VARA BUIMACA - Volum de povestiri de Fanus Neagu. Apare la Editura pentru Literatura din Bucuresti, in .
Cartea preceda cu un an publicarea celebrului roman ingerul a strigat, al aceluiasi autor. Romanul, scris in mai multe variante, pe parcursul a sapte ani (care includ, asadar, anul de aparitie al povestirilor din Vara buimaca) isi pune amprenta serios pe atmosfera acestora, fara a fi insa o dezvoltare a vreunuia dintre textele scurte, care raman o colectie autonoma si interesanta de bucati literare.
In Vara buimaca, Fănus Neagu anunta deja liniile de forta ale prozei de largi dimensiuni dintr-un roman precum ingerul a strigat. Desi scurte ca intindere, cele sase piese epice pe care volumul le contine {Vara buimaca; Luna, ca o limba de caine; Acasa; Zgomotul, Iarba vanata; Doi saci de posta) se revendica de la o atmosfera ametitoare, fierbinte si lanceda, epuizanta prin cadenta trenanta si obsesiva in care se scurge existenta lumii si a fiintelor ce-o populeaza. Este, fara indoiala, atmosfera faulkneriana din Lumina de august.
Pe patul de moarte ori Casa cu coloane, si care e de regasii, familiara deja, in romanul din 1968 - un varf al creatiei lui N. De asemenea, tipologia personajelor din povestiri se conformeaza unor linii similare celor din romanul ulterior. Regasim si aici, in nenumarate ipostaze si masti, figurile "halucinatilor" lui N., alunecand ca intr-un delir la rece prin apele ilogice ale unei lumi in descompunere, pe care, insa, ei par a o intelege si careia ii descopera sensul in chipuri uimitoare. Caci ele, personajele, nu opereaza cu instrumente si categorii apriorice, ale rationalului, ci par mai degraba a resimti lumea prin porii discreti ai fiintei.
O cunoastere parlicipativa asadar, a partii fata de intreg, o posesie reciproca, senzoriala si senzuala.
In sfarsit, geografia imaginara pe care aceste proze o propun este la randul ei impregnata de o slranietate nelinistitoare. Personajele ratacesc sau stagneaza intr-un spatiu al campiei dunarene, ale carei intinderi prafoase dau un sentiment de angoasa. Limitele acestei suprafete sunt invizibile, indicibile (cel mult se povesteste despre ele in mici legende puse in abis).
Singura limita cunoscuta (si descrisa intr-una dintre povestiri) este marea - o alta fala, exasperanta, a aceleiasi intinderi nesfarsite. Dramele sau tragediile umane isi gasesc intr-un asemenea foc o rama fireasca si indulgenta. Cosmosul pare a contine fiinta cu toate tarele ei, lara discriminare, iar umanul pare a se contopi cu alte regnuri, uneori vegetale chiar, intr-o curgere indiferenta catre moarte, fa, moartea, devine supratema acestor povestiri, care nu fac altceva decat sa puna in pagina, in diverse forme, fatete diferite ale ei, inscenari felurite ale actului de a muri (chiar in viata fiind, uneori), parti dintr-o armonie intamplatoare a unui recviem metastazic. Primul fragment (Vara buimaca) elaboreaza o scena domestica plina de tensiuni surde. Protagonistii (baba Anica, ginerele ei, Mihai Droc, si nepotul, Cicorgc) sunt angrenati intr-un balet gafait al replicilor, din care se naste conturul vag al unei povesti familiale dramatice.
Aurelia, fata babei si mama baiatului, absenta din scena prezentata, se intoarce la prima dragoste, Danacu, un puscarias proaspat eliberat. Pe fundalul intalnirilor cu amantul, restul familiei se angajeaza intr-un schimb amar al reprosurilor. Barbatul, pustiit de absenta femeii, batrana, aruncand anateme morale pe care tot ea le justifica printr-o poetica ai hoc a "sangelui fierbinte", si copilul, martor indiferent si preocupat de propriile fantasme, alcatuiesc un grup de personaje legate doar prin forta (fie si destructiva) a cuvantului, finalul accentueaza asupra acestei paradigme a inutilitatii "buimace" si subliniaza deja prima .miscare" dintr-o cadenta infirma in care timpul, "ciopartit, [] dezvolta ingaduinta." Al doilea fragment, Luna, ca o limba de caine, e scena unei tragedii rurale. Actorul Eugen Argova, din Bucuresti, descinde intr-un sat dobrogean in cautarea unei cunostinte. Doina Gosman. Se intalneste aici cu Mancatas, secretarul comitetului raional de partid, caruia ii istoriseste ciudata poveste a relatiei lui cu femeia cautata. O necunoscuta ii solicitase la telefon o intalnire, sub un afis desfasurand chiar chipul lui Argova. Femeia, divortata si cu o fetita, Atigc, era Doina Gosman. Cei doi se angajeaza intr-o relatie de prietenie in care, ca joc al descoperirii celuilalt, actorul isi neaga identitatea.