iar postalionul alearga rascolind colbul, tras de patru perechi de cai, biciuiti aprig de surugii. O umbra din tristetea imensitatii provinciale cezaro-craiesti strica vioiciunea verdelui peisaj. O oficialitate de pripas s-a napustit asupra nodurilor de sate din provinciile de peste munti, creand orase artificiale. Cazarme nesfarsite, scoli si institu- tiuni oficiale gigantice rasar astfel fara ratiune in mijlocul maidanelor ce nu pot fi umplute, dand o falsa impresie de civilizatie.

In aceasta navalire de zidarie germanica, bisericuta de lemn, invelita cu sindrila, mai sta ca un semn al simplitatii pamantului, pana ce si aceea fu stramutata mai catre margine, in Clocucica (M. E., I-II, passim).
Aci isi petrece Eminescu aproape sapte ani din copilaria sa, cunos-cand unul din aspectele asupririi culturale, care-l va durea mai mult.
Cele doua clase primare (a Ill-a si a IV-a), pe care suntem siguri ca le-a urmat acolo (1858-1859, 1859-1860), le-a trecut cu bine. Director al scoalei era Wassilie Illasiewicz, catihet Porfir Dimitrovici, iar invatatori - in anul intai, Ioan Litviniuc, si intr-al doilea, Ioan Zybaczynski. Domnii invatatori, cu nume asa de rebarbative, erau multumiti de baiat, mai ales ca se dedase si la limba germana.

In anul scolar 1858-1859 Eminescu se clasifica al 15-lea printre 72 de colegi. Elevul era silitor, avea purtari bune si aplecare la invata-tura, socotea multumitor si scria asijderi, nu era slab la religie, dar mai ales era strasnic la limba romana. Credem si noi! Cand dupa al doilea an de carte, in iulie 1860, venind vara, Mihai se gati sa plece la Ipotesti sa se bata cu broastele sau sa se suie pe sura, onorata directiune i-a dat certificat cu Vorzug, adica bine, clasificandu-l al 5-lea printre 82 de scolari (185, 32).
Se vede, totusi, ca inca de pe acum scoala nu-i pria lui Emi-nescu, caci se zice ca ar fi fugit acasa. L-au adus, fireste, inapoi, dupa ce Gh. Eminovici i-a aplicat la spate usturatoarele sale metode pedagogice (57, 159).
In toamna anului 1860, fu desigur tot Gh. Eminovici cel care aduse pe baiat sa-l inscrie la K.K. Ober-Gymnazium, in clasa I. Scoala era o lunga cutie cu etaj, un fel de ospiciu mohorat, formand un istm de zidarie plana, neornamentata, in imensitatea unui scuar, ale carui limbi de verdeata se intindeau pana langa inaltul porton al cladirii. Turnul din Ringplatz stapanea fundalul perspectivei (M. E., I-III). Profesorii scoalei cunosteau bine pe Eminovici. Patru frati mai mari, Serban, Niculae, Gheorghe si Ilie, sezusera pe bancile gimnaziului ani de zile. Serban urmase sase ani, lipsind unul, ca sa repare efectele repetentiei si, pe cand Mihai ispravea clasa a treia primara, sfarsea si el pe a sasea liceala. Nicu-lae, desi mai mic, era in aceeasi generatie scolara, dar urma si clasa a Vll-a in anul scolar 1859-l860, cand Eminescu era in clasa a patra primara. Tot atunci sfarsea cu rau clasa a Ill-a secundara Ilie. Serban, Niculae si Ilie nu mai figureaza in scriptele scoalei in anul cand Mihai vine sa se inscrie. Numai Gheorghe (Iorgu) avea sa mai urmeze pana in Craciun clasa a Vl-a, ca sa se retraga si el (185). Asadar, Eminescu era singurul Eminovici care frecventa acum gimnaziul. Se poate insa ca ceilalti frati sa fi ramas in Cer-nauti, asa cum va face mai tarziu si Mihai, spre a se pregati in particular. Cand, dar, dl director Stefan Wolff a vazut pasind in cancelarie si pe Mihai, a exclamat, mirat de marea prasila si speriat de ispravile celorlalti frati: "Si acesta e tot un Eminovici!" (159)
Dupa ce tata-sau l-a inscris, a umblat desigur sa-l puna undeva "in cost". Cat fusese in scoala primara, Mihai sezuse, pare-se, la Aron Pumnul, unde se aflau atunci (c. 1856-1858) si ceilalti frati (185). Profesorii aveau pe acea vreme obiceiul sa tina copii in gazda, pe plata sau in schimbul unor mici servicii. Nu numai Pumnul, dar si parintele calugar Veniamin Iliut facea la fel. Acesta din urma avea in gazda, fara plata, vreo 27 de baieti de tarani saraci, care dormeau pe jos intr-o odaie si o bucatarie, "ca scrum-biile intr-un poloboc". Ori fiind cam batausi, ori simtindu-se mai mari, fratii nu se aflau bine cu Mihai, incat de aceea Eminovici umbla sa-l aseze la alta gazda (159).
Noua locuinta fu aflata la unul Nicolai Tirtec, rutean de natie, precum il arata numele, si de meserie birjar. Tinea insa si copii in gazda. La inceput Tirtec sedea pe strada Scoalei nr. 799 (Schul-gasse), mai apoi insa se muta in strada Sfintei Treimi nr. 1.309 (Dreifaltigkeitsgasse) (185). Cum era intaia locuinta nu mai stim. Poate chiar ca ruteanul s-a mutat repede de acolo, iar declaratia adresei la scoala, de la inceputul anului, a ramas asa, fara sa se fi comunicat mutarea. Colegii de pe atunci ai lui Eminescu isi mai aminteau insa de cealalta locuinta. Casa se afla peste drum de bisericuta de lemn Sf. Treime si era a bisericii. Odaile ei slujisera ca chilii pentru calugari si erau, dar, foarte bune pentru a tine lume in gazda, mai ales ca o mare gradina cu plopi si pomi roditori o inconjura. Uluci napadite de vita-de-vie desparteau gradina cu plopi de locul unei fierarii. Azi toate acestea au disparut, si pe aproape trece strada ce s-a numit apoi Eminescu. Si-ar fi inchipuit oare Tirtec si micii sai clienti ca acel baietas fricos avea sa dea numele ulitii lor? Tovarasii de pensiune ai lui Eminescu erau doi frati Stefanovici, care locuiau intr-o camera deosebita, doi frati Daschevici, baieti de popa, si unul Ion Sahin. Odaia in care sedea Mihai - nici vorba impreuna cu altii - dadea in gradina si avea la fereastra gratii de fier. Lasat aci de Gh. Eminovici, cu amintirea recomandatiilor duioase ale mamei, care ii daduse un sal turcesc sa nu raceasca peste iarna, Eminescu isi incepu activitatea de licean. In clasa mai erau romani (B. Missir, viitor ministru, trei Manea, doi frati Goilav, Ilie Lutia s. a.), iar in banca sedea intr-un an cu Arthur Hyneck din Botosani, mai tarziu doctor. Micul Eminovici se infatisa colegilor sai ca un baietel marunt si indesat, parlit la fata de aerul de tara si foarte curatel. Parul mare dat peste ceafa, fruntea lata si ochii mari, umerii obrajilor putin iesiti ii daduse inca de pe atunci acel aer tipic al poetului (159).

Cat despre scoala, disciplina era foarte stransa. Elevii n-aveau voie sa umble prin cafenele si restaurante, sa fumeze sau sa poarte bastonase si erau pedepsiti cand nu mergeau la biserica, constran-geri din care deducem ce dulci trebuie sa fi fost ispitele. Profesorii erau bine pregatiti. Miscarile de la 1848 se sfarsisera cu o serie de relegatiuni si, Bucovina fiind socotita ca o margine de tara, multi profesori distinsi din Austria se pomenira in Cernauti.

In afara de D. Wolff, directorul cu mustati taras-bulbiene, mai cu trecere in corpul profesoral era preasfintia-sa parintele catihet Veniamin Iliut, om trecut, inalt, frumos, caruia copiii ii ziceau mai pe scurt: "popa". Popa catehisea pe toti elevii romani in fiece duminica, intr-o sala mare a liceului, tinandu-le niste predici videlicet "exhortae". Avand insa obiceiul de a striga catalogul si a nota cu nota rea la purtare pe cei care lipseau prea des, "popa" "parlea" pe multi. Cu toate astea, baietii fugeau atunci cand parintele ii pornea in corpore - cum facea dupa fiecare predica - la catedrala. Popa era, de altfel, un personaj cu deosebire pitoresc. Tinea - precum am vazut - copii in gazda. Stand in fruntea unei mese lungi, parintele impartea ziua baietilor cafea si citea romane frantuzesti. Seara insa lasa cartile lumesti si lua in maini Acatistul sau Vietile Sfintilor. Cand era in ape bune, parintele devenea generos. Astfel, intr-o zi, venind Eminescu si Sahin la un coleg al lor Hodovansky, in gazda la popa Veniamin, acesta da sa le imparta faguri de miere cu lingura, dar, ca sa nu le dea prea mult, se facea ca citeste Acatistul. Hodovansky lua un po-lonic, ii taie coada si-l inmana parintelui, care insa, simtindu-l greu, il arunca furios inspre inselator, lovind pe Eminescu (159, 214).

Alt profesor era Aron Pumnul, autorul faimosului Lepturariu. Pumnul era foarte iubit de copiii romani, pentru blandetea si rabdarea lui (strangea uneori pe baieti si batea chiar mingea cu ei), dar mai ales pentru acel patriotism preacucernic pe care il insufla tinerilor.

In casa lui avea un fel de biblioteca romana clan-destina, din care imprumuta carti scolarilor, indeosebi pe Alecsan-dri. La scoala insa venea rar din cauza boalei ce avea sa-l duca in curand la mormant. Copiii il primeau sarbatoreste, caci Pumnul, care preda limba romana si putina istorie nationala, vorbea in chip foarte atragator. Din pacate, durerea care-i dadea acel chip trist, vesnic nezambitor, il silea adesea sa paraseasca clasa inainte de vreme. Baietii il petreceau pana la trasura si-i ajutau sa se urce in ea, ba Eminescu il ducea pana acasa (214).

In locul lui Pumnul, venea de la o vreme Mihai Calinescu si apoi Ion Sbiera (185). Pe ceilalti profesori ii cunoastem putin. Lewinski, de istorie, era un dascal stralucit si curand a si trecut la "Theresianum" din Viena (159); Neubauer, tot de istorie, era mai molatec, desi sever, si se arata bucuros sa nu explice lectia; parintele Kalinowski (Calinescu), catihet si el, era tot asa de indarjit impotriva celor ce nu veneau la biserica (185); Vyslouzil era cam nervos (214); pe altii, Caspary, Limberger, Kraska, Kermavner, Hayduk, nu-i stim decat cu numele (15). Am comite o ingratitudine daca am fura posteritatii si pe servitorul Onufri, iubit de copii, fiindca ii imprumuta cu bani ca sa-si cumpere mere si covrigi (214).
Spirit inegal, incapabil sa se supuna unei discipline prea aspre, Eminescu nu e in liceu un scolar stralucit, sau mai bine zis nu e unul din acei intai in clasa, care fac deliciile profesorilor si sunt pusi monitori. El are preferinte la studiu, iubeste lectura, nu insa la scoala. Nu-i placea sa-si invete lectiile si de aceea lua note rele. De dragi ce-i erau, uneori, ca sa si le pregateasca, se suia pe casa.

In primul rand nu se impaca cu matematicile si de aceea se invoise cu Const. Stefanovici, care a si devenit profesor de matematici, ca acesta sa-i faca temele, iar el sa-i spuna povesti (159): "Eu stiu chinul ce l-am avut insumi - spunea mai tarziu poetul - cu mate-maticile in copilarie din cauza modului rau in care mi se propunea, desi in de altfel eram unul din capetele cele mai destepte. N-ajun-sesem nici la varsta de douazeci de ani sa stiu tabla pitagoreica, tocmai pentru ca [nu] se pusese in joc judecata, ci memoria. Si desi aveam o memorie fenomenala, numere nu puteam invata deloc pe de rost, incat imi intrase-n cap ideea ca matematicile sunt stiintele cele mai grele de pe fata pamantului." (60) In afara de matematici, nici un alt studiu n-avea de ce sa displaca lui Emines-cu, incat daca la stiintele naturale avea abia nota "satisfacator", iar profesorul de latineste era de-a dreptul nemultumit, desi aceste studii ii vor fi cu deosebire scumpe lui Eminescu mai tarziu, asta se datoreste, fara indoiala, zburdalniciei si lipsei de simpatie pentru respectivii domni profesori.

In schimb, la limba romana si la istorie era tare. Fiindca n-aveau carti, invatau gramatica si celelalte dupa dictat. Eminescu capatase de la Pumnul insemnarile de lectiuni si le imprumuta si la colegi, cu conditia de a nu indoi si murdari filele, dar temeiul cunostintelor sale era lectura (214). Lasand in plata Domnului problemele de aritmetica, citea pe infun-date, inchis in casa, carti din biblioteca scoalei, sau de la Pumnul (unde il aflai mai intotdeauna, duminicile si sarbatorile), hranin-du-se cu compuneri romantico-fantastice ca Povestirile lui Hofftnann, Bianca Capello si literatura romana cata ii cadea in maini (159).
Cat despre istorie, dulapurile cu carti ale lui Gh. Eminovici isi gasisera un nou cititor. Eminescu stia de acasa slova chirilica, iar lectiile nu si le invata dupa manuale, ci de-a dreptul din carti mai vechi - negresit cronici - pe care le avea de la Ipotesti sau din biblioteca lui Pumnul.
De pe acum istoria antica il atragea. Intr-o Istorie universala (Weltgeschichte) de Weller, carte plina de atractii, pe care o purta cu sine si la plimbare, si intr-o Mitologie de G. Reinbeck (Mythologie fiir Nichtstudierende), Eminescu gasea mai multe cunostinte despre lumea antica, despre babiloneni, asirieni, persi, inzi, egipteni, greci, romani, de cate putea afla la scoala. Ajutandu-l memoria, stia asa de bine la istorie, incat profesorul, vorbind in clasa a Il-a B despre tineretile regelui Cyrus, spuse in chip de mustrare ca in sectiunea A era un elev Eminovici care ii batea pe toti. A pricinuit mirare mare in tot gimnaziul faptul ca Neubauer, profesorul de istorie, om foarte sever, i-a dat cea mai buna nota, ceea ce pana atunci nu se mai intamplase (200). De altfel, atat Pumnul, cat si Lewinski, profesor si el de istorie, il iubeau (214, 159).
Nici religia nu era pe placul micului Mihai. Parintii lui, mai ales mama, erau oameni bisericosi si in afara de aceasta in familie erau multe fete calugaresti. Doi dintre fratii si trei dintre surorile Ralucai (Calinic, Iachift, Fevronia, Olimpiada, Sofia), precum si o nepoata de sora (Xenia, fata Saftei Jurascu) erau calugari. Olimpiada fusese starita la Manastirea Agafton din jud. Botosani si tot acolo se gaseau si celelalte surori calugarite (195). Cu toate acestea, Mihai n-avea nici o tragere de inima pentru "exhortele" popii si lipsea de la ele des, ori se facea nevazut cand erau manati spre biserica, drept care sfintia-sa il "parli" (214), insemnandu-l la conduita cu vorbele: "tadelnswerth wegen Versaumniss der Exor-ten", adica, mai pe romaneste: "ticalos, fuge de la predica" (185).
Incolo, Eminescu era foarte vioi si chiar vorbaret, dar pe data ce profesorul ii facea vreo observatie se potolea numaidecat, pastrand cea mai adanca tacere (185). Un zambet statornic in coltul gurii, care disparea numai cand nu stia lectia, ii castigase simpatiile colegilor, ceea ce nu inlatura insa inghiontirile si bataile.

In asemenea pugilate, pletele date pe spate ale lui Mihai alcatuiau o puternica ispita pentru mainile combatantilor (214).

Mai draga, nici vorba, decat scoala ii era lui Eminescu joaca. Din strada Cuciur-Mare, in dosul gradinii publice, se intindea un mare maidan numit toloaca (Pulvertum), unde "studentii", ucenicii si calfele de meseriasi isi facusera loc pentru batut mingea. intre studenti si calfe se isca in curand un razboi crancen pentru exclusivitatea folosirii locului, razboi in lege, la care cei mici luau parte in chip de furnizori de armament. Sub streasina casei unde locuia colegul Stefanelli, peste drum de toloaca, baietii de scoala facusera un depozit de bete si nuiele cu care alimentau pe studenti pe data ce incepeau ostilitatile. Eminescu, focos goliard toata viata, era unul din cei mai zelosi purtatori de munitii, si n-a lipsit mult odata ca sa fie batut mar de "dusmani". Campaniile militare dez-volta spiritul de solidaritate. Intamplandu-se ca tovarasul de apro-vizionare cu arme, Stefanelli, sa fie pedepsit de nervosul Vyslouzil cu o ora de carcer in clasa, pentru ca inaintea vacantei Pastilor (1863), la iesirea din sala, strigase: "petrecere buna, domnilorl", Eminescu, castigand complicitatea temnicerului, recte a lui Onufri, care inchisese pe detinut in clasa, i-aduce covrigi si petrece cu el ora de detentiune dupa care se duc intr-un suflet pe toloaca (214). Alte jocuri ale copiilor erau - cum se intampla - imitarea mijloacelor de locomotie inaintate, ca datul pe gheata, iarna, joc la care Mihai cazu odata asa de rau, incat lesina, sau "de-a posta", pe care o vazusera pe ulitele Cernautilor. Doi baieti erau inaintasi, doi rotasi si unul surugiu. Postalionul, construit de baietii in gazda la Burla, tatal profesorului din Iasi, era din scanduri, cu oiste in cruce si hamuri de sfoara petrecute prin gura "cailor". Cursa pornea pe Franzensgasse sau spre Dealul viilor (Weinberg). Mihai, care era numai cal rotas, vru intr-o zi sa fie vizitiu in locul lui Sahin. Dar caii fiind naravasi, rasturnara la o intorsatura pe mandrul surugiu, care poate se visa - dupa cartea de istorie - pe o quadriga romana, zburdand pe hipodrom. Devenind mai mare, Eminescu dispretui aceste jocuri copilaresti si incepu sa frecventeze pe ascuns redutele, adica balurile mascate, si in cele din urma teatrul (159).
Inchipuie-si oricine ce infern trebuie sa fi fost la gazda unde sedeau atati copii! Culcarea se petrecea cu zarva ce o fac gainile pana se asaza in cotet. isi istoriseau ispravile de peste zi si-si planuiau unul altuia farse peste noapte. Cum Eminescu avea obiceiul sa stea acasa sa citeasca si era bun povestitor, tovarasii il puneau sa le istoriseasca ce citise sau basme, ceea ce el facea mai de voie buna, mai de nevoie, caci in caz de opunere era batut cu pernele. Peste noapte se strecurau in gradina si furau mere din pom sau, prinsi de Tirtec, il chemau urland peste noapte ca din pivnita, ca sa se razbune: "pani Tirtec, pani Tirtec!", pana ce-l scoteau buimacit din casa, apoi fugeau. Nascocira o sperietoare lugubra, cu care varau in toate spaimele mai ales pe Eminescu, care era fricos din fire si nu sedea bucuros singur. Fratii Stefano-vici, vrand sa vanda cu orice chip lui Mihai o carte (Biblische Geschichte Altes Testament) si acesta refuzand, baietii il imbiara sa doarma cu ei intr-o chilie, unde-i spusera ca s-ar fi spanzurat un calugar. Peste noapte, cu o sfoara legata din vreme, ince-pura sa zgaltaie geamul, in vreme ce unul, vorbind intr-o cofa goala, ca un strigoi, zicea: "Eminowicz, Eminowicz, warum kaufst du nicht Biblische Geschichte?" (Eminovici, de ce nu cumperi cartea?). Apoi ii pusera plapuma in cap si-l lovira cu sfesnicul, pana ce acesta, tremurand de spaima, fagadui. Eminescu, inspaimantat, se planse lui Tirtec ca odaia e bantuita de stafii, si birjarul se hotari sa nu doarma intr-o noapte, spre a da de rost duhurilor necurate. Isi aprinse ciubucul cel lung si se puse sa vegheze. Dar curand atipi. Copiii pregatisera dinainte un pepene gaurit in chip de cap de mort, cu lumanare inauntru, si un cearceaf mare. Cand sforaiturile batranului erau mai sonore, un zornait lugubru cutremura ferestre-le deschise pe jumatate si legate cu sfoara si o stafie alba cu ochi de foc si dinti clantanitori, infasurata in giulgiuri falfaitoare, iesi dintr-un scrin ce se afla in camera. Tirtec sari in picioare. Ca din departare, un glas inabusit (un baiat vorbea intr-un pahar apasat pe buze) se auzi zicand: "Tirtec, iapa-ti piere-n grajd". Tinand ciubucul in mana, Tirtec dadu navala afara cu ochii pustii sa vada ce-i, cand dintr-un pom din gradina sari unul, care furase mere. Cela zdup peste gard, Tirtec dupa el, pana ce cazu in gura unor caini (159).

Acestea sunt numai unele din nazbatiile copiilor de la gazda. Fratii Stefanovici prindeau pasari, ciocanitori si le tineau in colivie (159). Eminescu se cuibarise ca vulturul intr-un pom din gradina, iar toamna culegea mere ramase din scuturatura. Pe peretii "casutei din gradina" facuse o "galerie de tablouri" cu ilustratiuni din jurnale, pentru vederea careia trebuia sa se plateasca "intra-rea". Cu un coleg, probabil, poreclit Armanul, cu care sta in odaia din pod, jucau teatru, si banuiala este ca piesele reprezentate sunt Landhaus an der Heerstrasse si Liebelei am Fenster, cea dintai in chip sigur, cea de-a doua cu probabilitate, de A. von Kotzebue. Cand invatau la stiintele naturale despre maimute, se catarau in nuc spre a le pricepe mai bine miscarile (Ms. 2291, f. 35). Prietenii il dedara sa joace carti, chiar carti pe bani: ferber cu santel sifara. Manati de unul Lozinschi, se duceau in beciul unui crasmar din Ulita Jidoveasca, cu firma "La cocosul rosu", fiindca Tirtec ii prinsese acasa. Aci, intr-o hruba fara ferestre, asezati pe un polo-boc rasturnat, jucau carti la lumina unei lumanari de seu infipte intr-un cartof mare. Lozinschi, inteles cu crasmarul, le lua bani, straie, carti vechi. Aici pierdu Eminescu salul turcesc pe care mama-sa i-l daduse ca sa nu raceasca (159).
Fiind mai delicat, se intelege ca cele mai multe farse erau facute pe socoteala sa. De spaima, Eminescu dadu in friguri. La acest neajuns se mai adauga si hrana proasta. Tirtec era un speculant netrebnic. Pentru ca sa nu faca focul, ghemuise, iarna, pe toti copiii intr-o chilie, iar seara nu le da de mancare decat porumb fiert in lapte (159). De aceea copiii, infometati, furau mere si faceau chisalita si povidla din poame (ms. 2291, f. 35). Unii baieti se si mutasera de la Tirtec (mai 1862), dar Eminescu nu putu face acelasi lucru pentru ca, neplatindu-i-se costul, gazda il oprise zalog (159). Nemaiputand rabda si fiindu-i urata - credem - si scoala, unde capata note rele (cl. a Il-a, 186l-l862), dupa ce in anul intai, 1860-l861, invatase binisor (185, 32). Mihai se hotari sa fuga din nou. Obisnuit sa bata drumurile, o lua deci pe jos pana la Mihaileni, pe unde, neavand bilet de libera circulatie, trecu granita pitit in dosul unei harabale de marfa. Apoi se asternu drumului pana la Ipotesti. Ajuns in sat, ii fu frica sa mearga de-a dreptul pe acasa, ci dadea tarcoale unui par din ograda megiesului Isacescu, pus tocmai pe o coasta, drept in fata conacului parintesc. Maica Fevronia, care se afla la mosie, privind spre deal, zise mamei: "Ira! Ian te uita, Raluca, cum samana baietul cela cu Mihai." N-apuca sa zica, si iata si o baba, Prodaneasa din sat, cu vestea ca e chiar el. Au pus pe un vizitiu, Vasile Rusu, sa-l prinza. Vazandu-se in-coltit, Mihai dadu sa fuga tipand, dar fu luat pe sus si dat in pri-mire mamei, care il tinu tainuit pana seara, cand, intorcandu-se Gh. Eminovici, ii spuse intamplarea pe ocolite. Tata-sau, suparat foc, i-a facut o morala aspra insotita de numeroase demonstratiuni contondente, si a incheiat cu necaz: "Atata treaba am, Raluca, si acum trebuie sa plec la Cernauti, sa duc pe talharul ista la scoala". A doua zi, "talharul" incerca iar sa fuga, luand-o la deal, pe soseaua nationala ce duce la Botosani. Prinzand de veste, Emino-vici trimise dupa el oameni calari. "Haide indarat, cuconasule, - ii zisera oamenii cand il prinsera - haide la boier acasa, sa te dea tot la Cernauti, ca nu-i chip altfel." "La ce sa ma dea la Cernauti - tipa zbatandu-se Mihai - ca eu sunt invatat si fara Cernauti." Dupa ce l-a tinut o zi legat, in opinteli, caci copilul striga: "De ce ma legi degeaba, caci eu stiu sa ma dezleg", Eminovici l-a dus pe sus la Cernauti, unde directorul Wolff, satul de nazdravaniile Eminovicenilor, nu l-a primit incantat (159).

Ramanand repetent in anul scolar urmator, 1862-1863, Eminescu frecventeaza tot clasa a Il-a. Acum nu mai locuia la Tirtec, ci la un profesor de limba franceza, Victor Blanchin, in strada Domneasa-de-Jos, in urma Iancu Zotta 23, care tinea cu chirie casele lui Samuil Morariu, mai apoi mitropolit al Bucovinei. Se vede treaba ca tata-sau gandea ca Mihai, stand in casa cu un franzut, s-ar fi deprins sa vorbeasca, fara sa vrea, in aceasta limba. Blanchin era insa un betiv, venea acasa pe doua carari si facea galagie, sfadindu-se cu nevasta. Afara de aceasta, odaia in care locuia Eminescu era nesanatoasa si din aceasta pricina baiatul capata o boala de urechi (33, 124).
Nici n-a stat mult. Incepand cu 16 aprilie 1863, data cand cadea prima zi de scoala dupa vacanta Pastilor, Eminescu nu mai apare prin cataloage (185). Gh. Eminovici se incredintase, desigur, ca nici lui Mihai nu-i pria scoala nemteasca si-l lasase sa se descurce singur, ca pregatit in particular.

Scriitori romani