VARSTA DE AUR SAU DULCEATA VIETII - Roman al iui Petru Dumitriu, cu subtitlul Memoriile lui Toto Istrati.
Publicat in 1959, in serial, in revistele Steaua si Viata Romaneasca. Din cauza fugii, in 1960, a scriitorului in Occident, romanul apare in volum abia peste patru decenii, in "Biblioteca Apostrof, Cluj, 1999.
Varsta de Aur sau Dulceata vietii este romanul conceput de P. D. sa faca legatura intre Cronica de familie si proiectata Colectie de Biografii, Autobiografii si Memorii contemporane. Cronologic, romanul acopera perioada 1910-l940, iar P. D. insusi se autodistribuie in el, si anume in rolul conventional de editor al Memoriilor lui Toto Istrati.
Asemeni editorului P. D. , memorialistul Toto Istrati e si el originar din oraselul N., pe care il evoca, cu o anume voluptate, ca locul unde nu se plictiseste si nu se distreaza nimeni; aici unul singur inventeaza distractia, dovedindu-si "geniul" precoce: junele licean Toto Istrati.
In sensul acesta, lanarul Toto pune la cale prima sa farsa si inscenare, bazata pur si simplu pe principiul "lamaii fermecate".
in chioscul verde din mijlocul parcului secular, fanfara regimentului de rosiori executa, avantata, valsurile lui Johann Strauss, sub bagheta impecabilului capitan Doppelreiter.
Uitandu-se fix la orchestranti, liceenii, dirijati de diabolicul Toto Istrati, musca dintr-o lamaie intreaga, cu coaja cu tot. Ei sug cu sarg din lamaie, strambandu-si fata de strepczeala dintilor si scuturati ca de fiori de acreala fructului galben.
Printr-o contagiune rapida, toata strepezeala se transmite intregii orchestre, care in loc de sunete muzicale incepe sa scoata cate un "harait mort", ca apoi, cutremurata de acreala indusa, sa' transforme structurile melodice intr-o "cacofonie de haraituri descurajate".
incepand cu prima farsa de licean si terminand cu cele de spectator al lumii bune bucurestene si europene (cu escapade la Paris, Monte-Carlo ori Nisa), Toto Istrati ramane constant acelasi practician al efectelor "lamaii magice".
Cu figura lui schimonosita ca de acreala "lamaii fermecate", inghitite cu coaja cu tot, foto Istrati inacreste viata si, prin contaminare, te face sa te strambi infiorat in fata oricarui gest vital, a oricarui elan entuziast, a oricarei posibile pasiuni pe cale sa izbucneasca; el, prin prezenta lui malefica, acreste totul, otraveste existenta tuturor, o devalorizeaza si o desfigureaza: pentru Toto Istrati, toate lucrurile sunt sau trebuie sa devina wertfrei, libere de valoare si fara rost, wertneutral, golite de substanta, grotesti, neutre. Teoreticianul limonier isi conserva intentionat prenumele de Toto, "nume de alint si ridicol", fapt ce decurge chiar din principiile lui ce exclud "o privire grava asupra propriei vieti si gravitatea".
Motivatia memorialistului de a-si scrie amintirile si aceea a editorului P. D. de a le publica sunt divergente. Editorul ingrijeste si adnoteaza Memoriile lui Toto Istrati.
Intrucat astfel face o legatura necesara, nebruscata, laitmotivica, intre negativismul moral al Cronicii de familie si acela din scria secreta, franceza (Rendez-vous au Jugement dernier. Incognito, La Moisson), a colectiei de Biografii. Autobiografii si Memorii contemporane, negativism ilustrat de acel clerge mohorat al activistilor de partid al anilor '. Iar pe de alta parte - fapt pe care editorul il poate spune deschis - intre cronica si colectie se casca un interval, pe fundul caruia putrezeste o lume in destramare, ce trebuie, totusi, inregistrata, inainte de a se risipi ca praful.
In schimb, motivatia autorului de memorii e cu totul alta, aroganta si megalomana, in ciuda unui pigment autoironie:
"sunt, dupa parerea mea, unul din cei mai interesanti si de seama oameni ai secolului (si numai o falsa si ipocrita modestie ma impiedica de-a spune cel mai)".
Toto Islrati nu e, insa. nici creator, nici politician ori militar, "nici revolutionar, nici reformator, cu atat mai putin sfant", nici actor faimos de film sau teatru: el este nimic.
Or, tocmai in calitate de nimic ilustrator al nimicului, el constituie "marele Toto Islrati".
De aceea, el traieste nonsalant a Ia santicler. e insusi Chantccler maretul, vietuind in liniste si tihna, invaluit in lumina aurita a vietii care apare, zi de zi, pentru ca asa vrea el; intr-un "veac nefericit" in care esti obligat sa muncesti ca sa-ti justifici viata si in care "existenta insului nu mai are valoare decat in masura in care slujeste pe ceilalti, eu am fost ultimul erou al vremurilor fericite in care nu trebuie sa muncesti ca sa traiesti.
In care nu numai ca nu-mi justificam existenta, existenta pe pamant, ci trebuia lumea intreaga sa vie la mine sa-si justifice existenta («, n. precum celelalte oratanii in fata lui Chantecler) prin singurul argument pe care eram dispus sa-l accept, si anume ca slujeste placerilor si intereselor mele".
De aici si concluzia suprema, decisiva:
"As putea sa formulez totul in cateva cuvinte: sunt singurul sau poate numai principalul reprezentant si cetatean al Varstei de Aur in secolul XX (s. a.)", declaratie programatica sustinuta cu satisfactia plenara "de-a fi Toto islrati", iar nu Napoleon, Newton ori Na/arineanul Isus. Ca ultirn supravietuitor al Varstei aurite, fapt ce ii confera "maretia sa", Toto Istrali concepe viata ca otium, ca existenta pur particulara, inactiva, ca timp liber si repaos continuu agreabil:
"inutilul, trantorul de Toto Istrali" nu-si mai da bacalaureatul, caci "mi-era prea lene; de ce sa fac un efort? Totdeauna am detestat efortul"; nu joaca nici macar tenis, ca orice monden al inceputului de secol, ci sta pe margine, fumand, "ca un filosof; nu se exerseaza nici ca diletant rafinat in arta, intrucat e "perisabila" si aceasta:
"Cine te mai stie peste cateva sute de ani? Homcr sa Iii: durezi doua, trei mii de ani. Si pe urma?'*.
Concluzia:
"Pana la urma, planeta se raceste, ultimii oameni dispar si tu tc-ai agitat degeaba".
De aici si unica solutie, si unica indeletnicire:
"Sa te bucuri de viata; sa ai placeri", dar lara nici o angajare spirituala, pasionala ori emotionala: doar purul hedonism. in consecinta, dintru incepui si pana la sfarsit, el reprezinta perfectul otios, etern neschimbat, cu aceeasi fizionomie senina din adolescenta pana la maturitate. Merge la spectacole, face vizite, frecventeaza cluburi ele. "Ma cam plictiseam", dar:
"l.u aveam distractiile mele", adica divertismentul cu accent malefic: sa faca raul, sa distruga, sa devalorizeze totul. Toto Istrati il configureaza pe acel honnete homme, care savureaza luxul, placerile, artele minore, si este apreciat de Chamfort, pentru ca se afla en etat d'epigramme contre son prochain, batjoco-rindu-I pe celalalt, facandu-i poante, razand de gesturile involuntar ridicole ale celui ce se implica, imprudent, in viata. Un loc cu totul aparte in aria Memoriilor il are capitolul Stenahoria majora, ce circumscrie.