SCRISORI CATRE PLANTE Volum de versuri de Virgil Carianopol, publicat in 1936 de Fundatia pentru Literatura si Arta "Regele Carol II" si distins, in anul urmator, cu premiul Societatii Scriitorilor Romani. Titlul, raportat abuziv de unii comentatori la Plante tt animale, de llaric Voronca (1929), reprezinta o sintagma dintr-o frumoasa elegie thanalica, Prima scrisoare, ignorata pe nedrept de alcatuitorii mai vechilor sale antologii (Versuri, 1967, Scara la cer, 1983).
Semnalat la aparitie, in "Facla" din 1 mai 1936, drept "un debut fericit" al unui poet "de veritabila vana lirica" volumul marca, de fapt, cea de a patra manifestare editoriala a lui Carianopol Adevaratul sau debut avusese loc inca in 1931 (Flori de spin, versuri de factura traditionalista), fara a prilejui vreun ecou in critica vremii. Dornic de afirmare, poetul incepe atunci sa frecventeze cercurile avangardiste, rezultatele concretizandu-se in culegerile urmatoare, cu titluri de asta data "rezonante": Virgil Carianopol, identificare ostentativa a "omului" cu "opera", 1933, si Un ocean, o frunte in exil, 1934; cea dintai, tiparita in regie proprie, a doua, beneficiind de "certificatul de garantie" al revistei "unu" (al carei editor, Sasa Pana, pretinde a-i fi sugerat si titlul cf. Nascut in '02, 1973, p. 468). De prin aprilie 1933 pana catre sfarsitul lui 1935 ii aflam numele si printre frecventatorii cenaclului lovinescian (cf. voi. IV din Sburatorul - Agende literare).
Tributul platit "starii de avangarda" la care se refera R. Simion, citand fara prejudecati versuri realmente notabile din cele doua culegeri "eretice" (in interpretarea altor comentatori), ii aduce insa poetului si unele necazuri, privind indeosebi excesiva sa permeabilitate la sonurile unor confrati cu o mai veche experienta in domeniu. Numele cel mai insistent adus acum in discutie (tonul il da cronica lui Pompiliu Constantinescu la Un ocean, cf. Scrieri, II) este acela (reluat aproape mecanic, apoi) al lui llaric Voronca, autorul volumului Patmos (1933).
Influentele acestuia, socoteste cronicarul "Vremii", apar in placheta tanarului sau discipol "ca petele de sange pe mainile Lady-ei Macbeth". Probele invocate nu justifica insa duritatea comentariului, ceea ce face credibila explicatia oferita de poet gestului, patru decenii mai tarziu, intr-o suita de confesiuni (cf. Dorin Tudoran, Nostalgii intacte). Nu stim care va fi fost reactia imediata a celui vizat. Peste ani, insa, cand incearca sa elucideze penibilul episod, poetul nu ezita sa rastoarne raportul in favoarea sa, afirmand ca manuscrisul culegerii incriminate ar fi zacut de fapt, inainte de a ajunge la "unu", chiar la presupusa victima, incat adevaratul pagubit ar fi fost eventual el, si nu cel cainat de cronicari (cf. interviul citat). Cert este ca experimentul propriu-zis avangardist se incheie, pentru C, o data cu volumul din . Nu fara a lasa, cum era si firesc, unele urme, privind indeosebi regimul si calitatea limbajului metaforic al proximei sale culegeri lirice. Scrisorile catre plante par sa dateze, de altfel, in mare parte, cam din aceiasi ani.
Viitorul poem Ioana, bunaoara, aparuse -sub titlul Catre o amintire, cedat apoi secventei cu care se deschide volumul inca in 1934, in "Viata literara" (nr. 163, din l-l5 noiembrie), fiind remarcat si reprodus, cu un scurt comentariu elogios, la Tintarul lui Petru Manoliu din "Credinta". Un altul, Revolta din noiembrie, vazuse cam tot pe atunci lumina tiparului in Caietul 5 al revistei craiovene "Meridian". In fine, o versiune apropiata de cea definitiva din Scrisoare veche, II, putuse fi citita in ultimul numar pe 1935 al "Revistei scriitoarelor si scriitorilor romani", cu mentiunea ca apartine volumului Scrisori catre plante, "sub tipar la Fundatiile Regale". Despre celelalte 20 de poeme din sumarul culegerii nu avem cunostinta sa fi aparut, anterior antologarii, in vreun periodic dintre cele la care se stie ca a colaborat poetul.
Desprins din anonimat intr-o epoca de cateodata aprige confruntari, autorul Scrisorilor catre plante a reusit sa-si gaseasca, cel putin pentru o bucata de vreme, linia cea mai avantajoasa de plutire, pastrand oarecum cumpana intre generatii, curente si mode poetice. Cel mai important castig al etapei pe care o reprezinta volumul este probabil dobandirea acelei constiinte reale de sine, in virtutea careia poezia sa-si poata afirma valentele fara riscul de a fi privita mereu cu suspiciune, ori pur si simplu rastalmacita.
"Stiu, cu nu sunt chemat
Cu morile de vant sa ma bat",
marturiseste poetul, in insemnari dintr-o toamna
"Cantecele melc
Nu pot arata nici frumusetea unei stele.
Vorbele dc-acum
Degeaba alearga despletite pe drum.
Eu nu sunt omul care sa astept in ploi,
Nu sunt Cristosul generatiei noi".
Reperele poetice fertile nu mai sunt cautate acum atat in competitia pentru imagini socante, cat in prospectarea propriei biografii intime, resuscitate elegiac in (ca) amintire. Motivul ca atare nu este nou, in creatia poetului. il intalnim, sub o forma sau alta, si in numeroase poeme ale etapei anterioare: Ti-aduci aminte cum striga padurea dupa noi?, Cand ma inalt langa femeia, Oameni, poeme, prieteni, Amintire limpede, Lelia, O pleoapa mai palida. Unde este acel batran povatuitor? s. a. Noua este, insa, in mare masura, atitudinea autorului fata de limbajul poetic, ca mod particular de structurare a sensului. "Ajutat" Iara preget si de cronicarii volumului dinainte (Pompiliu Constantinescu, cu o iritare vadita fata de persoana celui comentat, Kugen lonescu, uzand de scepticismul sau ireverentios, unanim cunoscut, chiar E. Lovinescu, prin rezerva manifestata la o lectura in cenaclu), fostul emul al avangardistilor en titre ai epocii isi amendeaza indraznelile, socotite donchihotesti, adoptand cu precadere un limbaj mai pe potriva temperamentului sau real, de "cantaret grav", capabil sa alic si alte modalitati (mai retinute, dupa unii cronicari, prea "cuminti", in viziunea altora) de "a monologa despre sine cu lumea" (C. Ciopraga).
Acesta pare sa fie, in ultima analiza, si sensul recursului sau - oarecum programatic, de asta data la amintire, ca spatiu protejat, in care lumea sa se regaseasca, cu imaginile pe care i le restituie - ca pe niste bunuri ale altor anotimpuri sufletesti -evocatorul. Un detaliu de natura sa probeze intentionalitatea, in aceasta privinta, il constituie si faptul ca, la o prima alcatuire a sumarului, sintagma Catre o amintire, pastrata in cele din urma doar in fruntea celei dintai astfel de "scrisori", trebuia sa figureze ca titlu al unui intreg ciclu de versuri al volumului (cf. insemnarea ce insotea publicarea poemului Scrisoare veche in "Revista scriitoarelor si scriitorilor romani", nr. 12, 1935).
Un transfer similar de intelesuri pare sa explice de altminteri si geneza metaforei revelatoare din insusi titlul culegerii.
Dovada, contextul imagistic in care apar amintirile inca intr-un poem al controversatei plachete din 1934: "Amintiri, voi, / vegetale crescute pe fruntea mea (subl. n.) / ca pe o bucata de pamant plutitoare" (din O pleoapa mai palida). Identificati astfel (adica, destul de alambicat!) cu plantele, adresantii-"amintiri" ai insolitului epistolar ce i-a urmat isi decodifica statutul simbolic in sensul intuit cu justete de Ovidiu Papadima (Scrisorile catre plante, cu tot titlul lor derutant, sunt in fond scrisori catre oameni", apreciaza criticul, in ampla prefata a antologiei din 1967). Relativa schimbare la fata a poetului a fost socotita de fapt benefica si in epoca, insusi Pompiliu Constantinescu, criticul care-i refuzase aproape orice merit cu numai doi ani inainte, s-a vazut silit sa-si revizuiasca pozitia, descoperind in autorul Scrisorilor "un poet a carui maturitate s-ar putea sa se afirme intr-o zi, deplina".
Performantele "noului" Carianopol vizeaza, in opinia mai tuturor comentatorilor, arta evocarii elegiace. Piesa cea mai ilustrativa, sub acest aspect, este cu siguranta poemul Ioana (Catre o amintire, in versiunea din "Viata literara"), reprezentand - in formularea cat se poate de exacta, de asta data, a cronicarului "Vremii", care il si citeaza integral - "evocarea unei iubite mistice, a carei amintire se leagana intr-un real accent elegiac". Iat-o, in aceeasi, meritata, "marime naturala":
| "Iarta-ma. Ioana: N-am stiut ca trupul tau sfant N-a fost trup de pamant. N-am stiut ca ai fost o pasare calatoare, Care-ai omorat serpii potecilor in picioare N-am stiut ca viata ta a fost o strada Pe care amintirile isi sunau clopoteii de zapada. larta-ma ca ti-am uitat Tristetea ramasa in painea obrazului curat. N-am stiut ca ai trecut prin copilarie Ca printr-o casa pustie; N-am stiut ca-n tine dormeau pasarile aurorii, Ca-n umerii tai bateau aripile morii Am fugit mai repede ca-n vise Prin viata ta cu ferestrele deschise N-am stiut ca vei sfarsi drumul pribegiei Acum cand oameni de fum mulg tatele viei. Ne-am fi iubit toata viata. Ioana, Si seara ne-am fi inchinat la aceeasi icoana Pe umerii tai prea se culca vara, Prea isi picura luna ceara, Parul tau ca obrazul murii Prea se intrecea cu frumusetea padurii larla-ma. Ioana N-am stiut ca in pieptul tau de zapada incepusera frunzele sa cada'*. |
| "Nu vreau sa aud de prooroci. Proorocul sunt eu Care beau vinul visului Si dorm sub mese cu Dumnezeu. Proorocul este vacarul Care umple burta campiei cu balegarul. Ce-i daca iau padurea de par? Ce-i daca iau in maini marea? Pentru ce canta iubirii mele privighetoarea? Ce stiu eu de dragoste, Eu, care m-am nascut din razboi, Eu, care n-am invatat decat sa-njur, Si sa dorm cu stelele in gunoi? Nu, eu n-am avut pe nimeni, Femeia mea este mizeria. Sarut in vis vacile care rumega viitorul Si parul mamei, alb ca Siberia. Poate si eu am plans, poate si eu m-am rugat, Dar astazi cui sa spun, la cine sa ma inchin, Cand toamna se sprijina pe aracii goi Beata de vin?". |
| "Este adevarat, Eu nu sunt cel asteptat. Eu nu iau muntii in spate Sa ma duc cu ei in singuratate. fiu nu sunt profetul care sa moara pe cruce, Nu am ce sa spun, nu am unde ma duce. Dar sufletul acesta cu serpii curcubeului in plete, Sufletul acesta chinuit de sete, Sufletul acesta aduce sare s_i paine Pentru toti uriasii de maine" |
