Tudor Vianu şl estetica stilului referat






Desavarsind o importanta traditie romaneasca a studiilor de stilistica, in linia careia se pot cita nume ca T. Maiorescu, Ov. Dcnsusianu, G. Ibraileanu, D. Caracostea si I. Iordan, esteticianul, axiologul si filosoful culturii, care a fost in prima instanta Tudor Vianu, trebuie considerat in egala masura si autorul celei mai coerente si mai modeme teorii si practici a cercetarii stilistice din Romania de pana la mijlocul anilor '. Contributiile sale stau si azi la baza unei intregi scoli critice romanesti, chiar daca intre timp evolutia problematicii stilului, in contextul ultimelor progrese ale stiintelor umane, s-a modificat in mod considerabil propunand puncte de vedere si solutii noi unor vechi intrebari si formuland alte interogatii, pe care, din motive obiective, cercetarile anterioare nu si le putusera reprezenta.

Explicatia acestei pozitii de maxima insemnatate a ideilor si metodologici lui T. Vianu sta, dupa opinia noastra, in faptul ca ele constituie incercarea cea mai reusita si mai concordanta cu directiile stiintifice modeme din prima jumatate a acestui secol de a pune cat mai convingator, in limitele posibilului, bazele de obiectivitate ale studiilor criticii si istorici literare. O permanenta perspectiva rationalista l-a condus treptat pe Vianu de la abordari de estetica generala, de axiologic si de filosofic a culturii la cautarea punctului esential si hotarator prin care consideratiile celui ce se apleaca asupra unei opere literare se pot verifica si intemeia in maniera cea mai incontestabila cu putinta. In acest context, e cazul de a pomeni desigur, ca o componenta fundamentala a personalitatii lui T. Vianu, calitatea sa constanta de critic si istoric literar si, in genere, de comentator avizat al artelor in toata varietatea intruparilor lor concrete. S-ar putea aprecia fara nici un risc ca, spirit esentialmente interesat de idei generale si animat de o dorinta de ordine si integrare, Vianu a descins in teritoriile criticii pentru a-si controla pe calc pragmatica viziunea ansamblului si a culege de aici surse si materiale noi de constructie teoretica. Interogatia repetata in fata operei de arta avea sa-l indrepte in mod decisiv sj ireversibil, in consens cu un intreg mers al dezvoltarii gandirii europene, spre problematica formei estetice si, in acest cadru, prin aprofundari succesive, spre problematica stilului si a mijloacelor sale de manifestare

Prima etapa a fost evident aceea a unei estetici a stilului din perspectiva morfologiei culturii. in Estetica sa din 1934, el defineste notiunea, in sensul ei cel mai cuprinzator, drept "unitatea structurii artistice intr-un grup de opere raportate la agentul lor, fie acesta artistul individual, natiunea, epoca sau cercul de cultura" si statueaza ca "unitatea si originalitatea sunt cele doua idei mai particulare care fuzioneaza in conceptul stilului". Considcrandu-l ca o notiune sistematica si istorica in acelasi timp si distingandu-l din acest punct de vedere de notiunea de tip, care este numai sistematica, Vianu confera stilului o anvergura si o suita de implicatii foarte complexe in context cu conceptiile de mare ecou in toata prima jumatate a secolului ale unor Nietzsche si Spengler intr-un eseu din 1937 despre Stil si destin, regasim ideea unitatii de stil, cu referinte la critica nietzscheiana a culturii moderne, aplicata insa acum la totalitatea manifestarilor umane, cu racordarea la o alta idee a aceluiasi Nietzsche, ideea de destin, pe care, dupa cum se stie, Spengler avea s-o dezvolte intr-o viziune proprie in marea sa opera. Declinul Occidentului. Dar extinderea unitatii stilistice la actiunea modelatoare a destinului uman intampina obiectia lui Vianu ca vointa individului creator tinde sa-si impuna ordinea proprie prin operele sale si nu accepta fatalismul demobilizator si imuabil al unor forte care lucreaza dincolo de om si pe deasupra faptelor lui. impotriva unei ordini prestabilite, omul se acomodeaza mai usor cu ideea absurdului care lasa deschise posibilitatile lui de interventie si de schimbare a lumii in propriul sau interes, chiar daca in ultima analiza destinul isi impune el conditia in pofida oricarei iluzii in care s-ar legana dorita libertate a actelor de creatie umana.

Trebuie spus totusi ca, daca teza dublei functionalitati a limbii este noua ca aplicatie stilistica, ea nu e noua la T. Vianu si ca idee estetica, de vreme ce inca din 1931, in volumul Aria si fnimosul, ganditorul remarca in legatura cu forma artistica tendinta exprimarii de sine si aceea a exprimarii pentru altii, neuitand sa noteze de asemeni caracterul lor invers proportional, iar in Estetica din 1934 scria in termeni si mai precisi: "Expresia nu tinteste numai sa comunice pe artist, dar, in acelasi timp, sa-l comunice pentru restul oamenilor. Expresia are o dubla intentionalitate Expresia este in aceeasi masura activa si reflexiva". Pe baza acestei teorii a functiilor expresiei artistice, dand o prima aplicare la domeniul limbii in Paradoxul poeziei din 1938, ajunge Vianu la elaborarea conceptului sau de stil din micul text care precede una din operele lui fundamentale. Arta prozatorilor romani (1941) Aici gasim explicate pe larg, in ecuatii de o logica precisa, cele doua intentii ale limbajului, tranzitiva si reflexiva, si totodata definirea stilului ca rezultatul interventiei celei de-a doua in fenomenul comunicarii, prezidat de buna seama de functia tranzitiva. Orice expresie lingvistica este compusa dupa T. Vianu dintr-un nucleu logic sau intelectual al comunicarii si dintr-un numar variabil de note insotitoare afective, care amintesc binecunoscutele "efecte de evocare" ale lui Bally. Echilibrul dintre cele doua componente ale actului de comunicare se dovedeste in practica utilizarii limbii extrem de diferit. Excesele intr-o directie sau alta ameninta mai ales expresia literara. Accentuarea intentiei tranzitive conduce Ia banalitate, dupa cum aceea a intentiei reflexive sfarseste in obscuritate. Numai scriitorii mari stiu sa aprofundeze reflexivitatea si individualitatea limbajului, fara a compromite totusi putinta comunicarii cu cititorii lor. O anumita diferenta graduala de accesibilitate nu va fi insa niciodata evitata. Abundenta notelor reflexive nu inseamna totusi prin ea insasi instalarea ireversibila a unei confuzii generalizate si analiza stilistica urmareste tocmai sa patrunda in logica specifica a limbajului literar.

Convins fiind ca, delimitate in acest fel, cele doua intentii ale limbii isi manifesta prezenta cu deplina claritate in cel mai mic text, Vianu ajunge astfel la a defini stilul intr-un mod care se intemeiaza pe criterii esentialmente lingvistice, dar se mentine in legatura organica permanenta cu agentul comunicarii, de unde si implicatia estetica a oricarui demers stilistic, asupra careia va trebui sa revenim: "Ceea ce vom numi «stilul» unui scriitor va fi ansamblul notatiilor pe care el le adauga expresiilor sale tranzitive si prin care comunicarea sa dobandeste un fel de a fi subiectiv, impreuna cu interesul ei propriu-zis artistic. imbogatite cu aceste adausuri, expresiile limbii ne introduc in intimitatea unei individualitati, intr-o sfera proprie de a resimti lumea si viata. Stilul este, asadar, expresia unei individualitati". Totusi individualitatea, avertizeaza Vianu, nu mai trebuie considerata, in lumina gandirii modeme, drept o entitate absolut ireductibila. Chiar "si scriitorii cei mai de seama prezinta intre ei afinitati, ca unii care apartin anumitor cercuri ale societatii si ca unii care sunt miscati de anumite curente intelectuale, morale si estetice. Pentru cercetatorul de azi exista nu numai stilisti, dar si stiluri; nu numai scriitori individuali, dar si grupari care ii contin, curente care ii poarta" in acest fel organizeaza autorul Artei prozatorilor romani in serii istorice evolutia stilistica a prozei noastre literare, nu fara a marca de flecare data pecetea individuala a fiecarui scriitor, in cadrul mai cuprinzator al unei serii sau al unui curent istoric.

Ideea fundamentala a lui T. Vianu ni se pare a fi aceea a putintei unei anumite reductibilitati, fie si limitate, a individualului in linia efortului general al cunoasterii de luare in stapanire a lumii. "Diferentierile individuale iau loc" pentru T. Vianu in niste "cadre generale", pe care ci se straduieste constant sa le puna in lumina in corelatia lor dialectica activa cu cele dintai. Esteticianul roman pare a intoarce si el, precum B. Croce, in sens contrar medievala formula scolastica dupa care "mdividuum est ineffabile". intr-adevar, aspiratia lui permanenta se dovedeste a fi intelegerea, sporirea inteligibilitatii faptului literar pana in miezul sau cel mai intim, acela al functiunii estetice. Nemultumit de caracterul aproximativ si nu o data inselator al observatiilor si judecatilor impresioniste, Vianu cauta o baza obiectiva de control a intuitilor sale. "Lucrarea pe care.o infatisam astazi - spune el, referindu-se la Arta prozatorilor romani - a crescut dintr-o nevoie de exactitate, care nelinisteste uneori constiinta criticilor literari". Si putin mai departe, prefigurand convingerea de mai tarziu a unui Rene Wellek: "Trebuie exprimat cu toata energia adevarul ca scopul esential al lucrarii critice este cunostinta. Criticul este si el un om de stiinta, chiar daca stiinta lui, aplicandu-se asupra unor fenomene ale creatiei si, prin urmare, ale vietii, este mai dificila, mai putin sigura si menita sa ramana mai putin completa decat aceea care se exercita asupra datelor naturii moarte". Pomenind punctul de vedere al impresionismului ca actul critic este un mijlocitor al emotiei, care foloseste procedee de arta ca si opera insasi, Vianu considera ca el ascunde o ptzitie inconsecventa si pe de alta parte demobilizatoare, caci "faptul ca fenomenul literar este poale ire-ductibil in ultima lui adancime nu trebuie sa ne impiedice a-l reduce atata cat putem Nici biologul nu este in stare sa-si dea scama de intregul mister al vietii, ceea ce nu-l impiedica sa-si continue investigatia si sa stranga din ce in ce mai mult cercul determinarilor sale. Mislerul nu justifica indolentele si ezitarile ratiunii"

Vianu remarca hotarat faptul ca si in domeniul cercetarii literare asistam permanent la un anume progres, incat ratiunea nu are, nu trebuie sa aiba motive de a dezarma. Or, "daca vrea sa depaseasca simpla impresie individuala si, asociind-o cu un concept general, s-o transforme intr-o cunostinta, cercetarea moderna nu poate dispretui marile servicii pe care stilistica traditionala le-a adus in lucrarea de discriminare, precizare si clasificare a formelor generale pe care limbajul scriitorilor, deopotriva cu al tuturor oamenilor, il adopta in vederea expresiunii sentimentului si imaginatiei".

Pentru a impune recunoasterea legitimitatii abordarii stilistice a textului literar, Vianu a trebuit sa se confrunte nu numai cu traditionala atitudine a impresionismului critic, dar si in directie opusa, cu punctul de vedere al lingvistilor care respingeau studiul stilului artistic din aria disciplinei lor sau, cand il admiteau, se dezinteresau propriu-zis de procedeele de arta limitandu-se la perspectiva limbii comune si a functionalitatii ei categoriale. Autorul celui mai important tratat de stilistica a limbii romane (1944), Iorgu Iordan, invoca o diferenta fundamentala intre aceasta si stilistica estetica, idee pastrata intacta si in noua editie a cartii sale din 1975.





Apreciind superlativ meritele si utilitatea exceptionala a lucrarii lui I. Iordan, Vianu se va stradui sa demonstreze insa dreptul stilisticii zise estetice de a fi integrata in cadrul mai cuprinzator al celei lingvistice. Opozitia celor doua preocupari i se va parea intotdeauna artificiala si neconcludenta. Doua sunt luarile sale de pozitie, esentiale si determinante, in aceasta discutie: Cercetarea stilului din 1955 si Stilistica literara si lingvistica din 1956, Ia care am putea adauga, pentru unele nuante, si micul text intitulat Maiestria stilistica. Desi ele nu aduc idei fundamental noi, ci reiau tezele deja elaborate, adaptandu-Ie la necesitatile cercetarii literare ale anilor "50, interesul si importanta lor stau in indicarea unei metodologii precise, in argumentarea posibilitatii unei stilistici literare pe baze lingvistice ferme si, nu in ultimul rand, in stimularea pe o asemenea cale a studiilor in acest domeniu, ceea ce a condus practic la aparitia unei intregi scoli romanesti modeme, care. cu schimbarile de rigoare, se dezvolta si azi.

Ceea ce ne intereseaza mai ales sunt cateva formulari mai noi, ca si unele accente mai limpede asezate. Pentru ca un cercetator al stilului sa-si implineasca sarcina este nevoie ca sensibilitatea lui sa se deschida faptelor de expresie, afirma Vianu inca de la inceput, caci ele "nu sunt simple fapte de constatare, ci fapte de apreciere, valori": "Faptele de limba trebuiesc, deci, nu numai intelese, dar si simtite". Neincrederea pozitivista in interventia unor factori de sensibilitate nu i se pare justificata. Asumandu-si prudenta considerarii faptelor, Vianu nu accepta refuzul investigatiei lor. Este evident ca "metodele cercetarii stilului sunt mai greu de manuit si ca ele sunt legate de unele riscuri cat priveste certitudinea stiintifica a concluziilor", dar aceasta nu inseamna decat ca "interpretarea stilistica trebuie facuta cu spirit critic", in efortul de a dobandi un anumit consens al specialistilor. Rolul sensibilitatii, al aprecierii nu poate fi insa diminuat sau pus in paranteza, caci "chiar daca exista criterii obiective pentru identificarea unora dintre faptele de stil, acestea trebuiesc apoi interpretate, iar cercetatorul nu poate executa aceasta operatie decat urmarind ecoul faptelor de stil in propria lui sensibilitate". (Sa reamintim in treacat ca in lucrarile sale de axiologie si mai ales in Introducere in teoria valorilor din 1942, Vianu defineste valoarea drept obiectul unei dorinte).

Imprejurarea nu justifica in nici un fel o abordare strict impresionista a operei literare, intrucat desi ecoul faptelor de stil este subiectiv ele nu sunt mai putin obiective ca fapte de limba si "nu exista nici o alta cale pentru a patrunde in ceea ce s-a numit «continutul» unei opere decat limba ei. Studiul lingvistic al operei literare este, deci, temelia intelegerii ei stiintifice".

De altfel, asa-numitul continut nu este pentru Vianu decat manifestarea originalitatii formei sau, invers, cum se exprima autorul insusi,'"forma operei literare este insusi continutul ci, sesizat in ceea ce el cuprinde mai original", ceea ce ne trimite la conceptia unui.Th. Lipps (Asthetik, Psychologie des Schonen und der Kunst, Hamburg-Leipzig, 1903, 2, pp. 95 etc.) si in genere a unui intreg curent al esteticii germane de la inceputul veacului (cf. si Oskar Walzel: Continut si forma in opera estetica. Ed. Univers, 1976, pp. 18-57 si 83-l09) Revenind la ideea sa mai veche ca stilul se caracterizeaza prin unitate si originalitate. Vianu distinge intr-adevar intre faptele de repetitie si cele de inventie sau de inovatie. Stilul se organizeaza prin cele din urma si se defineste prin ele, mai ales in masura in care acestea se manifesta recurent la nivelul operei. Interesant este de remarcat insa ca pentru ganditorul roman faptele de inovatie se dezvolta din cele de repetitie, incat nu c cu putinta de a admite nici o ruptura intre lingvistica si stilistica, preocupari ce au nevoie una de alta in chip indisolubil, caci nu trebuie uitat ca o creatie literara creste inevitabil din virtualitatile limbii comune, iar faptele de stil au tendinta de a se generaliza prin gramaticalizare. Asadar pentru T. Vianu stilistica literara nu poale exista decat ca o stilistica lingvistica, iar criticul literar ce vrea sa depaseasca aproximatiile si incertitudinile impresionismului trebuie sa adopte o atitudine lingvistica, ceea ce nu inseamna nici renuntarea Ia sensibilitatea proprie si nici la judecata de valoare estetica a faptelor de stil. O asemenea judecata nu devine posibila decat tocmai prin confruntarea sensibilitatii cu faptele de stil ce se manifesta obiectiv in planul mijloacelor de expresie ale unei limbi nationale. La obiectia, scoasa din Aristotel, ca rostul stiintei este de a lucra numai cu generalul, Vianu observa pe drept cuvant ca "maxima eficienta a omului de stiinta apare acolo unde, folosind deasa plasa a generalitatilor sale, se dovedeste a fi in stare sa prinda, adica sa inteleaga si sa explice, fenomenele concrete si individuale", incat asemenea medicului bun care trebuie sa stie sa-si aplice cunostintele la cazul particular si specific al fiecarui bolnav, si lingvistul este chemat la dezlegarea faptelor de limba ale unei opere literare sub unghiul de vedere al individualitatii lor concrete, de unde si concluzia ca "cercetarea stilului beletristic constituie una din formele cele mai mature ale stiintei lingvistice".

Departe de a fi un domeniu al nimanui, stilistica se prezinta dimpotriva ca un loc de confluenta a lingvisticii cu critica si istoria literara, a unei stiinte a stilului cu o estetica a lui. incat incercarile mai vechi sau mai noi ale unor Juilland sau K. Togeby de a introduce diferentieri intre asemenea discipline apar din aceasta perspectiva nu numai discutabile, dar si riscate (v. P. Guiraud, P. Kuentz: La stylistique, Ed. Klincksieck, Paris, 1970, pp. 37-44, 44-. Cf, intre altii, G. Granger: Essais d'une philosophie du style, Ed. Armand Colin, Paris. . pp. 187-216) Bineinteles ca pe de alta parte atitudinea si extensiunea cercetarilor pot li diferite in functie de perspectiva adoptata, in sensul ca lingvistica si critica" literara isi pot reprezenta in mod specific si cu finalitati proprii problemele stilului pe care mai apoi le depasesc in alte directii si prin preocupari de natura foarte variata si, de asemenea, in sensul ca, daca o stiinta a stilului se poate limita intrucatva la aspectele limbajului concret, o estetica a acestuia este constransa sa-l transceanda, fie orientandu-se spre creator, adica spre emitatorul mesajului lingvistico-estetic, fie spre cititor, adica spre destinatar, fara a neglija limbajul scriitorului ca unica emergenta obiectiva a intentiei estetice.

O estetica a stilului, asa cum trebuie dedusa din lectia lui T. Vianu, poate fi extinsa pana la dimensiunile cele mai cuprinzatoare ale conceptului de stil, ceea ce fireste nu ne va retine atentia aici si acum. Marginita la acceptia literara a stilului, o asemenea estetica se origineaza, oarecum crocean, in teritoriul lingvisticii, investind-o insa cu o constiinta axiologica. Si este oare cu putinta, ne intrebam, ca atunci cand ni se vorbeste despre cunoasterea obiectiva a stiintelor, bazata pe constatare si pe verificabilitate, sa disociem o atare cunoastere de orice urma de discernamant axiologic, de orice implicatie a notiunii de valoare? Imposibilitatea separarii functiei axiologice de cea gnoseologica devine si mai evidenta cand atitudinea cunoasterii isi stabileste ca obiect un fenomen artistic, o forma inzestrata cu valoare, asa cum se prezinta fara indoiala expresia lingvistica a unei scrieri literare. Departe de a admite excluderea stilisticii literare din cadrul lingvisticii, am putea tocmai include intreaga lingvistica in perimetrul stilisticii, de vreme ce limba nu traieste decat prin vorbire, ceea ce in ultima instanta vrea sa spuna prin stil. Binecunoscuta pozitie a lui R. Jakobson ar putea fi citata in acest context, pentru a nu ne mai intoarce pana la idealismul estetic al scolii lui Schuchardt, Vossler, Croce si Spitzer, cu care de altfel Vianu se inrudeste mult si semnificativ pentru istoria generala a circulatiei ideilor.

Functia poetica a limbii este tot asa de normala ca si cea referentiala sau denotati va, incat studiul ei din punct de vedere lingvistic se impune in aceeasi masura. Am putea formula chiar principiul ca valoarea poetica, adica estetica a unui text este egala cu intensitatea si pertinenta functiilor sale stilistice. Dar tocmai din aceasta cauza punctul de vedere lingvistic se cuvine a fi completat prin acea atitudine stilistica, pe care Vianu o definea odata drept capacitatea de a cobori in straturile adanci ale subtex-tului, si, mai mult, printr-o viziune estetica a fenomenului.literar, de care nu poate dispune bineinteles decat un critic si un filosof al artei. Numai dificultatile strict omenesti de a realiza o convergenta a acestor calitati intr-o aceeasi personalitate fac ca, intr-o majoritate foarte larga, studiile si cercetarile consacrate operelor literare sa se divida inca intre abordarea lingvistica pozitivista fara orizont si speculatia impresionista sau vagamente filosofica fara suport, cand nu le angajeaza aproximativ pe amandoua, intr-un anume amalgam, sub semnul dublului diletantism si al confuziei nivelatoare.

In aria culturii romanesti modeme, T. Vianu a ilustrat tocmai acel tip de savant care a stiut sa topeasca in sinteza unei autentice personalitati toate preocuparile si insusirile evocate mai sus intr-o opera de mare si incontestabila coerenta si consecventa sistematica, de unde si importanta si valoarea lui cu totul exceptionala, care confirma odata mai mult celebrele versuri goetheene:

"Spun popoare, regi si sclavi
Ca din cate-n lume-avem
Numai personalitatea
Este binele suprem".












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Scriitori romani