UNA SUTA UNA POEME - Volum de Tudor Arghezi, aparut in septembrie 1947 la Editura de Stat.

Intitulat dupa modelul celebrelor culegeri de basme orientale, in care seria, formai incheiata, sugera deopotriva si un nou inceput, volumul fusese sortii sa-si infirme din start simbolistica, prin "ratacirea" discreta, pe parcursul punerii in pagini, tocmai a plusului purtator de semnificatii. Discordanta dintre titlul si aritmetica sumarului nu pare sa fi fost observata totusi de catre cititori decat tarziu, cand s-a pus, in fine, problema reeditarii integrale a culegerii, in cadrul unor retrospective care sa reprezinte toate principalele etape ale creatiei poetului.

S-a constatat astfel (G. Piencscu) ca asa-numilele Una suta una poeme ramasesera in realitate, la iesirea de sub tipar, doar Una suta, poemul intitulat Aci, la noi cazand victima proaspat reactivatei cenzuri. Opinia ulterioara (P. Tugui), potrivit careia piesa eliminata cu prilejul "bunului de tipar" ar fi fost cea intitulata Asteptare, nu poate fi luata in consideratie din cel putin doua motive: pe de o parte, deoarece poemul cu acest titlu (aparui, de altfel, abia in "Revista Fundatiilor Regale" din martie 1946, cand cuprinsul culegerii trebuia sa fi fost practic definitivat) nu ar prea fi justificat masura ca atare, iar pe de alta, pentru ca poemul cu adevarat incriminat in 1947 fusese repus intre timp la locul cuvenit de catre insusi Tudor Arghezi (cf. editia din 1966).

Ce-i drept, cu mici modificari si sub un nou titlu - cu nimic mai "bland" -, dar care nu mai localiza explicit scenariul: Ce mai navala ! (simpla reluare, de fapl, a incipit-ului poemei).

Aci, la noi facuse de altminteri de la inceput parte, impreuna cu alte doua poeme ale volumului, Noi mostenim si Buruiana asta, dintr-un ciclu de Letopiset) (cf. "Revista Fundatiilor Regale", nr. 10 din 1941), despre care un cronicar al "Luceafarului" acelor ani afirma - anticipand intr-un fel lectura cenzorilor ! - ca "ne roaga parca sa-l citim prinlre randuri").

Primele aparitii ale acestor Una suta una poeme trimit, in majoritatea cazurilor (83), la aceeasi prestigioasa publicatie ("R.F.R."), fiind distribuite pe ani astfel: 7 in 1939, 12 in 1940, 22 in 1941, 8 in 1944 si 34 in . Poezia Au trecut putuse fi citita, anterior antologarii, in numarul l-3 din 1942 al "Revistei romane", iar Omule si intr-un judet, in "Contemporanul"
(cf. nr. 12 din 1946, unde se regaseste si Bivolul de jar, cunoscut din 1940, facandu-se lolodala mentiunea ca intregul ciclu fusese selectat "Din volumul 101 [sic] poeme care va apare in Editura de Stat").

in numarul de Craciun (14) al aceluiasi saptamanal va mai putea fi intalnit si un fragment important din Flautul descantat, poem publicat insa integral inca in caietul pe noiembrie 1940 al "R.F.R.".

Mai notam ca textul liminar, Inscriptia cartii, purtase in versiunea din acelasi periodic (cf. nr. 8 din 1945) titlul Inscriptia inscriptiilor, ceea ce ar sugera ca urma sa deschida, daca nu un intreg volum, cel putin un ciclu distinct de Inscriptii (lucru evidentiat si de regruparea, sub denumirea mentionata, din Scrieri, III).

Nu cunoastem decat tirajul editiei (3000 de exemplare), nu si conditiile initiale si ritmul difuzarii ei, in primele luni dupa aparitie (socotita, oricum, de Ovid S. Crohmalniceanu "un eveniment literar al vremii").

Ceea ce se stie insa indeobste este ca o buna parte din acel tiraj a fost stocata, la un moment dat, din dispozitii venite de undeva, "de sus".

incat doar un numar limitat de exemplare - dintre cele dosite de librari, probabil - au mai putut alimenta, catva timp, piata neagra a cartii. De unde si statutul de raritate bibliografica al volumului. Initiatorii acestei schimbari radicale de atitudine fata de cel caruia cu numai un an in urma i se decernase Premiul National pentru Poc/ic au fost cativa ideologi influenti de la varful noii puteri, in frunte cu Iosif Chisinevschi (cel putin potrivit marturiei de mai tarziu a lui Sorin Toma, rcdactorul-sef al "Scanteii" din acel timp).



Nemultumiti de insubordonarea politica a laureatului din 1946 si deranjati de tabletele sale, uneori deosebit de caustice, tiparite inca o vreme in paginile "Adevarului" de dupa razboi, ei profita de aparitia volumului pentru a-si regla conturile cu intreaga miscare literar-artistica postbelica, impunandu-i programul si restrictiile jdano-viste. Dandu-i-se "o riposta drastica"
(cil acelasi) lui Tudor Arghezi, erau avertizati, altfel spus, toti cei tentati sa-si mai manifeste, prin scris, ostilitatea fata de puterea in curs de consolidare. Cartea a fost deci interzisa, iar restul de tiraj, dat la topit, ofensiva continuand apoi in presa, prin interventii de natura sa-i "cuminteasca" pe temerari si sa stimuleze oportunismclc. Rechizitoriului dur, semnat de un mai vechi "carcotas" ca Miron Radu Paraschivescu (cf. pamfletul Un impostor: d. Tudor Arghezi, din "Romania libera", nr. 172 din 1945), autor, acum, al foiletonului Drumurile unui poet, publicat in "Scanteia"
(cf. n-rele 764-765, din 3 si 5 martie 1947), si aprecierilor rudimentar acuzatoare din expunerea lui Nicolae Moraru la cel dc-al doilea Congres al Uniunii Sindicatelor de Artisti, Scriitori si Ziaristi, din octombrie 1947, Ic-a urmat astfel faimosul studiu-pamflel confectionat ad-hoc, cu aplomb oficios, de Sorin Toma si tiparit, pe capitole cu pretentii de larga cuprindere, in numerele 1013-l016, din 5, 7, 9 si 10 ianuarie 1948, ale "Scanteii" si apoi, sub titlul elocvent Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei. Rasfoind volumele lui T. Arghezi, si intr-o brosura, copios si univoc mediatizata in epoca. Edificatoare pentru codul de lectura si obiectivele subtcxtualc avute in vedere de improvizatul exeget poate fi urmatoarea mostra de "analiza" critica:

"Continutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viata, scarba si ura fata de om pesimismul, misticismul, cultivarea a tot ce e bolnavicios, cautarea mortii) nu are, in sine, nimic original si nimic national. In epoca monopolurilor imperialiste acest continut ideologic reprezinta marfa standardizata pe scara mondiala a artei burgheze decadente" imbinare de enormitati, dincolo de care orice comentariu devine astazi superfluu. Conditiile in care a fost posibila apoi "reabilitarea" poetului atat de decadent mai sunt comentate, in schimb, si chiar cu asupra de masura, si la acest nou inceput de mileniu.

Aparitia unei asemenea culegeri - oarecum neasteptata, dupa repetatele reluari (1940, 1943), cu destul de putine adaosuri la sumar, ale editiei definitive de Versuri, din 1936 - a avut nesansa unei intampinari ideologice nu doar aberante, ci si prohibitive, deplasarea insasi a dezbaterii pe fagasul presei de partid avand "darul" de a fi inhibat apoi, ani in sir, orice tentativa de reasezare critica a cartii la locul ce-i revenea, in diacronia liricii argheziene. Cronicii strecurate in pripa de G. Calinescu in "Natiunea" nu i-au mai urmat astfel, pana la capitolul dedicat volumului in Panorama lui Al. Piru, din 1968, ori la eseul lui Dan Cristea din "Romania literara"
(22 mai 1969), decat cele cateva referiri punctuale, in general fara trimiteri la volum, din sintezele monografice ale lui Ovid S. Crohmalniccanu (1960) ori M. Petroveanu (1961).

Una suta una poeme reprezinta, totusi, un moment relativ distinct in creatia poetului, prefigurand etapa individualizata de Const. Ciopraga drept "timpul recapitularilor".

Autorul Cuvintelor potrivite, al Florilor de mucigai, al Versurilor de seara si al Horelor se apleaca aici cu o noua intelepciune asupra propriului destin de creator, oferindu-i astfel nu o data cititorului "chei" mai lesnicioase de acces (Mircea Scarlat) in universu-i artistic. insesi mai noile sale arte poetice par a se modela in functie de aceasta fertila, in cazul sau, "varsta" lirica, ce imbina profunzimile cugetului, cu gingasia simtirii si cu farmecul jocului. Scrban Cioculescu remarca pe buna dreptate acel "spirit de candoare", care domina semnificativ actul de creatie in Inscriptia cartii, bunaoara, unde poetul, "om in varsta si tarziu"
(ce admirabil eufemism!), isi exercita "prins ca de-o copilarie" harul, marcandu-si "pe cate toate", cu "tibisirul" ori cu condeiul, semnele trecerii.

Pentru ca, atunci cand constata ca "dintr-unele tipare" ii mai "incolteste" si "cate-o floare", sa se intrebe, mimand impasul, dar de fapt doar transpunand in versiune dilematica fuziunea de odinioara (Testament) a "slovei de foc" cu "slova faurita":

"Nici acum nu stiu s-aleg:
Mestesug a fost, ori zbeg?".

Adept, cum s-a mai observat (M. Scarlat), al unei insolite "doctrine" a "ingenuitatii regeneratoare", poetul si-o desfasoara acum, chiar cu o anume pedanterie, pana si intr-un poem din seria Letopisetilor, precum acela intitulat M-au intrebat:

"Ca nu-s doar cine stie ce in sat
Si carte nici n-am prea-nvatat.
Ce carte stiu, e din tarana.
Pui slove mici cu plod, si mi le-ngana
Si le citesc in brazda greierii cileti
Trei nopti intregi si doua dimineti
Si ele cresc si dau tulpini si foi
De carti infasurate strans, de popusoi".

intr-o ordine apropiata de idei ar putea fi discutata si metafora-cheie din Crezi basmul, unde sacerdotiul creatorului ar fi, cum opina acelasi critic, "sa readuca basmul (de fapt, gandirea care a general fabuloasele lumi fictive) pe pamant, respiritualizand existenta":

"Si le-am intors povestilc-ndarat
Si numai ca sa-ti mai arat
Ca din scantei sleite si surcele
Poti intocmi din nou un cer cu stele.
S-a spart oglinda si-am suflat-o-n foc
Si s-au tacut oglinzile la loc".

Aceeasi insistenta in marturisirea unor elemente de crez rezulta si din cele doua ample alegorii datand din anii de cumpana 1939-l940, Soim si fata si Flautul descantat.

In care poetul evoca mitul pentru a-si exprima esopic aversiunea horatiana fata de acel ,jjrofanum vulgum al oficialitatii"
(si/sau, mai exact poate, al falsilor mecenati), supus pe drept cuvant oprobriului de M. Zaciu. Domesticit printr-un joc nefast al destinului, soimul cel "semet de slava" piere, in turnul ferecat al domnitei, dovedind ca "lantul" ori "bratarile" si "zalele de matase", ce i-ar fi putut eventual intretine vanitatea de a se sti imortalizat "pe steaguri, pe bani si pe peceti", nu i se pot substitui liberei manifestari a propriei naturi, calite in aerul tare al inaltimilor. Posibilele raportari la Luceafarul eminescian sau la Albatrosul lui Baudelaire tin, evident, de o anume comuniune de spirite, scenariile si categoriile de expresivitate ramanand insa, altminteri, inconfundabile. Cum inconfundabila (id est. tipic "argheziana") este si "povestea" din cea de a doua alegorie, cu ciobanul cel iscusit in "ghiersuri si cuvinte" si boierul domic de rasfat si dispus, in ocurenta, sa-si faca viata "pe din doua" cu ci. intelesurile nu difera in mod esential, dar dobandesc, in Flautul descantat - ca in atatea dintre poemele de mai tarziu "invelisul unei istorii sociale"
(E. Simion).

Cele doua personaje apartin unor categorii ireconciliabile.

In acceptia transanta a poetului:

"oameni" si "stapani".

De aceea, toate "drepturile" inclusiv acela de a decide obtinute, la "curte", in chip de iluzorie rasplata, de catre vremelnicul "print" reformator ii sunt anulate fara menajamente, de indata ce pe "stapan" ajung sa-l plictiseasca sunetele flautului ciobanesc.

"Are auzuri si urechi mai multe
Si alte scule vrea s-asculte", ii explica vataful, trimis in miez de noapte sa-l evacueze din conac. Totul se petrece sub regimul firescului si cu respectarea, de fapt, a institutiilor din veac; nu mai putin faptul din notificarea finala ("Dar lasa-ti flautul in cui,
Cu suflu-n el, ca suflul e al lui"), menita a dezvalui fata cinica a mecenatului din interes. In fagasul lirismului social al lui Eminescu si Goga se situeaza, in lectura lui Eugen Simion, o seama de poeme ce vor fi regrupate, in al doilea volum de Scrieri, in ciclul foarte nimerit intitulat Letopiseti: M-au intrebat (cf. si supra, intr-o alta ordine de idei).

Cand venira, Alta data, Nu-ntelegeam, intr-un judet, in satele si vaile, Da, e lung, Drumu-i lung, De la Jii in drum s. a. Fie ca vizeaza agresiunile "anului cumplit" 1940 asupra "ograzii" romanesti, fie ca reprezinta" "Cantecele cu gura-nchisa"
(la propriu) ale detinutului politic din lagarul de la Targu-Jiu (1943), acesti Letopiseti (pe care-i banuim mult mai numerosi intre manuscrisele poetului, de vreme ce cativa dintre ei apar in "Revista Fundatiilor Regale" doar cu semnificativele numere de ordine 23, 24, 25, 26, in loc de titluri) exprima nuantat modul arghezian de a apara "mosia" strabuna, napadita de "furi" si expusa tuturor relelor veacului. Mod definit aici prin conjugarea formulei neoclasice ori folclorice, cu viziunea cruda, in marginea expresionismului.

Ca in aceste tablouri apocaliptice din lumea vitregita de istorie a satelor oltene, golite de barbati si abandonate foametei:

"in satele si vaile din Jii,
Numai schilozi, numai muieri, numai copii
impleticiti in ceata.
Carnea pe ei e vanata si creata
Si osul se stravede-n piele.
Dau bratele de glezne, picioarele sunt grele.
Strigoii astia mici, de tara,
Parc-ar voi sa sara
Si s-ar sfii sa calce pe pamant,
Ca de mormant, /La fiecare cotitura.
Nici nu se plang si nici nu injura.
Atata carne buna le-a ramas,
Cat buba rea, de la urechi la nas".

Sau:

"Drumu-i lung din Jii incoace
Si cuptiorul nu mai coace. // Un'ma duc si un'ma port
Putc-a candela de mort.
Maicile si vacile-au
intarcat saracilc.
Gura umbla dupa san
Framantand un hoit batran.
Ugerilc, tatele,
Aspre ca taratele.
Dupa ce-au pierit si cainii,
Au ramas numai batranii, /Sa-si numere zilele.
Te apuca milele,
Lacrimile si mania.

Asta fuse Romania ?".

Nu lipsesc desigur, dintr-un asemenea cuprins divers, nici unele creatii mai intim autobiografice. Rue de Saint-Pierre, de pilda, trimite la anii petrecuti de poet in Elvetia, Clopotele din poezia cu acest titlu par a-i evoca momente din acea "alta viata", doar cronologic si formal incheiata, a comuniunii auto-impuse cu sacrul. Viata ce-si mai face, de altminteri, simtite ecourile nu numai intr-un nou Psalm (,.Far-a te sti decat din presimtire,
Din marturii si nemarturisire,
M-am pomenii gandindu-rna la tine
Si m-am simtit cu sufletul mai bine. // Stau ca-ntre salcii noaptea calatorul
Si nu stiu cine-i binefacatorul"), ci si in alte cateva poeme in care este reluat "dialogul incertitudinii mistuitoare"
(M. Zaciu), precum Tu, Rugaciune, Sarcina sacra, Ai vazut ?, De cand ma stii sau, mai ales, antologicul Ma uit la flori, cu a sa tensionata franchete a "cautarii" panteiste. 0 capodopera in genul ei si un pandant al versurilor de o tristete calma, dar iremediabila (Ovid S. Crohmalniccanu), din Niciodata toamna, i se parc lui Dan Cristca poemul Cand s-ar opri secunda, in care "orgoliile sunt date la o parte si omenescul absoarbe spatiul poeziei, printre cadentele^ invaluitoare ale marilor glasuri cosmice".



In fine, iarasi intr-alt chip -mai direct - autobiografice sunt poemele din ciclul Spital (specificare introdusa abia in editia din 1959), care ne intoarce, precizeaza Serban Cioculescu, la incercarile carora le fusese supus poetul prin 1939-l940, cand medicii putusera anevoie stapani "raul demon" al unei curioase maladii. Absoluta concretete a temei nu-l impiedica, aici, pe poet sa-si imbogateasca semnificativ imaginarul (populat indeobste de motivele biblice), abordand "taramul dispensat de cauzalitate al halucinatiei"
(M. Scarlat), ca in antologicul - si totusi prea putin cunoscutul poem Bivolul de jar, in care sugestia de implicare a transcendentei apare doar in jocul de perspective din final (textul nu poate fi concludent decat citit in totalitate):

"Bivolul cu coame de jar
Paste spini, pulbere si lut,
Si lasa scrum si pojar
Pe unde-a pascut si-a sezut.

Pe biserica mare
S-a ridicat ca o capra, in doua picioare.
Noapte: navala si pacla de noroade.
ii linge turla si-o roade.

A muscat din arama si-a supt.
Scrasnit, clopotul a sunat si s-a rupt.

De-o suta de zile
ii palpaie ochii a fum de festile
Si-mi da, cu moartea calare pe bivol, tarcoale.
Bratul e gangav si vlaga e moale.

Vai ! apa s-a fiert in urcioare.
Tanjesc sa o sorb din i/voare.
Mi-as vrea palmile, talpile, reci,
Proaspata iarba, craite-n poteci.

Icoana singura surade ca o papuse.

A batut cineva la use ?".



Aceeasi stare confuza de spirit a generat si poemele Sa culcat oftara, Paretele de var, Spuza fierbinte, Ogor pustiu, care intregesc ciclul. Cu titlul de ilustrare a moralistului de expresie neoclasica se mai cuvin fireste amintite macar si cele cateva Epitafuri sau Pisanii, dar mai ales numeroasele Inscriptii ("pe o poarta de conac", "pe mormant", "pe Ararat", "pe un inel", "pe o panza de barca", "pe un craniu", "pe steag", "pe usa poetului", "pe cotetul lui Hotu", "pe paretele chiliei", "in dosul unui portret", "in pantoful logodnicei" etc), formula ca atare suscitand si interesul special al unor critici ca Perpessicius ori, sub un unghi mai "tehnic", Vasile Popovici. S-a spus cu dreptate (E. Simion s. a.) ca nu tot ce cuprinde volumul se prezinta la acelasi nivel estetic. Chiar daca, insa, multe dintre cele Una suta una poeme, raportate la intreg, ar putea aparea ca variante (unele se si supraintitulau astfel, in versiunile din reviste), ele sunt, cum le considera la aparitie G. Calinescu, "iesite din vigoare si abundenta".

Si nu-si compromit, sub nici o forma, stirpea.

Scriitori romani