Sunt rari oamenii cari sa fie vazuti in adevarata lor lumina. Aceasta prone din cauza diversitatii criteriilor dupa care ii judeca unii si altii, precum si fiindca sunt multi cari tin ascuns in adancul sufletului lor, tocmai acele insusiri sau calitati, absolut trebuincioase de cunoscut pentru a-i aprecia.
Este o mare greseala sa judecam un om numai dupa infatisarea externa a faptelor sale. Principalul este sa aflam adevaratele motive din care pornesc. Atunci vom vedea cat de mult ne-am inselat, daca n-am fi avut in vedere cauzele ascunse ale faptelor unor oameni, despre a caror valoare morala ne-am interesat.
Valoarea morala a unui om sta in simtul moral, adica in acea pretioasa si foarte rara calitate sufleteasca ce te opreste de a pricinui intentionat rau altuia, de-a dreptul sau piezis. S-a mai constatat ca cei inzestrati cu simt moral au si sentimentul demnitatii, adica acea mandrie bine inteleasa, de a nu se umili si nici a se lasa sa fie umiliti.
Eminescu a avut amandoua aceste pretioase calitati. Atat faptele sale, cat si acei cari l-au cunoscut dovedesc aceasta cu prisosinta.
Calitatile acestea sunt innascute; iar ceea ce face ca unii sa se nasca cu ele, - acesta este un mister.Inca de la varsta de 16 ani Eminescu a dovedit ca este inzestrat cu sentimentul demnitatii. Interesanta din acest punct de vedere este marturisirea unui cunoscut al sau din Blaj, - a d[omnu]lui Cacoveanu.
"Ce sa mai spun despre dansul din vremea cat am stat impreuna in Blaj? Aici era strain si foarte azat la ajutorul altora, dar nu se dejosia a cere de la cineva ceva. ii lipsia totul, dar nu se gea de nimic. Traia fara grija zilei de maine. Trebuintele etii si le redusese intr-atata, incat nu se temea ca nu si le-ar putea indestula usor, oricand si oriunde.
Cum venise la Blaj sa faca examen si inca pe patru clase deodata, ai fi socotit sa nu-si afle locul umbland sa-si castige oamenii; nu umbla sa faca cunostinta profesorilor, nici sa-si faca mana buna la cei mari. Nu umbla alergand dupa nimic. Cu atat mai putin dupa carele cari nu te asteapta. Daca umblai dupa prietenia lui, bine; dar sa umble el dupa prietenia altuia, nu. Nu vorbea despre sine si lucrurile lui niciodata."
Cacoveanu,St., in Luceafarul, 1904, p. 73.
Eminescu avea din temperamentul filosofului lipsa de dorinte zadarnice, calitate care face sa-ti fie mai usor a te purta corect in afaceri si a-ti pastra nestirbit sentimentul demnitatii. Caci, daca observam mai de aproape, constatam ca ceea ce face pe multi sa fie incorecti, este marea disproportie dintre dorintele lor si putinta de a le satisface pe calea cea dreapta.
In calitatea lui de filosof, Eminescu stia ca nimic din lumea de afara nu-ti poate mari si nici micsora valoarea intrinseca. De aceea dansul dispretuia onorurile si nu punea mare pret pe aprecierile oricui.
Este drept ca lipsa de vanitate te face sa-ti pastrezi mai usor corectitudinea si demnitatea; insa, in schimb, ata iti este trista. Caci, ce oare face farmecul ei, daca nu satisfacerea unora dintre asa-numitele vanitati. Iar felul de trai al lui Eminescu dovedeste si mai mult aceasta, lata cum il descrie domnul Petrascu, si cum in adevar a fost:
"De locuit, locuia invederat in case modeste, fie intr-o camera din fundul curtii Clubului conservator, fie in cate o chilie de biserica. Pretutindeni insa, indiferenta, neingrijirea de incunjurul sau treceau peste toate marginile; in camera sa era de-a pururi dezordine, nelumina si lipsa de aer, cari faceau sa fie ingrijati pe cei ce-i devenisem amici. - Si cu toate astea, mai toata ata si-o petrecea in astfel de camere si ore lungi si nopti intregi singur, nemancat, neincalzit, numai citind si meditand.
Dupa astfel de sfortari sufletesti si trupesti, singuratatea i se parea ca-l strivea. S-atunci pleca de acasa, cu deosebire seara, si se infunda in cate un birt cu lume necunoscuta lui. Aci se afla bine, gasindu-se de forma numai in mijlocul lumii, dar fiind tot singur. Zgomotul dimprejurul lui, cu lumea vesela, in fata lautarilor, ii dadea imaginea absurditatii etii. Cerea si el o sticla de n ros, «caci albul are plumb», zicea Eminescu, - lua un ziar oarecare si incepea sa citeasca, sau mai curand nu citea, fiindca pe ura lui se vedea oprit un zambet uniform ca pe ura unei statui
Asa era ata lui. De onoruri, de fericirile de din afara, de avere, nici ca se gandea; acestea i pareau chiar triste, in sufletul lui. Astfel, intr-o dimineata, in urma citirii la Palat a uneia din satirele sale, fu vestit ca regina voieste sa-l cunoasca. Aceasta inalta atentie il amari peste masura, gandindu-se la urmarile ei. incerca de a se eschiva, dar nu putu. Cand iesi din Palat, era si ramase multa vreme suparat pe d-nul Maiorescu, «care - cum zicea el - il prezentase in spectacol». Tot atat de contrariat a fost cand i s-a propus medalia Bene-merenti, pe care nu numai ca o refuza de la inceput, dar se ruga chiar sa nu se faca incercarea, care ar trebui sa dea nastere la zgomotul refuzului lui, zgomot tot atat de nesuporil ca si insasi medalia."
Petrascu, N.. Op. cit, p. 20-22.
O alta calitate frumoasa a lui Eminescu era bunatatea. El nu stia ce este dusmania. Singura parte din scrierile sale care ne-ar putea face sa credem ca era rau, este vehementa diatriba din Scrisoarea III, in care biciuieste pe politicianii sarlatani de la noi. insa, la drept vorbind, din ea se desprinde mai mult indignarea decat ura. Si daca avem in vedere ca el, omul onest, a fost innuit de hotii, pe cand atatia hoti dovediti erau nepedepsiti si chiar poate protejati in scumpa lui tara -, gasim ca aceasta revolta sufleteasca a fost destul de indreptatita.
"in intreaga lui scrisa - spune domnul Slaci - nu este o singura nota de ura, si noi, cari-l stiam in toate amanuntele etii lui, am ramas adeseori uimiti de firea lui ingaduitoare fata de cei ce se faceau vrednici de a fi urati"
Slaci, I., in Omagiu, p. 10.
Cum se face ca, cu toate aceste frumoase calitati morale, Eminescu nu numai ca nu era iubit, dar nici macar simpatizat. Cu toate ca unora li se va parea paradoxal, insa noi afirmam ca tocmai din cauza lor. Orice superioritate jeneaza, si mai cu seama superioritatea morala. Oameni a caror ata sa fie curata ca cristalul, sunt foarte rari; iar celorlalti nu le conne deloc intimitatea unui om, a carui natura "le este in ascunsul inimii lor o vesnica mustrare" -, dupa cum a spus cu toata dreptatea Schopenhauer.
De altfel, Eminescu stia aceasta si de aceea spunea adesea d[omnu]lui Slaci: "Cand oamenii au trebuinta de tine, alearga sa te caute; sunt insa foarte multumiti cand pot iara sa scape de prirea ta patrunzatoare si de gura ta cea rea"2.
Si Eminescu mai avea un pacat: dispretuia pe cei demni de dispret si, ca orice om cinstit, era cel mai aspru critic al amoralilor. Dispretul este mai greu de suportat decat ura, mai cu seama de catre aceia cari, in adancul sufletului lor, stiu ca-l merita.
"Eminescu nu era in stare sa minta, sa treaca cu vederea reaua credinta a altora, sa taca si atunci cand era dator sa vorbeasca; sa maguleasca ori chiar sa linguseasca pe cineva, si in gandul lui cea mai invederata dovada de iubire si de stima era sa-i spui omului si in bine si in rau adevarul verde in fata. El era in stare sa se umileasca, sa staruie, sa cerseasca pentru vreun nevoias; pentru sine insusi insa cu nici un pret. Vorba lui era vorba si angajamentul luat de dansul era sfant.
Niciodata nu lua asupra sa sarcini pentru cari nu se socotea indeajuns pregatit, ori pe cari nu era gata sa le poarte cu toata inima.
Ori si cat de pornit ar fi fost si ori si cat de des s-ar fi pierdut in ganduri, el nu uita niciodata sa-si faca datoria, era totdeauna la locul lui si alerga dupa creditorii sai, dar contra propriei sale conngeri nu lucra cu nici un pret." Si domnul Slaci conchide cu multa dreptate: "in mijlocul societatii in care i-a fost dat sa-si petreaca ata, un asemenea om nu putea sa-si faca cariera, nici sa-si creeze pozitiune"1. Concluzie cat se poate de adevarata; caci, la noi in tara mai cu seama, ca sa pari, ti se cer indeosebi contrariul de ce avea Eminescu, adica multe defecte si putine calitati.
In calitatea lui de om de caracter, repeta adesea d[omnu]lui Slaci: "Ceea ce li se poate ierta altora, nu pot sa-mi permit eu.
Insa acei ce isi iertau si isi permiteau multe nepermise, nici vorba ca nu puteau simpatiza pe Eminescu. Dansul insa nu dusmanea, caci "ura se dedea la dansul cu dispret pe fata". "Dispretul lui se dedea pe fata fara de nici o teama si adeseori si fara mila si mai ales aceasta facea pe multi sa se fereasca de dansul".
Despre aceasta atitudine dispretuitoare a lui Eminescu vorbeste si G. Panu in interesantele lui Amintiri de la "Junimea". Aceasta il cam enerva pe Panu si-1 facea ca de multe ori sa-l contrarieze mai mult din spirit de contrarietate.In anul 1879, cand Panu s-a reintors la "Junimea", spune ca pe Eminescu l-a gasit acelasi, "cu zambetul lui amar, cu tacerea lui semnificativa si cu dispretul suveran pentru oameni si lucruri" Panu, G., Amintiri de la "Junimea", II, p. 385.
Prestigiul de care se bucura un om atarna de valoarea intelectuala si morala a celor cu cari este in atingere. Astfel pe cand Eminescu nu se bucura de nici o consideratie din partea mediocrilor si incultilor, cu totul altfel era in societatea "Junimea", in care straluceau multi oameni de valoare si talent; insa, daca de catre multi era simpatizat, nu erau putini aceia cari nu-l puteau suferi.
"El nu numai ca se bucura de multe simpatii, dar avea si autoritate, caci era om, ce-i drept, necrutator, dar cu inima deschisa, lipsit cu desavarsire de rautate, obiectiv si deprins a vorbi numai despre lucruri la cari se pricepea.
Cand era vorba sa-si spuna parerea, el nu tinea seama de varsta, nici de pozitiune sociala, nici de slabiciuni indiduale, ci intrebuinta vorbele in intelesul lor propriu. Era, deci, uneori jignitor pentru oamenii, cari luau parte la seratele «Junimei» cu ganduri, cari nu aveau nici o legatura cu literatura, si chiar nemilos fata cu cei cari vorbeau despre lucruri asupra carora nu erau dumeriti. Altfel era una dintre cele mai placute si si mai caracteristice uri in cercul litear, un om care le lua toate in serios, le facea toate cu toata inima si fara de gand ascuns si fara de care seratele pierdeau mult din farmecul lor."
Slaci, I., Eminescu si "Junimea". in Ramuri, IV, p. 490-491.
Cercetand mai de-aproape ata oamenilor mari, observam ca, alaturi de unele calitati distinse si rare, au unele slabiciuni cari ii pun mai prejos de mediocri. Parca natura ar fi voit sa se desubeasca pentru geniul cu care i-a inzestrat. De la aceasta lege a firii nici Eminescu n-a facut exceptie.In sufletul sau pare ca ar fi fost doua personalitati cu tendinte contrare si vesnic in lupta. Desi era inzestrat cu simt moral, insa a fost lipsit de energia trebuincioasa prin care sa poata indeplini totdeauna ceea ce el ii dicta. Dupa cum am vorbit mai amanuntit, cand m-am ocupat de nebunia sa, Eminescu avea vointa slaba. El nu era in stare sa ia o hotarare imediata si nici sa execute totdeauna hotararile luate. Acesta infirmitate sufleteasca si-a recunoscut-o singur si intr-o scrisoare adresata d[omnu]lui Maiorescu, din Germania: "Cand e vorba sa spun [da sau ba], atunci, de obicei, nu spun nimic, si natura mea primordiala se arata pe fata - den ticait "
Radulescu-Pogoneanu, I. A., Studii, p. 62.
O alta particularitate a vointei lui Eminescu este impulsitatea, manifestata sub forma neputintei de a se infrana. Asa incat ata dezordonata ce ducea, nu era decat rezultatul acestei stari bolnacioase a vointei .
Judecand numai pe deasupra multe din faptele lui Eminescu, s-ar putea deduce ca dansul era amoral si imoral, caci nu se tinea de vorba si nu ducea o ata cumpatata. Aceasta ar fi o judecata cat se poate de gresita. Caci, ceea ce caracterizeaza, in randul intai, pe amoral este precugetarea cu care savarseste toate incorectitudinile. Infamiile lui sunt rezultate dintr-un calcul rafinat, care-i asigura aproape totdeauna izbanda. Luati de exemplu pe "cuceritorul de inimi", pe seducatorul de profesie. Pentru ca sa prinda in mreje ctima, dansul intrebuinteaza o strategie intreaga. Iar daca este tipul clasic al amoralului, nu se margineste numai sa-i rapeasca onoarea, dar cauta sa-i exploateze si munca. Si daca se intampla ca ctima sa se sinucida, el o ge cu lacrimi de crocodil.
Cu totul altfel este cazul cu omul bolnav de vointa; desi insufletit de cele mai bune intentii, cu toate acestea nu este in stare sa le indeplineasca. Astfel a fost Eminescu. Veronica Miele, cu intuitia ei de femeie si cu inteligenta sa aleasa, l-a cunoscut foarte bine, dupa cum rezulta si dintr-un fragment
de scrisoare:
"Si poezia promisa o tot astept, dar ea nu mai ne! Ah! de ce nu poti tu tine macar micile promisiuni! Ah, mimi atat de bine te-am inteles si atat de bine te cunosc in paturile cele mai ascunse ale inimii, incat sunt singura fiinta care ti-o scuz si explic toate neajunsurile perfectei tale fiinte."
Baboianu, N., lubire-Durere. p. 73.
De altfel Eminescu singur isi cunostea imperfectiunile naturii sale si era cel dintai care sa le regrete. El isi vedea slabiciunea de caracter, el isi observa cu amaraciune lipsa de spirit practic, dupa urma careia avu de suferit toata ata. Sfasietor de dureroasa tanguirea lui dintr-o scrisoare adresata Veronicai Miele: "In momentele in cari-mi simt nefericirea si slabiciunea de caracter, in momentele in cari vad ca nu sunt bun de nimic in lumea aceasta si ca in zadar traiesc, atunci cand sunt descurajat si satul de ata, te-am rugat, femeie dulce si fermecatoare, sa ierti ca am indraznit a te iubi, sa ierti ca am aruncat aceasta umbra de mizerie asupra etii tale, care, dupa caracterul tau, trebuia sa fie vesela si luminoasa. Eu nu tagaduiesc ca am facut o crima iubindu-te, o crima ce zilnic o expiez. Nu tagaduiesc, ca facandu-ti lucruri ce nu le-am tinut, pentru ca n-am fost in stare a le tine, n-am comis cel mai mare pacat fata de singura fiinta din lume, care mie, neiubit de nimeni si antipatic tuturor, mi-a daruit o raza de fericire, ce n-o merit."1
Rezulta din aceasta tanguire ca aceasta iubire a lui Eminescu era mai mult o povara pentru dansul. Si acest fapt imi reaminteste o parte din Sarmanul Dionis, nuvela scrisa cu mult inaintea acestui amor al poetului, in care, cand Dionis observa ca Maria il iubeste, in loc de veselie, simti mai mult tristete:
"Perdeaua de s-a-s se dete putin intr-o parte si prin faldurii ei albi aparu un blond cap de copila. Radea.
- Marie! sopti el cu inima stransa.
Parul ei cel blond si impletit in cozi cadea pe spate; o raza de purpura la tampla, gura micuta ca o sina coapta si fata alba si rosie ca marul domnesc. Dupa ce rasese - cine stie de ce - ea lasa perdeaua sa recada.
Dara inima lui se contrase cu olenta, caci el intelese sensul, dar si neputinta realizarii selor lui. Acum stia ca iubeste.
- La ce mi-a mai trebuit si asta? gandi el cu sufletul plin de lacrimi. - Nu e destul mizeria in care am trait, cel putin o mizerie fara de dorinte? Si prima mea dorinta si poate ultima nerealizabila!
Trasura cea fina si amara dimprejurul gurii lui se adanci vadit. Sufletul lui se cutremura la gandirea ca nu va putea scutura greutatea acestui amor. Speranta? el n-o putea avea. O simtire, pe care n-o cunoscuse niciodata, era ea sa se nasca cu amorul?"
Eminescu, M., Proza. Bucuresti, Sfctea, 1905, p. 88-89.
E straniu cum zece ani mai tarziu, Eminescu a trait acest amor. Contrariu celor ce se intampla de obicei, ceea ce la inceput a fost numai o fictiune, dupa trecere de vreme relativ indelungata, a devenit realitate. Totusi, faptul se explica. Lui Dionis, Eminescu i-a imprumutat propriul sau temperament; iar cand dansul s-a gasit in imprejurarile in care pusese pe ciudatul sau erou, - a fost firesc ca si el sa reactioneze la fel.
Lipsa de spirit practic prin care se caracterizeaza mai toti poetii si de care s-a s atat de duios si Eminescu, imi aminteste admirabila poezie a lui Baudelaire, in care dansul ii a cu pasarea albatros, care pe uscat dene jucaria si obiectul de batjocura al tuturor.
Acum intram in cea mai dureroasa perioada din zbuciumata ata sufleteasca a lui Mihail Eminescu, in aceea in care poetul merge cu pasi repezi spre nebunie si isi da socoteala despre aceasta.
Doua caracteristice ale acestei grozave boale sunt, pe de o parte, exagerarea treptata a stigmatelor sufletesti cu care candidatul la nebunie se nascuse deja; iar pe de alta, transformarea mai mult sau mai putin inceata ce se face in caracterul lui. Din acest din urma punct de vedere, indidul dene contrariul de ceea ce fusese in stare normala.
Cand s-au aratat la Eminescu intaile simptome de nebunie sau cand, vorbind in termeni medicali, a inceput epoca de incubatie a boalei, - nu se stie cu hotarare. Si este firesc, caci ele incep pe nesimtite, incat cei din jurul bolnavului nu-si pot da bine seama si nici chiar el.
Daca avem in vedere marturisirile lui G. Panu, ale d[omni]lor Cacoveanu si Slaci, Eminescu nu era alcoolic prin anul 1873. Iar daca ne raportam la spusele lui Ieronim Baritiu, care a trait la Viena impreuna cu Eminescu prin anul 1870-l871, atunci chiar din acel timp simptomele boalei au inceput a se arata. "Din ce in ce indidualitatea lui Eminescu incepu a arata niste particularitati tot mai bizare. Ducea o ata neregulata si dezordonata, avand capricii curioase; dadea dintr-un extrem intr-altul"1.In printa ultimilor ani ai etii sale lucide, avem pretioasele marturisiri ale d[omnu]lui Slaci, care arata cum zi cu zi aproape, caracterul lui Eminescu incepuse sa se schimbe, pana in ziua fatala de 28 iunie 1883, cand a izbucnit cu furie nebunia.
"De Sf. Gheorghe mi-am cautat o locuinta in care puteam sa-i inchiriez o odaie si, pana la imbolnarea lui, timp de cativa ani, am stat sub acelasi acoperamant.
Nu mi-a facut nici o data nici un fel de suparare, desi-l tineam din scurt.
Om de o rara disciplina intelectuala, el tinea sa fie disciplinat si in practica etii lui; se ferea de excese si ma fericea pentru destoinicia mea de a face de regula numai ceea ce eu insumi voiesc. Se bucura dar cand ii veneam prin staruintele mele prietenesti intar-ajutor si nu se-mpotrivea. Boala ii era insa, precum se vede, legata de o anumita varsta si nu i-a venit deodata, ci incetul cu incetul, si astfel ii era din ce in ce mai greu sa se stapaneasca.
El fuma putin, dar bea multe cafele. Stia ca ele nu-i fac bine, dar le lua de cele mai multe ori fara ca sa-si dea seama despre ceea ce face. Era dar destul sa ridic degetul, pentru ca sa stinga focul aprins la masina.
Bautor n-a fost Eminescu. Bea numai adimenit de prietenii cu cari statea de vorba, putin cate putin, si numai nuri usoare, curate si bune! Vinul il facea oi, vesel, comunicativ si doritor de a imbratisa si de a ferici pe toata lumea.
Pacatul lui cel mare si hotarator era lipsa de randuiala in traiul zilnic: cand se aseza la masa de lucru, fie ca scria, fie ca citea, nu manca zile intregi si petrecea noptile in nedormire. Nu suferea de insomnie si avea multa pofta de mancare, caci era apoi in stare sa doarma timp de douazeci si patru de ceasuri intruna si manca odata pentru trei insi. Uita insa sa manance si nu se indura sa doarma, desi parerea lui statornica era ca cea mai placuta parte a etii e cea petrecuta in somn, cand esti fara ca sa fii si sa simti durerea.
Dedeam lectiuni la scoala normala a societatii, la Azilul "Elena Doamna" si la Institutul Manliu. Sambetele dar si-n ajunul zilelor de sarbatori, cand nu aveam sa fiu la opt dimineata la catedra, steteam si eu adeseori cu el si discutam cestiuni de gramatica, de pedagogie, de filosofie, ori de istorie, intregi nopti senine, cari nu se pot uita. De obicei insa nu-l lasam sa stea si era destul sa bat in perete, pentru ca sa-si stinga lumanarea, ori sa-l intreb, cand ma intorceam acasa, daca si-a luat ori nu masa, pentru ca sa se duca si s-o ia.
In primavara anului 1883 insa, el a inceput sa se indaratniceasca si nu mai eram nici eu tot cel de mai nainte. Sufeream de cativa ani acum de o hiperclorhidrie, ale careia simptome interpretate de medici drept manifestatiuni ale unei alte boli, ma chinuiau, ma umplusera de ingrijare si ma facusera nerabdator. Nu mai aveam dar masura de mai nainte nici in relatiunile mele cu Eminescu si ma suparam cateodata pe el.
Obiceiul lui era ca citea cu glas tare ceea ce ii placea, mai ales poeziile, si facea multa galagie cand scria, se plimba, declama, batea cu pumnul in msa, era oarecum in harta cu lumea la care se adresa.
Ii bateam in perete; el stingea lumanarea si se linistea, dar era de rea-credinta si nu se culca. Peste catva timp, cand credea c-am adormit, aprindia din nou lampa si iar incepea sa bodoganeasca. Ma sculam atunci, ma duceam la el si-1 rugam sa ma lase sa dorm. Aceasta-l rapunea, dar relatiunile dintre noi erau din ce in ce mai incordate. Eu eram din ce in ce mai staruitor, iar el se facea tot mai indaratnic si zicea in cele din urma ca abuzez de afectiunile lui si-l terorizez. Acesta a fost pentru mine primul semn al bolii de ner care-l cuprinsese.In timpul acesta a scris Doina, anume pentru inaugurarea statuei lui Stefan cel Mare, la care a si asistat intr-o stare sufleteasca prin care a pus pe multi pe ganduri.
Dupa examene, eu trebuia sa plec fara intarziere la Viena, sa consult medicii, iar de acolo la baile ce-mi vor fi recomandat, si vorba era ca Eminescu sa plece si el in Moldova, ca sa-si aduca fratele bolnav.
Cand era sa-mi iau ramas bun de la dansul, el a inceput sa-mi faca imputari pline de amaraciune, ca profit de ocaziune ca sa-l parasesc in niste imprejurari atat de grele pentru el. in zadar ii spuneam ca sunt altii, cari tin la el si pot sa-i fie de mai mare ajutor decat mine; el nu ma lasa sa plec.
Un singur mijloc imi ramanea ca sa-l linistesc: sa-i cer un serciu prietenesc, o dovada de dragoste.
- Uite, i-am zis, am sa-l rog pe d[omnu]l T. Maiorescu ceva si nu pot sa ma duc acum pe la dansul; te rog sa-i duci un bilet din partea mea.
Rugam pe d[omnu]l T. Maiorescu sa-l observe bine pe Eminescu, caci mie mi se pare greu bolnav.
Era prea tarziu.
La d[omnu]l T. Maiorescu el s-a stapanit, dar s-a dus apoi sa iee o baie, ca sa-si potoleasca neri si de la baie a fost dus la casa de sanatate."1
Se vede din aceste pretioase marturisiri cum Eminescu pierdea treptat-treptat stapanirea de sine; iar din partea subliniata mai sus, se constata ca dansul presimtea catastrofa.
De altfel, in aceasta printa, un fost intim al sau mi-a spus ca, cu o saptamana inainte, pe cand se afla intr-o seara la cafeneaua Union, se pomeni cu Eminescu ca ne la dansul si-i spune: "Eu ma apropii cu pasi repezi spre nebunie, sa aveti grija de mine!"
Despre presimtirea si temerea lui de nebunie vom vorbi mai amanuntit cand ne vom ocupa de romanul sau Geniu pustiu.
Deoarece nebuniei lui Eminescu i-am consacrat un modul special, aici ne vom ocupa numai de amanuntele cari vor ser drept completare a celor spuse acolo.
Dupa intaiul atac de paralizie generala - caci astfel a fost diagnosticata in cele din urma boala lui - s-a facut o schimbare in fizicul lui Eminescu; iar in caracterul lui s-a produs o completa transformare.
Iata cum ni-1 descrie domnul A. C. Cuza, care l-a cunoscut prin anul 1884. "Pe atunci, Eminescu era dupa intaiul acces al boalei, resilit pe deplin, cu infatisarea senina, cu fruntea inalta si minunat arcuita, cu prirea blanda din ochii sai prea mici, satori, cu zambetul iertatotor si nirvanic. O usoara incovoiare a umerilor, o ingrasare prea timpurie, cu urme de bugezeala a fetei, erau singurele semne ale starii lui de suferinta si ale scaderii puterilor lui. De altfel, un suflet de copil, ce nu se cunoaste, impersonal pana la desavarsita uitare de sine si, cu toate acestea, de o distinsa rezerva; uneori vesel si izbucnitor, ca un scolar zburdalnic; de obicei serios, melancolic si tacut. Parea a fi stapanit de un neastampar launtric, de un dor nemarginit de necunoscut. De cate ori nu l-am auzit imbiindu-ma: sa ne ducem - sa plecam departe, intr-o pribegie fara tinta si fara sfarsit.
Cand l-am cunoscut prin 1884 in lasi, Eminescu locuia in curtea otelului "Romania", intr-o mansarda din podul unei suri de piatra, la care te urcai pe o scara exterioara. Printr-o usa cu geam, dand de-a dreptul afara, patrundeai in aceasta camera, spatioasa de altfel, dar joasa in plafon, fara prea multa lumina, avand un pat, un scaun si-o masa simpla, ca mobilier. Cartile si ziarele erau aruncate pe jos."
Cuza, A. C, Eminescu comemorativ. Iasi, 1909.
Dupa cum singur marturiseste, domnul A. C. Cuza l-a cunoscut numai dupa primul atac de nebunie. Mai interesanta este descrierea d[omnu]lui Petrascu, care l-a cunoscut si inainte si dupa. Dansul reliefeaza contrastul dintre aceste doua stari ale lui Eminescu.
"Cand l-am vazut atunci, nu mai recunoscui pe poetul de odinioara. El era micsorat, scazut sufleteste. Figura-i sta extatica, vrednica de mila si capul ii parea parasit de ganduri Paloarea i se accentuase ca un val cernit; numai fruntea si ochii mai aveau ceva din flacara lor dina. Intra si statea in mijlocul cunoscutilor intr-un mutism complect, intr-o absenta totala de inteligenta si vointa. Din catare i se rasfrangea o dureroasa tristete a unei imbatraniri fara vreme, a unei stingeri fara veste, iar ca dorinti, niste lucruri comune, mici, de simplu trai, lucruri ce nu mai puteau avea ca odinioaara, nici natura, nici puterea de a se inalta in iluzii de poet. Zi cu zi insa, parea a degenera mai mult si se arata obosit la intrebarile ce i se faceau. Foarte arareori, si dupa straduinte de tot felul, puteam smulge cateva cunte din gura-i, cari nu insemnau mai mult decat tacerea: cate un da, sau cate un nu, cari pareau a veni de la distante enorme. Cand ii aduceam aminte de lourile din versurile lui, de episoade din copilarie, de momentele dulci ce-l inspirasera si-i dadusera cele dintai emotiuni el, cu prirea plecata in jos, primea vorbele acestea ca niste greutati ce-i apasau sufletul, nevoind parca a-si intoarce gandul spre timpuri si emotii stinse pentru totdeauna. Dupa o pauza de tacere, cand socoteam ca poate va ridica putin valul tainelor sale, vedeai o singura clatinare din cap, rece, exterioara si generala, intovarasita de o miscare de mana inceata, care insemna: «Sa le lasam uitate, pe toate!», iar pe ura lui devenita mai palida, o contractie de suferinta, ce te obliga sa schimbi vorba. in intervalul acesta se duse la Iasi. Aci fu vorba sa se faca profesor la o scoala secundara, dar el refuza, simtind ca nu poate sa-si incordeze puterile pentru preocupari intelectuale. Din faza aceasta a boalei, adica din faza oarecum negativa a fiintei sale, intra in a doua faza, cand senzualitatea si tiul se manifestara la el in plina lumina, fara grija de oameni si fara rusine. Se tinea dupa femei ordinare, insela lumea, fura mici lucruri ca un copil, cerea bani si, in rare momente lucide, se simtea umilit de ceea ce facuse mai inainte."
Petrascu, N., Op. cit., p. 24-26.
Dupa cum se vede, Eminescu pierduse cu totul simtul moral, cea mai frumoasa podoaba a caracterului sau. Aceasta amoralitate patologica l-a facut ca, in 1885, sa spuna ca Lais este o piesa creata de dansul, pe cand ea nu era decat o traducere a piesei Le Joueur de flute de Emilie Augier-
Tot din cauza nebuniei a mai pierdut si sentimentul demnitatii. imi amintesc cele ce-mi spunea un bun prieten al sau, cu care lua adesea masa impreuna. Mai inainte de boala, Eminescu socotea ca insulta sa-i plateasca altul consumatia; dupa nebunie, in tot timpul mesei nu facea altceva decat sa le dea sa inteleaga comesenilor ca sa-i plateasca masa. in sfarsit, pierduse orice jena ca sa ceara. Dupa cum vedem, din punctul de vedere al valorii morale, Eminescu s-a schimbat cu totul dupa boala.
Revenirea temporara la luciditate a fost pentru Eminescu cea mai mare nenorocire; caci, pe de o parte, l-a facut sa asiste la propria lui ruina sufleteasca, iar pe de alta, sa sufere mult din cauza lipsei. Daca ar fi ramas nebun, atunci ar fi fost internat definitiv intr-o casa de sanatate, unde i-ar fi fost asigurate pentru totdeauna trebuintele materiale ale etii. Astfel insa cum s-a intamplat, dansul a avut foarte mult de suferit, ca un om nevoit sa traiasca din mila altora. Neaparat ca o cauza a suferintelor lui a fost si propria lui fire necumpatata, care dupa boala s-a exagerat si mai mult
Un alt chin sufletesc al sau a fost un fel de rusine ce-l cuprinsese ca a fost nebun. Si mai stia, pe de alta parte, ca spusele lui nu vor mai avea autoritatea cuvenita, deoarece n de la unul care a fost la casa de nebuni.
Si dansul spunea d[omnu]lui Slaci: "Es ist nicht der Miine werth! (Om din mine tot n-o sa mai iasa!) Prea sunt multi aceia pe cari i-am jignit spunand adevarul si, dupa cele petrecute, nu-mi ramane decat sa stau sfiicios intr-un colt. Daca mai nainte, voind sa se apere, ziceau ca sunt rautacios si ca exagerez, acum nu le va fi greu sa ma prezinte drept un descreierat"1.Interesante si destainuirile d[omnu]lui Miile despre Emi-nescu dupa boala:
"La Bucuresti, ndecat temporar, Eminescu venea sa ne vaza din cand in cand. Ridica greoi cele trei caturi ale casei Steiner din strada Academiei, tarandu-si dupa el galosii plini de noroi si intrebandu-ne sfios ce se mai aude de la comitetul din Iasi? - in a doua capitala a Moldovei si sub ingrijirea d[omni]soarei Emilian se alcatuise un comitat pentru a veni in ajutorul poetului, caruia Camera nu-i votase inca pensiunea ce i se fagaduise.
A trai insa de pe urma comitetului, era desigur greu, caci banii veneau foarte neregulat, iar poetul era nevoit sa plateasca la birt si sa achite chiria modestei sale camere. Erau penibile aceste zite, penibile fiindca, fara sa vrea, poetul, indirect, facea apel la punga mea si pe acele vremuri ata era grea si adeseori ma gaseam in situatiuni de acelea, in cari suma de cinci lei este o problema fara de solutiune
Erau penibile aceste momente si din alt punct de vedere. Eminescu, care totdeauna a fost un modest, un pudic, un om fara de initiativa, dupa nebunie parea si mai lipsit de orice simt practic.
Aproape nu-i venea sa mai vorbeasca, de situatiunea lui nu pomenea, si parea ca se teme sa nu spuie ceva care nu se cune. ii era frica sa nu se cunoasca intrucatva ca a fost nebun. Vorbirea lui rara, asezata si inceata, era acum si mai ezitanta, iar ochii lui mari, ochii lui de bour, cuvant care a ramas amintire din lectiunile lui si imi dadea si o atie a pririi lui - ochii lui pareau ca iti spioneaza trasaturile fetei, ca sa patrunda inlauntrul sufletului tau, pentru a afla ceea ce crezi de el si daca nu-ti face impresiunea omului iesit de curand din balamuc."
Mille, C, in Adevarul, 16 iun. 1909.
De asemenea, sunt interesante si marturisirile lui G. Panu, cu prire la starea mintala a lui Eminescu prin 1888-89. Se vede din ele cat de mult boala ii intunecase geniul, cu toate ca foarte rar si pentru scurt timp, paru ca isi rene la starea lucida. insa acestea erau numai clipe.
"Prin 1888-l889, Eminescu este adus in Bucuresti, intamplator el isi ia o odaita intr-o mare casa mobilata din Calea Victoriei, unde era tipografia si redactia Luptei, si unde aveam si eu apartamentul.
Eminescu, ca sa se scoboare jos in strada, trebuia sa treaca prin culuarul pe unde imi aveam sederea, prin urmare aveam ocazie foarte des a-I vedea. Nu mai era nebun ca inainte, dar era intr-o stare de prostratiune din care rar, foarte rar, iesea. Ma interesam sa stiu cum isi petrece ziua. Sedea inchis intr-o odaie toata ziua, avand placere de a ceti numai cronicele tarii, precum si toate scrierile atingatoare la istoria acestei tari, incolo nimic nu-l mai interesa. Eta societatea oamenilor si chiar a prietenilor.
La inceput, Eminescu ma eta
Cu toate astea am cautat in noua ocazie, care mi se prezenta, sa-l cultiv; simteam o imensa mila pentru nenorocirea lui si voiam sa stiu pana la ce grad nenorocirea este ireparabila. il pofteam la mine la masa, refuza de doua ori si venea numai o data. La masa erau totdeauna colaboratorii de la Lupta si alte persoane. El sedea jenat, timid, cu ochii in jos si nu vorbea aproape deloc. La intrebarile ce i se faceau, el raspundea prin un «da» sau «nu», si cu toate acestea, toata lumea ii arata stima si dragoste.
Renuntase la bautura, bea foarte putin. Cu toate acestea, dupa vreo doua pahare, pe la sfarsitul mesei, se mai incalzea, fizionomia lui devenea mai oaie, raspundea mai bine la intrebari.
Intr-o seara dupa masa, deodata vad in Eminescu manifestandu-se vechea lui natura, incepu a rade si a glumi, a convorbi cu cei de fata si a persifla pe unii cu mult spirit. Ne-am bucurat cu totii si am inceput a-i pune tot mai mult la indemana, speranta nascandu-ni-se ca remediul poate avea loc.
Zadarnic! Dupe cinci minute el cazu din nou in mutismul sau obisnuit, avand aerul ca nu mai cunoaste sau putin il importa lumea ce-l inconjura. Statu vreun sfert de ceas in prostratie, apoi, intorcandu-se spre mine, imi zise incet, ca sa nu fie auzit de ceilalti:
- Panule, stii tu ca in lumea aceasta nu este nimic mai interesant decat istoria poporului nostru? Trecutul lui tot, tot, este un sir neintrerupt de martiri. Ti-o spun tie, fiindca tu te-ai ocupat de istoria romanilor.
Apoi se scula si, fara sa zica nimic, a plecat.
De atunci n-a mai venit la masa la mine. il intalneam prin culuar si-l intrebam de ce nu mai ne la mine, el ingana cate ceva. intr-o zi imi zise:
- Sunt prea multi la masa la tine si sunt prea zgomotosi. Aceasta era starea lui mintala, cand intr-o zi aud un glas
de femeie, prin sala, oftand. Deschid usa si intalnesc pe Veronica Miele, care isi framanta mainile si se tinea de par oftand.
- Ce este, M-me Miele? o intrebai eu.
- Ce sa fie, am venit dupa Eminescu, acum u de la dansul din odaie; imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dansul, toate silintele mele ca sa-l aduc la o ata reala, n-au izbutit. El se uita lung la mine, nu zice nimic, ba cateodata are aerul de a zambi ironic "
Panu, G., Amintiri de la ..Junimea". I, p. 332-334.
