(1858-1863)
Unde va fi facut Eminescu clasele intaia si a doua primare nu stim, dar clasele a treia si a patra le-a urmat sigur la Cernauti, la National-Hauptschule, cum se numea pe atunci scoala greco-orientala. In august 1857, cerand pasaport pentru fiii sai, Emino-vici trecea printre ei si pe Mihai, "in varsta de 7 ani", "parul negru, ochii negri, nasul potrivit, fata smolita". Gh. Eminovici avea planuri marete pentru copiii sai si pretuia pe nemti cu deosebire. De aceea si-a dat pe toti baietii la carte nemteasca la Cernauti si se zice ca ar fi tinut si in casa profesor de acesta limba, pe un anume Scarlat Woiacek de Voinski (159), de la care Mihai nu folo-sise cine stie cat, deoarece primul invatator al lui Eminescu la Cernauti, Iancu Litviniuc, nu era prea multumit de cunostintele sale de limba germana (185). Serban, Niculae, Iorgu sunt pomeniti in 1852 ca invatand la "pansionul" Ladislaw Ferderber din Boto-sani, insa la 23 august Serban si Niculae capatau pasaport spre a merge la Cernauti (254). Iata-l, dar, pe Eminescu intr-un oras care impaca asa de bine rusticitatea Moldovei de Sus cu aparenta de civilizatie occidentala a Austriei meridionale. Se simtea ca si acasa, caci nu departe misunau satele romanesti, ai caror tarani treceau cu caruta cu boi prin oras, si nu prea departe de Putna lui Stefan cel Mare si de Calinesti, satul de nastere al parintelui sau. Codrul si raul nu fugisera in fata orasului. In jurul lui sedeau inaltimile paduroase, coastele inflorite dinspre Manastrisca, Clocucica si Caliceanca, iar putin mai incolo de dumbra-va de la Horecea curgea lenes Prutul. Linistea campeneasca a impre-jurimilor, verdea si mirositoarea umbra din Volksgarten, marile porti de zid cu gradini indarat si ulitele largi ca un drum de tara in care un copac rasarea deodata impingeau satul pana catre inima targului. Peste aceasta patriarhalitate se asezase un burg de provincie austri-aca, inasprind liniile. Gravurile vremii ne pastreza infatisarea Cernautilor de altadata. Iata imensul, dreptunghiularul Ringplatz, asa de neted flesterit. Nimic gotic nicaieri. Austria traia din arta ital-iana settecentesca, prefacuta pentru intelegerea si nevoile ei. Imense-le, monotonele masivuri geometrice de zidarie se prefac in Austria in cazarmi fumurii si triste inchisori. Ceva din imbatranita dasicitate a Lombardiei se vede si in arhitectura cazematei cu turn din aceasta piata si a caselor celorlalte, afara de vreun coperis de tigla ce cade mai repede.
Pe drum, lumea impestritata a Bucovinei. Largul chervan cu coviltir se intalneste cu landoul baronial, in care o prea distinsa pereche se preumbla pazita la spate de un rece lacheu. Tarani romani, ruteni, targoveti trec pe langa evrei cu caftan si undrofitiri austriecesti. Pe larga Hauptstrasse se opresc trei calareti in fata unei cazarmi cu gherete vargate pentru sentinele, iar postalionul alearga rascolind colbul, tras de patru perechi de cai, biciuiti aprig de surugii. O umbra din tristetea imensitatii provinciale cezaro-craiesti strica vioiciunea verdelui peisaj. O oficialitate de pripas s-a napustit asupra nodurilor de sate din provinciile de peste munti, creand orase artificiale. Cazarme nesfarsite, scoli si institu- tiuni oficiale gigantice rasar astfel fara ratiune in mijlocul maidanelor ce nu pot fi umplute, dand o falsa impresie de civilizatie.
In aceasta navalire de zidarie germanica, bisericuta de lemn, invelita cu sindrila, mai sta ca un semn al simplitatii pamantului, pana ce si aceea fu stramutata mai catre margine, in Clocucica (M. E., I-II, passim).
Aci isi petrece Eminescu aproape sapte ani din copilaria sa, cunos-cand unul din aspectele asupririi culturale, care-l va durea mai mult.
Cele doua clase primare (a Ill-a si a IV-a), pe care suntem siguri ca le-a urmat acolo (1858-1859, 1859-1860), le-a trecut cu bine. Director al scoalei era Wassilie Illasiewicz, catihet Porfir Dimitrovici, iar invatatori - in anul intai, Ioan Litviniuc, si intr-al doilea, Ioan Zybaczynski. Domnii invatatori, cu nume asa de rebarbative, erau multumiti de baiat, mai ales ca se dedase si la limba germana.
In anul scolar 1858-1859 Eminescu se clasifica al 15-lea printre 72 de colegi. Elevul era silitor, avea purtari bune si aplecare la invata-tura, socotea multumitor si scria asijderi, nu era slab la religie, dar mai ales era strasnic la limba romana. Credem si noi! Cand dupa al doilea an de carte, in iulie 1860, venind vara, Mihai se gati sa plece la Ipotesti sa se bata cu broastele sau sa se suie pe sura, onorata directiune i-a dat certificat cu Vorzug, adica bine, clasificandu-l al 5-lea printre 82 de scolari (185, 32).
Se vede, totusi, ca inca de pe acum scoala nu-i pria lui Emi-nescu, caci se zice ca ar fi fugit acasa. L-au adus, fireste, inapoi, dupa ce Gh. Eminovici i-a aplicat la spate usturatoarele sale metode pedagogice (57, 159).
In toamna anului 1860, fu desigur tot Gh. Eminovici cel care aduse pe baiat sa-l inscrie la K.K. Ober-Gymnazium, in clasa I. Scoala era o lunga cutie cu etaj, un fel de ospiciu mohorat, formand un istm de zidarie plana, neornamentata, in imensitatea unui scuar, ale carui limbi de verdeata se intindeau pana langa inaltul porton al cladirii. Turnul din Ringplatz stapanea fundalul perspectivei (M. E., I-III). Profesorii scoalei cunosteau bine pe Eminovici. Patru frati mai mari, Serban, Niculae, Gheorghe si Ilie, sezusera pe bancile gimnaziului ani de zile. Serban urmase sase ani, lipsind unul, ca sa repare efectele repetentiei si, pe cand Mihai ispravea clasa a treia primara, sfarsea si el pe a sasea liceala. Nicu-lae, desi mai mic, era in aceeasi generatie scolara, dar urma si clasa a Vll-a in anul scolar 1859-l860, cand Eminescu era in clasa a patra primara. Tot atunci sfarsea cu rau clasa a Ill-a secundara Ilie. Serban, Niculae si Ilie nu mai figureaza in scriptele scoalei in anul cand Mihai vine sa se inscrie. Numai Gheorghe (Iorgu) avea sa mai urmeze pana in Craciun clasa a Vl-a, ca sa se retraga si el (185). Asadar, Eminescu era singurul Eminovici care frecventa acum gimnaziul. Se poate insa ca ceilalti frati sa fi ramas in Cer-nauti, asa cum va face mai tarziu si Mihai, spre a se pregati in particular. Cand, dar, dl director Stefan Wolff a vazut pasind in cancelarie si pe Mihai, a exclamat, mirat de marea prasila si speriat de ispravile celorlalti frati: "Si acesta e tot un Eminovici!" (159)
Dupa ce tata-sau l-a inscris, a umblat desigur sa-l puna undeva "in cost". Cat fusese in scoala primara, Mihai sezuse, pare-se, la Aron Pumnul, unde se aflau atunci (c. 1856-1858) si ceilalti frati (185). Profesorii aveau pe acea vreme obiceiul sa tina copii in gazda, pe plata sau in schimbul unor mici servicii. Nu numai Pumnul, dar si parintele calugar Veniamin Iliut facea la fel. Acesta din urma avea in gazda, fara plata, vreo 27 de baieti de tarani saraci, care dormeau pe jos intr-o odaie si o bucatarie, "ca scrum-biile intr-un poloboc". Ori fiind cam batausi, ori simtindu-se mai mari, fratii nu se aflau bine cu Mihai, incat de aceea Eminovici umbla sa-l aseze la alta gazda (159).
Noua locuinta fu aflata la unul Nicolai Tirtec, rutean de natie, precum il arata numele, si de meserie birjar. Tinea insa si copii in gazda. La inceput Tirtec sedea pe strada Scoalei nr. 799 (Schul-gasse), mai apoi insa se muta in strada Sfintei Treimi nr. 1.309 (Dreifaltigkeitsgasse) (185). Cum era intaia locuinta nu mai stim. Poate chiar ca ruteanul s-a mutat repede de acolo, iar declaratia adresei la scoala, de la inceputul anului, a ramas asa, fara sa se fi comunicat mutarea. Colegii de pe atunci ai lui Eminescu isi mai aminteau insa de cealalta locuinta. Casa se afla peste drum de bisericuta de lemn Sf. Treime si era a bisericii. Odaile ei slujisera ca chilii pentru calugari si erau, dar, foarte bune pentru a tine lume in gazda, mai ales ca o mare gradina cu plopi si pomi roditori o inconjura. Uluci napadite de vita-de-vie desparteau gradina cu plopi de locul unei fierarii. Azi toate acestea au disparut, si pe aproape trece strada ce s-a numit apoi Eminescu. Si-ar fi inchipuit oare Tirtec si micii sai clienti ca acel baietas fricos avea sa dea numele ulitii lor? Tovarasii de pensiune ai lui Eminescu erau doi frati Stefanovici, care locuiau intr-o camera deosebita, doi frati Daschevici, baieti de popa, si unul Ion Sahin. Odaia in care sedea Mihai - nici vorba impreuna cu altii - dadea in gradina si avea la fereastra gratii de fier. Lasat aci de Gh. Eminovici, cu amintirea recomandatiilor duioase ale mamei, care ii daduse un sal turcesc sa nu raceasca peste iarna, Eminescu isi incepu activitatea de licean. In clasa mai erau romani (B. Missir, viitor ministru, trei Manea, doi frati Goilav, Ilie Lutia s. a.), iar in banca sedea intr-un an cu Arthur Hyneck din Botosani, mai tarziu doctor. Micul Eminovici se infatisa colegilor sai ca un baietel marunt si indesat, parlit la fata de aerul de tara si foarte curatel. Parul mare dat peste ceafa, fruntea lata si ochii mari, umerii obrajilor putin iesiti ii daduse inca de pe atunci acel aer tipic al poetului (159).
Cat despre scoala, disciplina era foarte stransa. Elevii n-aveau voie sa umble prin cafenele si restaurante, sa fumeze sau sa poarte bastonase si erau pedepsiti cand nu mergeau la biserica, constran-geri din care deducem ce dulci trebuie sa fi fost ispitele. Profesorii erau bine pregatiti. Miscarile de la 1848 se sfarsisera cu o serie de relegatiuni si, Bucovina fiind socotita ca o margine de tara, multi profesori distinsi din Austria se pomenira in Cernauti.
In afara de D. Wolff, directorul cu mustati taras-bulbiene, mai cu trecere in corpul profesoral era preasfintia-sa parintele catihet Veniamin Iliut, om trecut, inalt, frumos, caruia copiii ii ziceau mai pe scurt: "popa". Popa catehisea pe toti elevii romani in fiece duminica, intr-o sala mare a liceului, tinandu-le niste predici videlicet "exhortae". Avand insa obiceiul de a striga catalogul si a nota cu nota rea la purtare pe cei care lipseau prea des, "popa" "parlea" pe multi. Cu toate astea, baietii fugeau atunci cand parintele ii pornea in corpore - cum facea dupa fiecare predica - la catedrala. Popa era, de altfel, un personaj cu deosebire pitoresc. Tinea - precum am vazut - copii in gazda. Stand in fruntea unei mese lungi, parintele impartea ziua baietilor cafea si citea romane frantuzesti. Seara insa lasa cartile lumesti si lua in maini Acatistul sau Vietile Sfintilor. Cand era in ape bune, parintele devenea generos. Astfel, intr-o zi, venind Eminescu si Sahin la un coleg al lor Hodovansky, in gazda la popa Veniamin, acesta da sa le imparta faguri de miere cu lingura, dar, ca sa nu le dea prea mult, se facea ca citeste Acatistul. Hodovansky lua un po-lonic, ii taie coada si-l inmana parintelui, care insa, simtindu-l greu, il arunca furios inspre inselator, lovind pe Eminescu (159, 214).
Alt profesor era Aron Pumnul, autorul faimosului Lepturariu. Pumnul era foarte iubit de copiii romani, pentru blandetea si rabdarea lui (strangea uneori pe baieti si batea chiar mingea cu ei), dar mai ales pentru acel patriotism preacucernic pe care il insufla tinerilor.
In casa lui avea un fel de biblioteca romana clan-destina, din care imprumuta carti scolarilor, indeosebi pe Alecsan-dri. La scoala insa venea rar din cauza boalei ce avea sa-l duca in curand la mormant. Copiii il primeau sarbatoreste, caci Pumnul, care preda limba romana si putina istorie nationala, vorbea in chip foarte atragator. Din pacate, durerea care-i dadea acel chip trist, vesnic nezambitor, il silea adesea sa paraseasca clasa inainte de vreme. Baietii il petreceau pana la trasura si-i ajutau sa se urce in ea, ba Eminescu il ducea pana acasa (214).
In locul lui Pumnul, venea de la o vreme Mihai Calinescu si apoi Ion Sbiera (185). Pe ceilalti profesori ii cunoastem putin. Lewinski, de istorie, era un dascal stralucit si curand a si trecut la "Theresianum" din Viena (159); Neubauer, tot de istorie, era mai molatec, desi sever, si se arata bucuros sa nu explice lectia; parintele Kalinowski (Calinescu), catihet si el, era tot asa de indarjit impotriva celor ce nu veneau la biserica (185); Vyslouzil era cam nervos (214); pe altii, Caspary, Limberger, Kraska, Kermavner, Hayduk, nu-i stim decat cu numele (15). Am comite o ingratitudine daca am fura posteritatii si pe servitorul Onufri, iubit de copii, fiindca ii imprumuta cu bani ca sa-si cumpere mere si covrigi (214).
Spirit inegal, incapabil sa se supuna unei discipline prea aspre, Eminescu nu e in liceu un scolar stralucit, sau mai bine zis nu e unul din acei intai in clasa, care fac deliciile profesorilor si sunt pusi monitori. El are preferinte la studiu, iubeste lectura, nu insa la scoala. Nu-i placea sa-si invete lectiile si de aceea lua note rele. De dragi ce-i erau, uneori, ca sa si le pregateasca, se suia pe casa.
In primul rand nu se impaca cu matematicile si de aceea se invoise cu Const. Stefanovici, care a si devenit profesor de matematici, ca acesta sa-i faca temele, iar el sa-i spuna povesti (159): "Eu stiu chinul ce l-am avut insumi - spunea mai tarziu poetul - cu mate-maticile in copilarie din cauza modului rau in care mi se propunea, desi in de altfel eram unul din capetele cele mai destepte. N-ajun-sesem nici la varsta de douazeci de ani sa stiu tabla pitagoreica, tocmai pentru ca [nu] se pusese in joc judecata, ci memoria. Si desi aveam o memorie fenomenala, numere nu puteam invata deloc pe de rost, incat imi intrase-n cap ideea ca matematicile sunt stiintele cele mai grele de pe fata pamantului." (60) In afara de matematici, nici un alt studiu n-avea de ce sa displaca lui Emines-cu, incat daca la stiintele naturale avea abia nota "satisfacator", iar profesorul de latineste era de-a dreptul nemultumit, desi aceste studii ii vor fi cu deosebire scumpe lui Eminescu mai tarziu, asta se datoreste, fara indoiala, zburdalniciei si lipsei de simpatie pentru respectivii domni profesori.