Si alte poezii - volum de versuri de Romulus Vulpescu referat





SI ALTE POEZII - Volum de versuri de Romulus Vulpescu, aparui in 1970 la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti.

Si alte poezii (1970) a fost considerat "cel mai important volum postbelic de poezie fantezista, parodica, burlesca, ironica, umoristica, experimentala"
(Marian Popa, 1977), iar autorul lui este quasi-unanim catalogat drept "poet livresc" si "ludic": cu Romulus Vulpescu isi incheie Al. Cistelccan sumarul volumului Poezie si livresc (1987), iar alti critici i-au facut atent inventarul "servitutilor"
(Cornel Regman) sau "aservirilor"
(Gh. Grigurcu), al "vocilor" sau "ecourilor" ce pot fi distinse in poezia lui, incepand chiar de la primul volum (Poezii, 1965), dar nu mai putin si in acest al doilea volum, cu mimata adresa auto-ironica intitulat Si alte poezii: inflexiuni simboliste, parnasiene, ermetice, "trairiste", ecouri din Ion Pillat, Tudor Arghezi, Emil Bolta, Radu Stanca, Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Camil Petrescu, ba chiar din Pastorel Teodoreanu sau Topirceanu s. a. m. d.

Faptul fiind evident, Romulus Vulpescu nu se inversuneaza sa-l conteste ci, dimpotriva, si-l asuma cu detasare, cu humor si chiar cu un secret orgoliu:

"Nu-mi pasa ca-n ziar sta scris
Ca sunt cantabil, si pun rime,
Ca las - de sentiment dezis
Livrescul doar sa ma exprime" {Nu-mi pasa).

Acest ultim vers rezuma si condenseaza, intr-o laconica . auto-caractcrizarc, intreaga receptare critica de care a avut parte poezia lui Romulus Vulpescu Ceea ce ofera mai intii perceptiei aceasta poezie este placerea ,jocului" poetic: joc in limbaj, joc cu conventiile si cu stilurile, cu recuzita imagistica si cu postura auctoriala, cu registrele lirice si cu tiparele prozodice pe care le-a consacrat si le-a consumat in timp poezia; ceea ce-l atrage aparent pe poet este tocmai aceasta golire de seva si de maduva a unor ilustre tipare, modele, sau chiar stereotipii, poncife, sabloane etc, carcase goale dar de prestigiu pe care tocmai desuetudinea lor i le lasa la dispozitie sa "se joace" cu ele intr-o aparenta gratuitate, intr-o aparenta impunitate.

Este exact ceea ce Romulus Vulpescu stie face mai bine, din instinct parca, dar de fapt si dintr-o bine asimilata cultura poetica:

"spiritul ludic" ce ambitioneaza a le recupera si anima din nou este, in mod necesar, si un "spirit livresc", "cultivat", chiar "erudit".

Atata, insa, n-ar duce prea departe. Pentru a antrena aceste vechi armuri goale sau multicolore deghiza-mente de carnaval intr-o noua gesticulatie, vie chiar daca ostentativ mimata, in interiorul lor trebuie sa se strecoare o sensibilitate ea insasi vie, neconsumata si genuina: poetul insusi. Din acest joc livresc de simulate mimetisme imagistice, prozodice, lingvistice, iese in castig nu doar "tiparul" simulat, chemat la o noua viata, dar si propria sensibilitate, propria subiectivitate a poetului, care ajunge sa se exprime pe sine, sa-si faca simtita si sugerata "vana" innascuta, intr-un mod discret si reticent dintr-un ascuns orgoliu. "Temperamentul" lasat sa mocneasca se face cu atat mai mult simtit ca fiind viguros si chiar ireductibil, chiar refractar la orice nivelare, orgoliul de sine al celui ce mimeaza a-i mima pe altii ramane enorm. ("imi sunt contemporan si mi-c de-ajuns" suna un cunoscut vers al lui Romulus Vulpescu, dintr-o .jucata" Infatuare ce s-ar vrea auto-anulata prin ostentatie si simulare); dar, prin ricoseurilc ironiei si autoironiei, prin Jocul" identificarii din afinitate cu "modelul" si-al distantarii parodice de el, refractara subiectivitate a temperamentului si-a orgoliului, ireductibile, apare calm decantata, salutar expurgata de eventuale dizgratioase eruptii, de inavuabile "sinceritati" sau cxclusivisme, de virtuale excese temperamentale, contraproductive sub toate aspectele, inclusiv sub aspect propriu-zis liric.

"Parazitand" cu ostentatie, dar si cu perfecta virtuozitate, un model, un stil, un registru imagistic sau o formula prozodica, Romulus Vulpescu nu-si anuleaza sansa originalitatii ci, dimpotriva, tocmai astfel isi deschide drum spre ea: prin disponibilitatea de-a se transpune intropatic in sensibilitati diverse si-n expresia altora, inaintasi sau contemporani, prin agilitatea si finetea nuantelor, prin dexteritate prozodica si virtuozitate a limbajului. Calitati atat de evidente si de abundente, incat au putut ocaziona, prin recul, pana si malitia de a sustine ca poetul ar fi mai interesant in traducerile-i atat de personale si de expresive (din Francois Villon, Francois Rabelais, Charles d'Orleans, Alfred Jarry s. a.), decat in versurile proprii. Ajunge sa ascultam, insa, "cum suna" aceste versuri, ajunge sa le percepem cadenta auto-propulsiva si "taietura" lapidara ("ca-n piatra", adica, etimologic), genuinul inspiratiei si decantarea imaginii, pentru ca nedreptatea asertiunii sa devina de la sine evidenta:

"in lacrimi se prefac poetii.
Ei n-au mormant -doar cenotaf
Prin timpul, vast sepulcru vietii,
Care preface lumca-n praf"

Cenotaful lui Emil Borta (cine altul ar putea fi "Iluminatul Emil", caruia, in memoriam, ii este dedicat poemul din care-am citat, Fantana, cenotaf de poezie, in voi. Arte ti meserie 1979), asadar "cenotaful" lui Emil Borta fiinta din 1977, dar inca in 1970, in volumul Si alte poezii, R Vulpescu aparea drapat in faldurile "Craiului Amurg":

"intr-o zi mai degraba-n amurg,
Voi primi o vizita imbracata murg:

Obosindu-ma, o voi ruga sa ma^lase
Dedicat somnolentei mele lemnoase.

in odaia ramasa goala,
Va fi doar tacerea mea orizontala.

Ai sa stii de plecarea mea
Vazand a stelei polare temenea:

Te-astept - sa nu intarzii! -
La hotarul intre vesnicii" {Epistola).

F.ste doar un exemplu, dintre multele posibile, pentru felul in care, vorbind "cu vocea altuia", Romulus Vulpescu stie sa-si faca auzite, discret dar genuin, si inflexiunile propriei "voci" poetice. Dar daca aceasta precauta "strategie" poetica i-a fost quasi-unanim recunoscuta, ratificata si chiar apreciata de critica, de mai putina intelegere a avut parte Romulus Vulpescu atunci cand a devenit mai radical si a "impins gluma" mai departe, pe cont propriu de aceasta data, pana la limita burlescului si-a funambulescului, in acele nastrusnice "scoateri de limba"
(Gh. Grigurcu) care sunt "experimentele" din acelasi volum, Si alte poezii (1970).

Izofonia (aliteratii, asonante, rime rare, omofonii, ligamentari etc.) este curenta in poezia Iui Romulus Vulpescu , dar abia aici, in aceste "experimente" lexicale si fonice unde resursele limbii romane sunt "fortate" pana la pragul performantei aparent gratuite, aparent excentrice, face poetul pasul de la izofonie la tautofonie, pas cu care patrunde extravagant pe terenul limbajelor imaginare si-al unei poezii romanesti "scrisa in limbi care nu exista".

In "experimentul neologistic" intitulat Trebug crenalc, prima strofa mai suna, inca, "romaneste", la alt diapazon, fireste, decat poemele "in limba sparga" ale Ninci Cassian, dar in virtutea unui principiu analog: JDamiroza, culp nastralp
vestrapuna puie diriea
(colimard, culp nabaroasca)
spurinaxului gubert!"; "creatia in limbaj"
(cum numea Hugo Friedrich, in Structura liricii moderne, aceasta eliberare in vers a energiei inertiale intrinseci stocate in limbaj, in "mesajul" pe care limbajul poetic este prin definitie centrat, in "semnificantul" fonic devenit autonom fata de "semnificatul" semantic) va opera insa, de la vers la vers, metamorfozarea acestui limbaj imaginar "naturaloid", initial inca "figurativ", care mai trimitea la o limba existenta, cea romaneasca, intr-unui preponderent "non-figurativ", in masura in care "o rupe" definitiv cu orice model natural identificabil ca atare (si devenit astfel convergent mai degraba cu mod61c analoge straine, precum Das grosse Lalula a lui Christian Morgcnstem); un limbaj a carui tendinta il va orienta, daca putem spune asa, "naturifug", si care va "suna romaneste" din ce in ce mai indinstinct:

"Aclanerc: bereronz epraclas,
folcaprot hocirt puie parnic,
nubirestelui Spcrcaluf
zurbitiand xelav yoringra

Irpin - julca - ospul sitrod.
Relpa tero uzei: velden." Tendinta similara, dar temperata, oprita "mai incoace" pe parcurs si girata non-fictiv, in "experimentul asonantic" din Spectru imperial ("imparatul rosu
Papa lacom borsu':
Acum, soarbe tusu'.

imparatul alb
Cauta un scalp:
Capul sau e chelb.

imparatul ocru
- dat jos de pe soclu -
Cauta de lucru.

imparatul lila
Umbla noaptea lela:
Are-o soata lala"), in "experimentul alitcraliv" din Pomelnicul regilor ("Adalbert cel fiert:
Sterp cert, celt pe sfert.

Blcgoslav cel sclav:
Graf grav, slab stab slav.

Cleobul cel nul:
Chiul scurt, bulb fudul.

Deifob cel snob:
Rob, scop orb, mort prob.

Evarist cel trist:
Ghips mixt, chist, chics, tist.

Feridun cel brun:
Unchi bun, june imun.

Goliat cel lat:
Caft, mat, smead gealat."), in "experimentul muzical" din Drama-n gama ("Dospite doage decad: o
dovada ? Domnul Doge DO
Rechinul reumatic, RE
- renghi renascut -reporter c!
Mireasa micului mim MI,
mintind misitul, mi-l momi.
Fastidios filosofa
farfuza fada, falsa FA:
Solist solemn, sub sol sobol,
solfegia solidul SOL!
Laureat laringe, LA,
labil, lamcntc libela.
Simpatic sibarit, sosi
sintetizatul simbol SI,
utilizand utilul UT
-utopic utilaj umplut."), in "experimentul gramatical" din Repetitia este mater ("Eu ador morfologia
precum un mort fonf orgia.

La raglan n-am - sub Stan - tiv:
mi l-a rupt un substantiv,

tip proclitic, deci ridicol, /dezbarat - proclet - de-articol."), in "experimentul lexical" din Marcia alia turca (unde, cum spune si titlul, este explorat doar lexicul de origine turca al limbii romane:

"Geaba gear, ghiul, ghiol ghizduc!
- Getbeget gealat giugiuc!
- Geanabet, giol, gugustiuc!
-Geam, geambas, giumbus, gemabal!

- Hogea haimana-i hamal
- Hai, hingher: hanger, hac, hal!
- Haz? - Hazna! - Huzur? Halal
halima, huzmet, hartie!

- Iures, iuzbasa, -n irmic! - Ia iaurt! - Ioc irmilic!
- Iaraa-n imamea, -n ibric,
iataganul ienicer!"), dar si in alte texte, care nu-si declara expres intentia de a "experimenta":

"Numai Ulise, numai Ulise
Iubise gura care-l hulise.

Doar Penelopa, doar Pcnelopa
Tesuse stofa si catastrofa.

Singura Circe, singura Circe
Pastrasc-n sange o cicatrice"
(Ulise).

Rezonand semantic si intr-un alt "registru", mai "inalt", resursele fonice ale poeziei nu se rezuma la o simpla "joaca", gratuita, ci se angajeaza intr-un "joc" cu miza, o miza cat se poate de grava chiar: frivolitatea sau "usuratatea", de fapt libertatea de-a contraveni arbitrariului semnului lingvistic este o prerogativa dintoldeuna a poeziei, este insusi pariu! ultim, insesi aspiratia si superbia de a crea prin artificiu fonic, prin contrast fonic contextual, prin izofonie, prin aliteratie in principal - iluzia motivarii sunetului prin sens, iluzia unei presupuse fatalitati a ordinii realului ce si-ar face simtita prezenta tocmai insufland aceeasi fatalitate ordinii limbajului, care-ar "vesti-o", ar echivala-o astfel verbal pe cea dintai. In aceasta perspectiva, sterilitatea si inhibarea impulsului creator, puse candva pe seama unei invocate "crize a limbajului", sunt pentru adevaratul poet o falsa problema, cel putin atata timp cat "starea de criza" mai poate declansa, prin recul, tentativa de recuperare in plan poetic a unei pierdute, dar nu uitate "stari de gratie", atata timp - in termeni "tehnici" -cat izofonia nu se dizolva in masa indistincta a tautofoniei. Mai mult, insa: chiar si in plin naufragiu tautofonie, limbajul poetic continua sa-si supravietuiasca, in spite of ilself, schizoid si oximoronic, continua a se ridica irepresibil iar la suprafata din propriul sabordaj.



Desigur, prin aglomerarea monstra de aliteratii si asonante tautofonice, prin debordanta supralicitare cantitativa - uneori deliberat cultivata, precum in cazul de fala, dar care in principiu poate fi si involuntara se produce, nu o data, o auto-anularc prin exces a oricarui efect "serios", o ridiculizare a oricarei inflexiuni grave, pasul ce desparte sublimul de ridicol nefiind, nici aici, prea greu de facut. Ramane aliteratia "bufa" sau "burlesca", aceasta presupunand insa, la randul ei, ca orice parodie, un joc estetic dublu duplicitar, ce denunta, dar in acelasi timp si legitimeaza "impostura" lingvistica a artificiului aliterativ si asonantic. Cu oricat optimism programatic ne-am inarma, nu putem refuza, totusi, sa luam act de faptul ca - in cazul cultivarii deliberate, al afisarii ostentative cel putin - rictusul sarcastic si gesticulatia bufona ascund un substrat grav si chiar tragic, fiind derivate, ca o reactie reflexa, din exasperarea spiritului ce contempla consternat, dupa ruina realului, si dezastrului limbajului. Si totusi. Si totusi se mai poate spera inca, fie si intr-un catharsis burlesc - pare a spune o deprimata voce sceptica, ascunsa dincolo de aceste exhibitii aparent frivole:

"Nimic nu e tragic. Totul e gluma.
Cantecu-i cinic. Pe-o singura struna.
Gura te vinde Iara arvuna.
Ochii despoaie. Mana sugruma.

De cand ne stim - un categoric cherem.
Un tron tiranic. Un singur tren.
Un singur sens. Un silnic semn.
Un pas pierdut si putin un poem." Poemul se intituleaza Asonante si este datat 1968, in volumul $i alte poezii, aparut in . Anii ce-au urmat ('70-'80) aveau sa-i aduca lui Romulus Vulpescu si un emul pe masura in aceasta rara arta a prestidigitatiei verbale si prozodice: Serban Foarta.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani