Tara de dincolo de negura - ciclu de povestiri de Mihail Sadoveanu referat





TARA DE DINCOLO DE NEGURA -
Ciclu de povestiri de Mihail Sadoveanu. Publicate initial in "Lumea" intre 1924 si 1925 (detalii in Opere, . 1957), povestirile vor aparea pentru prima data in volum in 1926 {Tara de dincolo de negura, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca).

in seria de Opere, tiparita in anii '50 sub supravegherea autorului structura volumului e aceeasi cu a primei editii; alte editii postbelice adauga la cuprinsul volumului initial (variind si ordinea) cateva povestiri, majoritatea din Istorisiri de vanatoare (1937), preluate si acolo din Departari (1930).

Asemanator stau lucrurile si cu Imparatia apelor (1928), complementul halieutic al aventurii cinegetice din Tara, cu care impreuna formeaza practic o unitate.

"Filosofand sau abandonandu-se incantarii estetice, impresionat de culori si sunete, Sadoveanu taie dnunuri spre un besliarium reprezentativ"
(C. Ciopraga), spre insusi sufletul Naturii eterne. Jurnalele acestor drumuri vor fi Tara de dincolo de negura, imparatia apelor. Valea Frumoasei, Neagra Sarului, Vechime, Departari, Povestile de la Bradu-Stramb etc, dar si nenumaratele pagini ale "viziunii naturale" din Anii de ucenicie, Noptile de Sanziene, Zodia Cancerului etc. - in fond din intreaga opera a lui Sadoveanu Daca aceasta opera povesteste exemplar o arhetipala drama a Cosmosului si a Omului, cu siguranta ca Marea Carte sadoveniana a Naturii (care, la modul ideal, ar reuni textele amintite), surprinde un episod fundamental al acestei drame. Conservator metafizic de adancime (ca si alti reprezentanti moderni ai Traditiei), Sadoveanu dezvolta (sub forma unui "umanism rasaritean", T. Vianu) o vasta teorie a universului, o unica si continua viziune totalizanta asupra cosmosului si devenirii, de la infinitul mic si de la mineral pana la armonia sferelor (Al. Paleologu).

Potrivit acesteia. Natura e prima "epifanic a misterului cosmic".



Cum la inceputul Lumii (sadoveniene) Natura si Spiritul se contineau reciproc, natura "prezinta o frumusete si-o ordine intrinseca, acea «randuiala a firii»" care va fi si "temelia originara a fiintei umane"
(E. Papu).

Intrat mai tarziu in scena, Omul nu e asadar parte a Naturii, ci imparte cu ea (armonios si organic) Creatia varstei de aur, dar se desparte de ea prin blestemul/binecuvantarea constiintei; ireductibili unul la celalalt, ei sunt inextricabil legati intr-un "tot ingemanat".

Totusi, pe fundalul cosmic al Naturii, "societatea si istoria apar in toata precaritatea vremelniciei lor"
(Paleologu): in "tulburatoarele semnificatii hieroglifice [ale naturii] se descifreaza destinul uman scris cu slove-stihii"
(Papu).

Alungate de hybrisul Omului, Spiritul divin si. Natura se vor retrage treptat din Lume. In Kaliyuga starea primordiala a Creatiei mai dainuie doar intr-o Natura in reflux, ce supravietuieste "la vedere" mai mult ca o relicva, in cate un "taram uitat de Timp" in autarhica-i izolare. Aceste taramuri sunt: in general, spatiile exterioare lumii "civilizate"
(la Sadoveanu

In speta spatiul rasaritean, meleag privilegiat care, dincolo de - sau tocmai pentru - "miselia sa", mai pastreaza contactul originar cu divinitatea si cu varsta edenica a cosmosului); in particular(i meridianului romanesc), cateva rezervatii metafizice precum "tara de dincolo de negura", "imparatia apelor", codrul, muntele, Delta, marea - un cosmos magic de forte si corespondente misterioase (intre micro si macrocosmos, intre trecut, prezent si viitor), inteligibile inca pentru initiati, pazitori din vesnicie ai Traditiei si vechilor oranduieli.

Traumatizat ontologic de (de)caderea Lumii si cautand instinctiv o "calc intoarsa" pe firul timpului spre origini, omul modem (sadovenian) se indreapta spre aceste locuri ca spre un (fie si vremelnic) sanctuar in care mai poate descoperi plenitudinea ontologica a inceputurilor Fiintei, departe de spectrul tcmporalilatii, de "teroarea istoriei"
(M. Eliade), de povara constiintei, de nonsensul existentei. Tinand de ontologic si metafizic (chiar religios), nu de psihologie, sentiment sau estetica, "Regresiunea naturista sadoveniana" vine ca "o reactie la instrainarea spiritului"
(Simut), e asadar o urcare la "arhe, la inceputuri. Civilizatia arhaica la care aspira Sadoveanu si a carei structura o conserva nu este rudimentara, ci primordiala, adica nedegradata. Nazuinta la arhaitate nu inseamna involutie sau retrogradare, ci reprezentarea modelului perfect, absolut, arhetipal; este, in fond, o anamnesis platoniciana si presupune mitul eternei reintoarceri"
(Paleologu).

De aceea, natura sadoveniana nu tine de senzatie, nu are nimic bucolic (idilic, sentimental, pastoral, decorativ, pitoresc ele), ci reprezinta componenta primordiala a Realitatii, surprinsa cu toata mareata poezie a bogatiei ei fractalc, a infinitelor ei chipuri. Ea nu e peisaj, ci viziune, iar nostalgia originilor, mitul eternei reintoarceri si "mitul varstei de aur [sunt] centrul iradiant al acestei viziuni"
(G. Calincscu); "nu este obiect de contemplatie estetica [decat secundar), ci optiune doctrinara pentru un mod de viata fericit in primitivitatea si prietenia lui cu natura".

in spatele peisajului se poate intrezari (si) un portret ascuns, caci "din toate vastele si diversele sale descrieri Sadoveanu compune de fapt un autoportret"
(Simut), ,&utorevelare si revelatie"
(Ciopraga) a subiectului marturisitor, cu precizarea (lui Blaga) ca aici subiectul, Mihail Sadoveanu , este insasi natura care se contempla pe sine si se talmaceste singura in termeni supremi de constiinta".

De aceea, nici lirismul nu e unul adaugat, ci consubstantial viziunii si obiectiv (ca emanand din spiritul absolut hegelian).

Daca Questa lui Sadoveanu consta in permanenta cautare a paradisului, acvatic sau terestru, a sentimentului cosmic al existentei (Simut), ocazia si metoda sunt oferite de vanatoare si pescuit, care nu sunt doar niste "exploits" savuroase, ci participa esential la viziune, la proiectul artistic si filosofic sadovenian. Ele sunt deopotriva expresia unui profund sentiment (pasiune), un prilej de reflectie jilosofica, dar mai ales o tehnica soterioiogica de reinsertie in illo tempore, in orizontul plin al Fiintei. Diseminate in substanta povestilor sau stranse (aproape programatic) in cateva texte cu o greutate aparte (Vanatoarea, acum o suta de ani; Aprilie-o clipa; Despre aceasta tara etc), semnificatiile vanatorii (si ale pescuitului) se dovedesc multiple si complexe. Cum din dimineata omenirii "sufletul omului vanator a ramas aproape acelasi", la un prim nivel vanatoarea (si pescuitul) satisfac acest esential instinct ancestral al speciei, reinviind (temporar) in omul modern pe stramosul preistoric pentru care incoltirca prazii insemna totul.

Din cateva povestiri e schitat aici chiar un mic Bildungsroman (ce anunta paginile inrudite din Anii de ucenicie), care infatiseaza initierea copilului intru aceste indeletniciri. Asistam astfel la descoperirea "fiorului necunoscutului"
(prin poveste); apoi la initierea reala (ce retrezeste impulsurile arhaice, "ca si in cei dintai vanatori ai lumii"), care va continua cu lot ceremonialul ca "ucenicie intr-o breasla veche", sub indrumarea unui maestru ("un puscas tanar trebuie totdeauna sa marga subl aripa unuia batran"); dar si la initierea in misterul vietii, in bogatia naturii, in tragismul conditiei umane; revelatia lumii, careia i se adauga cea a eului, se incheie prin descoperirea puterii supreme asupra vietii si a mortii, a puterii de a ucide, dar mai ales de a nu ucide minunile lui Dumnezeu. Cele doua indeletniciri ofera si ocazia afirmarii plenare a individului, degajat din chingile cotidianului si ale contingentului meschin, a exultarii intru libertate si forta (pescuitul "e agerime, vanatul -forta si rezistenta"), a acelei rare bucurii de a te "simti stapan pe timpuri si pe viata", ce vine din contactul nemijlocit cu natura, marca sursa de viata si putere, a constientizarii faptului ca "omul poate fi ci insusi o putere elementara".

Pe de alta parte, lipsite "de cruzimea si foamea ancestrala, vanatul si pescuitul au ramas o patima, o pasiune, ca amorul, o cheltuiala enorma de energic in care [totusi] nu-i decat placere pura", dar una care seduce pentru totdeauna:

"asa inoindu-ma necontenit in clementele primare, voi ajunge pana la asfintitul meu; fiinta mea intreaga se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile; lasam sa patrunda in mine taina tuturor acestor lucruri noua, intra in mine puterea vietii nemuritoare: eram fericit si inconstient ca insasi creatia. Vanatul e sport numai in aceasta ipostaza".

in acest fel, "urmarirea si jertfirea vanatului e mai mult un pretext", scopul fiind "in primul rand natura insasi cu splcndorile-i neasteptate, sub toate luminile anotimpurilor".

in consecinta, si vanatoarea si pescuitul "evolueaza de la instinct la petrecere".

Ele devin o delectare inalta in care la fel de importanta ca si solitudinea se vadeste tovarasia (de breasla) cu spirite alese, ce aduce si placerile rafinate (esentiale pentru Sadoveanu) ale convivialitatii si comeseniei, ale bucatelor si licorilor; se mai adauga "si placuta multamire pe care o ai de la prietenul fara glas care te intovaraseste in expeditiile de vara si de toamna", cainele, nelipsit in aventura (de la Greu Pamantului la Cezar, Kiki sau Tom), tovaras arhetipal a carui prezenta (inclusiv simbolica) jaloneaza (pre)istoria umanitatii sadovenicne. Ca si 'sahul, vanatoarea si pescuitul sunt, asadar, la Sadoveanu nu o distractie frivola, ci un divertisment superior, cu reflexe metafizice, din care nu lipseste totusi ludicul, "patima de joc intelectual proprie geniului sadovenian"
(I. Ncgoitcscu) si acea inconfundabila saga, sofisticai melanj de umor, ironie, tandrete, melancolie si chiar sarcasm. Pretext si subiect al fictiunii prin "palavrele vanatoresti" si pescaresti (primul, poate, in ordine istorica si antropologica), cele doua activitati sunt si o ocazie ideala de a explora statutul povestii ("suspectata" amical de Topirceanu - tovaras de vanatoare al lui Sadoveanu si personaj in Tara - intr-un text cu acelasi nume din 1925, reluat in Scrisori fara adresa).

Povestea devine vehicul predilect al sensurilor hieroglifice ale Lumii. Prin poveste se patrunde in lumea de basm a taramului "de dupa paduri si pacla, [in] tara vanatorilor si a povestilor"; prin ea se face initierea in miracolul etern al Creatiei (naturale si fabulatorii), de unde si tonul adanc-l'auLknerian, nu darz-hemingwayan al relatarii, caci vanatoarea si pescuitul nu sunt aici un simbol al luptei cu datul firii, ci al integrarii /"«/apartenentei la aceasta. Traind (ca si Povestile unui vanator de Turgheniev, iubite si traduse de Sadoveanu) in zodia trecutului si a amintirii ("Cum, prietine? Nu-ti mai aduci aminte".

Mirajul), doar povestea ("nemuritoare") supravietuieste povestitorului; alinand trecerea si infrumusetand "putin lumea aceasta ajunsa asa de ticaloasa si de banala", ea e "cinematograful veacurilor trecute".

Structura povestilor e practic invariabila: ocazia (si ceremonialul rostirii); intamplarea; meditatia generalizatoare; concluzia (metaforica si lapidara).

Din perceptiv (initial, cand domina senzatia) Sadoveanu devine reflexiv, "perceptia frusta si reflexivitatea combinandu-se intr-un lirism filosofic, aliaj apt sa duca de la suprafete la realitati profunde. Cu varsta, orizontul sensibilitatii se va intregi cu ideea; contemplatia se innobileaza prin atitudine".

Exista, asadar, "un Sadoveanu elementar [care] jubileaza corporal in fata materiei", dar si un "alt Sadoveanu spiritualizat, deschis spre etern" (Ciopraga); daca "primitivul" Creanga nu (mai) vede natura, iar romanticul Hogas o (se) redescopera (in ea), Sadoveanu o spiritualizeaza. Eternitatea naturii aminteste mai ales efemeritatea omului, caci, ignorand constiinta, edenica lume nattirala nu cunoaste drama (pierind se innoieste, vesnic aceeasi si totusi alta, sublim indiferenta la individualitati).

Sfasiat in schimb intre "frumusetea vesnic schimbatoarelor lucruri si jalea scurtei si trecatoarei vieti"
(cum va spune scriitorul la primirea in Academie), omul (sadovenian) are permanent constiinta "existentei tragice"
(D. D. Rosea), acceptandu-si (Iara faustism) Marea (Pe)Trcccrc cu un "eroism al resemnarii"
(I. Frunzetti).

"Reveria nostalgica devine [astfel] un stil, consolidand treptat o atitudine"
(Ciopraga), caci "desi comunica predominant sentimentul unei statornicii a inceputurilor, in opera sadoveniana totul curge heraclitian. Istoria omenirii, regnul vegetal sau animal, mineralul, viata sunt o imensa si lenta curgere. Fiinta si lucrurile au cazut sub vremi, iar proza lui Sadoveanu [limba insasi ce "inventeaza o cantabilitate molcoma"] transcrie murmurul sau susurul curgerii lor"
(Simut).

Concomitent cu cartea estetica (a senzatiei si a pasiunii) si cu cartea existentiala (morala si filosofica) mai exista in Tara si o carte metafizica (mitica si religioasa), a cautarii timpului pierdut (regasit in "vesnicele plaiuri ale vanatorii" si pescuitului).





Si asta pentru ca, totusi, iesirea din curgere si intoarcerea la beatitudinea originilor e inca posibila prin patrunderea in "tara de dincolo de negura"
(sau in "imparatia apelor"), prin aventura cinegetica si halieutica (reala si fictionala).

Vanatoarea si pescuitul instrumenteaza, asadar, o multipla recuperare a inceputurilor (saturate ontologic) ale Lumii, a varstelor primare: biologice, ale omului (copilaria), si istorice, ale rasei (preistoria), caci "in breasla aceasta omul pastreaza in parte un suflet de copil si de primitiv"; mitice, ale spiritului omenesc: panteismul, panpsihismul/animismul ("toate pe lumea asta sunt vietati") si totemismul; existentiale, ale libertatii absolute (departe de lot "ceea ce ma face sa fiu omul de toate zilele al obstii s-al veacului"); metafizice, ale Creatiei (lumea de dinainte de Cadere in Timp, in Istorie, in societate, in constiinta tragica, in non-sens); semiotice, ale fiintei simbolice, caci misterul cosmic camufleaza (M. Eliade) inca in infinitele semne si sensuri ale Marii Carti a Creatiei (Liber Muncii) taina Creatorului. Ca atare, ele nu sunt doar un hobby sau niste aventuri extreme a la Hemingway, ci (si) niste aventuri exemplare ce asigura (ca la Faulkner) initierea intr-un mod stravechi de viata (in acord cu legile Firii), in autenticitatea fiintarii, si niste gesturi arhetipale a caror repetare rituala restabileste legatura cu zodia Sacrului, cu Timpul primordial al Lumii.

In acest sens, uciderea insasi apare nu ca o distractie sau cruzime gratuite, ci ca un rit adanc semnificativ, ca un sacrificiu menit de la inceputul lumii, ca si crucificarea (Lupii de la Cucoara; Dihania singuratatii).

Fizic eterogena (cuprinzand deopotriva muntii, baltile Siretului, Delta ele), "tara de dincolo de negura" nu e un spatiu geografic, ci unul al sacrului (cu o configuratie arhetipala, Dan C. Mihailescu).

Topos real si totodata mitologic, ea nu e de fapt un loc in spatiu, ci un loc in timp (mai precis inaintea/in afara Timpului), un "taram uitat de limp" in care mai dainuie starea primordiala a Creatiei. Cand "se dau la o parte paclele, s-arata alta lume, care acuma nu se vede":

"respiratia lumii" originare, negura e o bariera mistica ce ascunde prapastia ontologica dintre lumea obisnuita si acest adevarat Celalalt Taram, in care totul e ca in prima zi, in care traiesc inca animale fantastice (unicorni, fiare fara nume) si unde "mai sunt posibile minunile".

Izolarea ci tine nu de departare, ci (ca in proza eliadesca) de o alta dimensiune a Realului: accesibila oricui fizic, ea isi reveleaza adevarata fizionomie doar celor ce pot/vor sa vada, sa strapunga "negura"
(ca in Drumuri sau in Cheile Bicazului din Povestile de la Bradu-Stramb).

Aici, in punctul zero al Realitatii, Spiritul si Natura, oamenii, "popoarele aerului si ale apelor", fauna si flora de "tara tropicala"
(insumate intr-un ecosistem complex si complet, intr-o biocenoza metafizica) mai "intretin tabloul unei natura naturalis evocand pierduta unitate a vietii originare"
(Ciopraga).

Perspectiva nu e insa una magie-polilcista marunta, ci maret (pan)teista, Sadoveanu vazand "de foarte sus si de foarte departe"
(T. Vianu - egaland "departele" eminescian analizat de F. Papu).

Viziunea holistica a Lumii (vegetale/animale/geologice) ca o "singura fiinta" insufletita de Duhul divin ofera in consecinta spectacolul grandios al unui cosmos infinit, ierarhizat intr-un Mare Lant al Fiintei (A. Lovejoy), un organism armonios si totalizator, unitar si etern in ciclicitatca devenirii sale. Aici nu e nici natura corupta de timpurile noi, nici cea apuseana "domesticita"
(Olanda), nici "natura istorizanta"
(M. Ralea), grea de vietuire omeneasca.

Aici, "in singuratatile codrilor lui [Dumnezeu], unde natura a ramas ca la inceputul zidirii si unde un caprior sta si asculta tacerile si aude prima oara pasul omului", natura e inca cea primordiala. E o natura vie ("Simtii in preajma mea pulsatia vietii profunde"), neimblanzita, intreaga, elocventa (vorbeste inca in grai adamic - semne, urme etc. - celor apropiati/initiati), exemplara (reamintind neincetat omului eternele si misterioasele legi ale existentei), reala (in sensul lui Eliade, adica sacra), supraumana ("viata nenumarata si nesfarsita si moartea de fiecare clipa se amestecau, creatia si transformarea se succedau fara ragaz si cu o indiferenta dumnezeiasca").

Chiar cocosul salbatic de pe Rarau, zimbrul sau cerbul de pe Caliman sunt de fapt (ca si cocosul melvilleian sau ursul faulknerian) solii unei ordini mai profunde (si mai perene ca omul) a Realitatii, soli ai fortei primare a Naturii. "Zona fara de prihana a altei lumi", Tara e si un teritoriu al sublimului in care se mai pastreaza ,,minunea privelistilor primitive"
(caci "Cele etern-fru-moasc sunt numai ale lui Dumnezeu").

Vesnic aceeasi ("nimic nou sub soare, ori sub ploaie") si lotusi mereu noua ca "o priveliste unica, o clipa trecatoare"
(caci "cine e atent vede si aude pururi altceva"), lumea aceasta e umfara urme, abia iesita parca din aburii Genezei. "Ca intr-un basm si ca intr-un vis, ceva in afara de viata si de lume", peisajul e (aparent) vid (ca in pictura chineza), definindu-sc prin doua leitmotivc fundamentale: tacerea si singuratatea ("trebuie sa ascultam singuratatea si sa tacem"), "o tacere infricosata, de la sfarsitul timpurilor"
(rasunand totusi de glasurile naturii) si o singuratate multipla si "plina" de prezente oculte (de la "marile singuratati albastre pe taramul celalalt, unde nu razbesc oamenii", care sunt izvorul vietii animale si pana la "sentimentul singuratatii celei mari in care eram fulg al mortii").

Dincolo de "timpul conventional", povestirile instituie un timp nelamurit ce dilata clipa pentru a sugera eternitatea.

E un "prezent al trecutului care transforma un spatiu oarecare intr-un taram edenic"
(Ciopraga) si in care se imbina timpul amintirii ("amintirea din alic vieti si alte milenii, privire curioasa spre lumea umbrelor de odinioara, dc-acu cateva zeci de ani ori de veacuri, caci data pe care am statornicit-o n-arc de fapt nici o importanta") cu durata atemporala a unei Naturi ce-si traieste (inca) varsta de aur, o varsta a libertatii (animalul insusi "reprezinta un principiu de libertate"), a puritatii, a inocentei, a misterului si a fabulosului. Stand fata in fata doar cu natura si cu Dumnezeu (dar stiind mai multe despre stihii decat despre Creator, Mirajul), o umanitate primitiva si totusi complexa (/primordiala ca natura insasi) traieste in acest "loc strain si departat, ca o lume a altor latitudini"
(in care strainii se aventureaza ca niste "Robinsoni ai timpurilor noua").

Iesita parca din "veacurile cele vechi", aceasta omenire isi duce traiul zilnic in orizontul economic, tehnologic, social si spiritual al preistoriei. Abia vizibil la periferia peisajului, insusi satul arhaic pare in acest context o inventie recenta. Cum natura e aceeasi din "adanc trecut, in veacuri vechi si-n tinereta lumii, si vanatorii sunt aceiasi, numai cat ii cheama altfel"
(vanatorul/pescarui e tipul uman specific varstei de aur a taramului, dupa cum batranul/solitarul e initiatorul arhetipal).

Daca in "natura infinita, vida de lucruri, sufletul omenesc vibreaza ca vuietul marii in scoica"
(T. Vianu), si in vocea oamenilor rasuna ecourile stravechii, indepartatei, supremei voci a naturii.

Aici dramele oamenilor sunt dramele datului natural, iar Drama lor. Drama Naturii insasi. Geometria variabila a volumelor nu afecteaza integritatea scenariului mitic de substrat datorita izomorfismului universului sadovenian, mai ales pe dimensiunea (a)temporala a Naturii, al carei timp (daca nu si al oamenilor) s-a oprit la inceputuri. invaluita in negura memoriei, povestea sadoveniana exemplara e o "intamplare de demult"
(caci "la Sadoveanu intamplarea nu se petrece acum, ca s-a petrecut; oamenii nu sunt, ei au fost. Peste tot trece ca o umbra a timpului", N. Em. Tcohari); si cunoasterea e una a trecutului (citit in urmele sale), o arheologie a cunoasterii. "Aerul vechi" al oamenilor si lucrurilor vine si dintr-o esentiala continuitate cu trecutul: tot ce este se leaga/e viu prin tot ce a fost. Aceleasi in esenta, temele se reiau mereu nou, in maniera simfonica caracteristica intregii opere a lui Sadoveanu Demna de un naturalist, observatia nu ramane notatie de reporter, ci culmineaza in inventie la modul mitic (prin care un "fapt divers din natura se diversifica constant", Ciopraga), intr-o uimitoare bogatie expresiva. Tusa impresionista (prin explozia contururilor, culorilor si luminii) sustrage clipa curgerii, fixand-o dinamic in tot atatea "fragmente de vesnicie".



Miracolul natural e perceput si redat printr-o intuitie globala in care converg toate simturile si toate vocile naturii (ce se inalta intr-o bachiana polifonie).

"Farmecul «dureros de dulce» al peisajului, rezonantele melancolice ale trecutului si ale amintirii, singuratalca plina, integrarea umana fericita in vastitatea naturii, linistea de inceput de lume, asceza tacerii, taina indicibila a cunoasterii, unicitatea trairii clipei care «cade in vesnicie», privirea spiritualizata"
(Simut) sunt cateva trasaluri definitorii pentru aceasta dimensiune a universului artistic sadovenian. La ele se adauga o savoare aparte a lecturii (admirabil intuita de Ibraileanu), tipica unui Rasarit ce prefera deliciul estet si intelept, consonant cu o ,joie de vivre" usor adumbrita de tristetea Lumii. Revelatia deplina a unei atare calitati subtile (dificile chiar) presupune cu siguranta un moment (istoric) propice, o varsta adecvata si, de ce nu, un simt deosebit. "Scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic si tragic"
(P. Georgescu), "bigger than (modern) life", Sadoveanu aspira monumental la lumea (umana si naturala) omogena a varstei de aur. Actualitatea sa nu poate veni deci din modernitatea, ci doar din atemporalitatea creatiei, din intemeierea ei peste timp(uri) si mode intr-o mare drama exemplara a Omului si Cosmosului. De aceea, chiar si intr-un ev (posl)modern de-naturat (si intr-o zodie anti-naturista a sentimentului Lumii, Simut), Marca Carte sadoveniana a Naturii continua sa dea "viata nemuritoare acestui pamant"
(Ciopraga), facandu-l, sub specie aeternitafis, "pamant al oamenilor".












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani