Evidenta cu care ni se impun marile opere ale artei conduce nu de putine ori la un anume dezinteres tocmai fata de sursele acestei evidente, altfel zis tocmai fata de fascinatia constrangatoare si acaparanta a valorilor autentice. Consecinta este o sensibila inhibitie a spiritului critic, care prezinta printre altele riscul grav al instalarii marilor opere intr-o stare de placiditate satisfacuta de sine, mumificandu-le sub raport estetic si compromitandu-le astfel contactul vital cu publicul lor, la care tocmai ele au dreptul mai mult decat oricare altele.
Cazul lui Eminescu este si din acest punct de vedere unul dintre cele mai instructive si mai pline de semnificatii. Desigur, nu s-ar putea spune ca opera marelui poet a fost de la inceput integral si uniform apreciata, desi e limpede ca forta ei artistica neobisnuita a inscris-o rapid in randul valorilor incontestabile. Oricum insa, spiritul detractor sau macar minimalizant, putin reprezentat de altfel si limitat strict la prima etapa a receptarii operei eminesciene, nu poate fi si nu trebuie confundat cu spiritul critic. Ar fi de buna seama cea mai nedreapta si mai nepotrivita insulta pe care i-am putea-o aduce acestuia din urma. Caci misiunea spiritului critic, in intelesul superior al cuvantului, nu este si n-a fost niciodata aceea de a descoperi cu orice pret "pelele-n soare" ale marilor opere, ci dimpotriva aceea de a incerca in mod perseverent si generos sa surprinda proportia si intensitatea valorilor estetice reale si profunde, disociindu-le din masa celorlalte si a conglomeratului material in care sunt realizate.
Atitudinea criticii literare fata de opera lui Eminescu ilustreaza graitor modul specific de exercitare a spiritului critic, confruntat cu creatiile a caror valoare s-a dovedit cu timpul mai presus de orice indoiala. Viziunea sa a fost si a ramas diferentiala atat in planul aprecierii diverselor compartimente ale operei considerate in ansamblul ei, cat si in privinta valorificarii deosebitelor etape pe care Ie-a parcurs poezia lui Eminescu, de la incercarile adolescentei pana la capodoperele maturitatii. incepand cu G. Ibraileanu si Tudor Vianu, toti cercetatorii liricii sale au remarcat, cu mici diferente de datare, existenta a cel putin doua epoci ale devenirii estetice, cu absoluta superioritate a celei din urma asupra celei dintai. S-au pus de asemenea in lumina diferentele de nivel artistic intre creatiile unui aceluiasi moment istoric, caci forta geniului are intermitentele sale inevitabile si probabil chiar necesare. S-a formulat pana si ipoteza spectaculoasa, dar hazardata a existentei unei sciziuni intre un Eminescu antum, neptunic si conventional, debitor "micului romantism german" si un altul, postum, plutonic si cu adevarat genial, in linia marelui romantism de tip vizionar (I. Negoitescu).
Nu s-ar spune prin urmare, in fata acestor cateva exemple, ca spiritul critic romanesc s-ar fi lasat intimidat chiar si de valoarea unui urias creator ca Eminescu, unanim recunoscut ca atare! Nu este locul aici si nici momentul de a redeschide aceste vechi procese mai mult sau mai putin clasate. Se observa insa ca cercetarea eminesciana mai noua se circumscrie de preferinta pe de o parte problematicii documentar-istorice sau filologice, pe de alta universului de structuri, motive si semnificatii al operei marelui poet. Ambele sunt fireste preocupari infinit pretioase si necesare, dar nici una, nici alta nu pot si nu trebuie sa marginalizeze, indiferent sub ce pretext, abordarea axiologica a creatiei eminesciene. Ne aflam de altfel in fata unor preocupari distincte. Avea in acest sens dreptate sa scrie Roman Ingarden ca "trebuie facuta disocierea intre cercetarile care au drept scop lamurirea structurii interne a operei de arta (si a obiectului estetic) si mai ales a caracterului sau unitar, de cele care isi propun sa clarifice problema asa-zisei «obiectivitati» a valorilor artistice si estetice." (Studii de estetica. Editura Univers, 1978, p. 350). Ni se pare ca acest ultim tip de abordare este cu atat mai important cu cat suntem inca departe de a fi epuizat posibilitatile sale si domeniile in care se poate desfasura si valorifica in modul cel mai util.
Una dintre posibilitati si unul dintre aceste domenii le avem in vedere in randurile de lata. Punctul de plecare il reprezinta imprejurarea evidenta, functionand aproape cu caracter de lege, a variabilitatii estetice a textului literar. Vrem sa spunem, cu alte cuvinte ca orice text artistic ne dezvaluie in cursul analizei critice diferentiale un anumit relief estetic, rezultand din alternanta inevitabila a functiilor tranzitiva si reflexiva, pentru a intrebuinta termenii lui Vianu, sau - daca preferam - de comunicare si de expresivitate, ori rezultand pe de alta parte din succesiunea si relationalitatea diferitelor tipuri de valori: constructive, plastice, expresive si sugestive. Astfel, nu e greau de observat mai intai ca zonele tranzitive ale textului conduc din cand in cand la altele, pe care le putem numi zone privilegiate estetic si care dau lara indoiala, acestea, adevarata masura a unei energii creatoare, apoi ca, din randul valorilor constitutive ale operei, cele sugestive sunt - in contextul conceptului modern de poezie - nucleele cele mai active si mai productive de lirism.
E nevoie bineinteles a preciza aici ca, daca in poezia clasica predomina valorile plastice si in cea romantica valorile expresive, poezia moderna de la simbolism incoace aseaza pe cea mai inalta treapta pe cele sugestive, apropiindu-se astfel in mod decisiv de adevarata esenta a lirismului. De la Bergson din Essai sur Ies donnees immediates de la conscience din 1889 si pana la Hugo Friedrich, exista o convingere aproape unanima in ceea ce priveste rolul cardinal al sugestiei in constituirea artei si, mai exact, in declansarea efectului liric. in Structura liricii moderne din . citim: "Sugestia e clipa in care poezia intelectual dirijata dezleaga forte magice sufletesti si emana iradiatii carora cititorul nu li se poate sustrage, chiar daca nu «intelege» nimic. Asemenea iradiatii sugestive pornesc mai ales de la fortele senzoriale ale limbajului, de la ritm, sunet, tonalitate. Ele actioneaza impreuna cu ceea ce s-ar putea numi armoniile semantice superioare, adica semnificatiile existente numai in zonele liminare ale cuvantului sau care apar prin combinarea anormala de cuvinte. Poezia sugestiva provenita din magic lingvistica acorda cuvantului plenipotenta de a fi autorul prim al actului poetic. Pentru o asemenea poezie nu e reala lumea ci singur cuvantul. De altfel, liricii moderni subliniaza mereu: poemul nu inseamna, ci este. Numeroasele discutii despre poezia pura graviteaza in jurul acestei idei" (Op. cit., Editura Univers, . p. 193).
Importanta sugestiei in poezia moderna de la simbolism incoace nu presupune insa absenta ei clin poezia romantica si nici chiar din cea clasica. Valoarea sugestiva se manifesta atat la nivelul inalt al imaginarului global, adica folosindu-sc de mijloace de plasticizarc, cat si la nivelul expresiei figurative, cum este cazul cel mai frecvent in romantism si cum se intampla in chip obisnuit de cate ori sunt exploatate diversele posibilitati stilistice ale limbajului poetic. Daca valorile expresive de tip romantic traduc in termeni figurativi starile interioare ale poetului, valorile sugestive incearca sa traduca insusi misterul existentei. Poezia romantica nu este lipsita de cele din urma, dar simbolistii le vor incredinta un rol superior si indispensabil.
Revenind la Eminescu, este acum de inteles ce interes si ce insemnatate poate avea cercetarea reliefului estetic al poeziilor sale pentru delimitarea zonelor privilegiate sub acest aspect si pentru inlerrelationarca lor in scopul descifrarii unor semnificatii. Nu numai motivele recurente spun ceva cu privire la universul poetic, ci si nivelele maxime ale intensitatii estetice, care valorifica plenar functia sugestivitatii lirice.
In poezia lui Eminescu, atat de bogata in virtuti stilistice de tip figurativ, incarcate in mod natural cu valori de sugestie, exista in plus si zone mai extinse in care sugestivitatea muzicala atinge cote foarte inalte, situandu-l pe poet in linia precursorilor liricii modeme. Nu avem totusi cea mai mica intentie de a exagera si nici de a-l proclama pe Eminescu, asa cum s-a mai lacut, cel dintai poet simbolist roman. Ne multumim sa afirmam si sa semnalam existenta acelor insule de lirism intensiv, bazat pe modalitatea sugestivitatii moderne, insule pe care le-am numit zone privilegiate estetic si care dau, dupa opinia noastra, adevarata masura a geniului eminescian, de unde si interesul lor mereu subliniat.
Am spus deja ca functia estetica nu se mentine constant.
"Functia estetica - scria unul din marii exegeti ai limajului poetic. J. Mukarovsky - nici nu domina total limbajul poetic: e vorba de o permanenta ciocnire si tensiune intre finalitatea intrinseca si comunicare, astfel incat limbajul poetic, desi prin finalitatea lui se opune celorlalte limbaje functionale, nu este despartit de ele printr-o frontiera de netrecut." (Studii de estetica. Editura Univers, 1974, p. 349). Ar fi de adaugat ca tocmai aceasta tensiune, acest dialog permanent dintre functia estetica si cea tranzitiva realizeaza valoarea artistica globala a unei opere literare.
Sa comparam acum, spre a trece la exemplificari, strofele cu care incepe Luceafarul si care ne infatiseaza pe Catalina cu acelea care incearca (si izbutesc!) sa evoce sentimentul indicibil al dragostei sau, in alta ordine de idei, misterul cosmic. Vom avea astfel "lamurirea" data pajului sau, Catalin, de catre fata de imparat:
"Dar un luceafar rasarit
Din linistea uitarii
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii"
|
unde incantatia lexicala, unita cu o asociere pur sugestiva a cuvintelor, fara adica nici o intentie descriptiva sau plastica, explica farmecul patrunzator si intraductibil (tocmai de aceea!) al versurilor. Sa luam apoi strofele in care asistam la zborul sideral al lui Hyperion. Sunt aici, din loc in loc, valori de sugestie care depasesc de asemeni simpla si obisnuita intentie plastica sau expresiva:
"Caci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste.
Si vremea-ncearca in zadar
Din goluri a se naste.
Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adanc asemene
Uitarii celei oarbe." |
Bineinteles ca efectele de retorica sau de poetica stilistica sunt mult mai numeroase decat nivelele de sugestivitate maxima. Emincscu, precum romanticii in genere, abandoneaza numai rareori anecdotica, pretextul descriptiv sau epic, pentru a plonja in pura muzicalitate lirica si cu toate acestea, in ansamblul poeziei sale, zonele privilegiate estetic sunt apreciabile. Este si cazul evocarii astrului selenar din Scrisoarea I, poem in care functia tranzitiva si cea expresiva ocupa prin natura temei un spatiu necesarmente amplu. Cand insa intalnim celebrele pe drept cuvant versuri:
"Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci
Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci;
Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,
Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara!
Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate.
Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!"
|
ne dam seama fara nici o dificultate ca nu continutul plastic ne impresioneaza in primul rand, nu revelatia unor relatii ascunse ne uimeste, ci sugestia de ordin muzical, atat sonora, cat si interioara, ne fascineaza si ne subjuga. Amintindu-ne deopotriva strofa din Luceafarul:
"El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri.
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri;"
e poate legitim sa ne intrebam daca nu cumva tocmai misterul cosmosului si, in cadrul sau, marea ca simbol al nemarginirii au dezlantuit cele mai adanci si mai percutante resurse ale fortei de sugestie eminesciene si deci ale lirismului celui mai substantial al operei sale poetice.
Sunt imprejurari in care o intreaga poezie se intemeiaza pe valori de sugestie, realizate cu mijloace plastice, dar care prin simbolismul lor confirma de fapt pe cele dintai. Exemplul cel mai elocvent si mai puternic ni se pare a fi acea unica bijuterie care se cheama Stelele-n cer.
Nu e pacat
Ca sa se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?"
Nu credem ca c prea greu sa se observe faptul ca si aici nu valorile expresive ale cuvintelor si sintagmelor intereseaza mai cu seama si provoaca efectul liric asupra cititorului, ci sugestia ansamblului textual, in care domina atat muzicalitatea unei prozodii special alese, cat si aceea a starii interioare de lamentatie profunda, de nostalgie ireductibila si irezistibila asemenea unui destin de neinfrant al fiintei.
Poezia de confesiune erotica directa nu e nici ea lipsita de aceste zone privilegiate estetic pe care incercam sa le indicam. Iata un singur exemplu din Dorinta. E vorba de binecunoscuta strofa finala:
"Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri.
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri."
|
Sugestia starii de plenitudine sentimentala este desavarsita, cu toate ca - lucru absolut remarcabil! - nici un vers si nici un cuvant nu o afirma ca atare.
Am putea desigur continua cu exemplele de acelasi fel transformand aceste pagini intr-o colectie de nestemate poetice, dar nu un astfel de scop antologistic am urmarit. Operatia care s-ar impune acum in suita logica si pe care din pacate nu o mai putem efectua aici ar fi punerea in relatie a tuturor "varfurilor" de relief estetic in tentativa de a descoperi un sens. Sunt ele organizate in jurul misterului cosmic, al nostalgici irepresibile sau al ideii de zadarnicie universala? Iata intrebari la care deocamdata nu putem avansa niste raspunsuri precise, insa pe care analiza estetica diferentiala nu numai ca le permite, dar Ic si implica.
In aceste pagini, n-am vrut de fapt decat sa atragem atentia asupra unei directii de cercetare a poeziei lui Eminescu (si fireste nu numai!), care ni se pare promitatoare si deschizatoare de noi perspective asupra universului sau imaginar si liric. Daca o asemenea directie este intr-adevar practicabila, ea demonstreaza ipso facto ca prerogativele spiritului critic nu trebuie blocate de autoritatea incontestabila a marilor valori si ca ele se pot foarte bine .exercita si pe calea analizei estetice diferentiale a reliefului textual, in beneficiul nu numai al cercetarii literare, dar si al dialogului viu si fecund dintre geniala opera a lui Eminescu si cititorii ci de azi, de maine, de aici ca si de pretutindeni.
