VIATA CA O PRADA - Proza autobiografica de Marin Preda.

Desi primele pagini (aproximativ patruzeci) au fost scrise in 1971, imediat dupa publicarea volumului de publicistica si confesiune Imposibila intoarcere (pe care, intr-un fel, il completeaza), redactarea cartii a fost amanata pana in 1976 cand, dupa o calatorie in Grecia, scriitorul considera ca arc "o stare de spirit deosebit de inspirata" pentru a relua proiectul autobiografic dat fiind ca, in chip fericit, "un val de tinerete neasteptata se abatuse asupra mea.

O euforie ca aceea pe care o aveam la douazeci de ani".

Cu acea stare de "bucurie adanca" scriitorul elaboreaza intr-un rastimp scurt intreaga carte:

"Viata ca o prada este cartea care m-a chinuit cel mai putin am scris-o in trei luni, din iulie si pana in septembrie, la Mogosoaia, fara nici o relaxare -poate si pentru ca apa fantanii din care se scotea cu galeata, desi era adanca, forta si placerea de a o scoate la lumina erau, in mod surprinzator, foarte mari".



Scriind-o, autorul s-a gandit la vecinatatea cu "o serie de carti libere, care nu tineau sa se incadreze neaparat in genul memoriilor sau biografiilor si in care scriitorul vorbeste mai ales despre intamplarile unui destin creator", precum Pseudokineghetikos de Al. Odobcscu, Anii de ucenicie de M. Sadoveanu, Parisul in sarbatoare de Hemingway sau chiar Cuvintele lui Sartre, pentru ca Marin Preda doreste, asemenea scriitorului francez, sa dea in cartea sa si "o incercare de eseu asupra mea insumi".

Cartea a aparut la Editura Albatros, Bucuresti, in 1977.

In chip fericit, starea de gratie traita de Marin Preda

In timpul elaborarii patrunde si se pastreaza si in paginile cartii atat la nivelul viziunii (rareori o carte care sa transmita cu mai multa forta o constiinta senina), cat si la cel textual, acolo unde lumina si seninatatea sunt doua dintre motivele privilegiate. De altfel, inca de la inceput autorul precizeaza ca "eu nu vreau sa povestesc aici «amintiri», ci doar lucruri pe care le contemplu si azi cu un sentiment de neliniste ca s-ar fi putut totusi sa nu aiba loc, si atunci nici lumina care le insoteste azi in amintire sa nu fi existat".



Aceste intamplari nimbalc in lumina sunt selectate din anii copilariei, adolescentei si ai primei tinereti (aproximativ intervalul 1934-l950), fiind distribuite in naratiune cu o mare libertate, mai degraba dupa o tehnica a asociatiilor libere decat dupa un principiu cronologic, desi in aceasta "dezordine" se intrevad cateva simetrii, reveniri cu talc sau o durata privilegiata (iarna 1948-l949) care, chiar diseminata, functioneaza ca un nod (dilematic) ce alimenteaza si leaga, deopotriva, urzeala vietii si a cartii. Reconstituind o perioada de crestere si formare, Viata ca o prada are ca tema principala identitatea, in special in intelesul ci de aventura a constiintei, pentru ca, in opinia lui P.,

"Totusi aventurile vietii noastre sunt ale constiintei, desi viata ei adevarata nu e niciodata libera de instincte si nu o data e neputincioasa in fata lor, in rau, dar si in bine".

Reconstituirea acestui traseu formator prilejuieste antrenarea catorva figuri, teme, motive si obsesii care sunt, in buna masura, si cele ale operei fictionale a lui P., motiv pentru care Viata ca o prada a fost in multe randuri alaturata volumelor din ciclu! Morometilor. De altfel, ca si in romane, si in confesiune figura centrala este cea a tatalui, de care sunt legate mai toate momentele launtrice hotaratoare. De la prima amintire (in care tatal, in loc sa-i smulga copilului painea pe care, in indignarea familiei, o acaparase, i-o intinde si pc a doua), trecand prin anii de scoala (mereu distorsionati de indeciziile si amanarile parintelui) si pana Ia momente ce tin de creatia literara, tatal reprezinta pentru Marin Preda un model catalitic prin paradoxurile si forta personalitatii sale. O paternitate solara si enigmatica stimuleaza cresterea fiului, fiind retinuta in pagini exceptionale, precum acelea care reinvie calatoria facuta cu tatal la doisprezece ani in cautarea unei scoli (o calatorie esuata in scopul ei carturaresc - "un esec prin care insa soarta ma ferea de o prabusire" -, dar deplin realizata in planul relatiei intrucat se tese o prima complicitate de convingeri intre cei doi) sau acelea, situate in 1940, in care este reconstituita, intr-o expresie retinut patetica (nelipsita de o solemnitate biblica), ora despartirii de tata, a trimiterii fiului in lume:

"Cum sa inteleg cu chiar imediat ca el, tatal meu, isi lua in acea ora mana de pc mine si ca ma trimitea in lume cu gandul nemarturisit ca indarat n-aveam ce mai cauta? Sigur ca mai devreme sau mai tarziu un lucru ca acela trebuia sa se petreaca, dar, chiar asa, venise intr-adevar acea clipa? Ma uitam la marea de porumburi printre care trecea soseaua spre gara, si in nici un fel n-aveam sentimentul ca lucrul pe care-l dorisem atat de mult, adica ruperea de familie, se petrecea definitiv chiar in acea ora si ca multi ani de-atunci incolo n-aveam sa-l mai vad pe tatal meu si nici stand cu el astfel in caruta, simtindu-ma adica tot mic, desi nu eram, n-aveam sa mai stau".

Interior, despartirea aceasta nu se consuma, insa, niciodata, figura paterna continuand sa fie reperul moral si existential, precum si izvorul creativitatii. De altfel, prima criza de creatie majora de dupa debutul din 1948 ("Gandurile blocate, inerte, sufletul cu elanul prizonier") senii irul o depaseste revenind la "un punct [luminos", la "lucrul cel mai inspirat pe care il scrisesem", schita Salcamul (ncinclusa in volumul de debut intalnirea din Pamanturi) pentru ca, fiind o intamplare misterioasa a tatalui, "era un secret care nu trebuie dezvaluit".

Treptat, aulointerdictia cedeaza in fata gandului ca adevarata sursa a creativitatii se gaseste in figura paterna:

"Si atunci, in tren, mi-am auzit gandul soptindu-mi: «scrie si cauta si afli ce s-a intamplat. Scriind si spunand tot despre el si despre acea amintire, o sa gasesti raspunsul. Si daca n-o sa-l gasesti, nu te nelinisti. O sa lasi istoria cu o enigma".

incheierea initierii in viata matura se incheie pentru P. cu un paradox: el descopera ca ceea ce centreaza si cristalizeaza viata sa matura este identitatea de fiu, capacitatea de a transmite (cu toate umbrele si ambiguitatile sale) enigmatica figura paterna.

In stransa relatie cu tema tatalui se afla tema gandirii (marea tema a intregii opere a lui Marin Preda) tocmai pentru ca "gandirea imitoare a unuia" sau faptul ca "omul poate di simultan doua lucruri care se bateau cap cap" sunt descoperite prin mijlocirea nlclui, acelasi care nutreste un mare dispret tru "astfel de oameni pe care nici un gand e nu-i calauzea".



Pe acest sol dau roade cturile din Plalon si Descartes de la care tanarul P. intelege "ca prin gandire putem deseoperi in noi lumina. Nu^umilinta, ci flacara cugetarii ne poate inalta".

in tineretea traita in Bucurcsliul convulsiv al rebeliunii legionare si I al celui dc-al doilea razboi mondial, nu putea fi ocolita confruntarea cu sfera si valorile politicului, pe care P. le trateaza cu scepticism pentru ca "«politica» pentru mine nu facea parte din valorile absolute (in poiana fierariei lui locan imi aparuse ca o comedie)" si, foarte devreme, ajunge la ideea ca "Rousscau, Voltaire, Diderot, Montesquieu fusesera mai puternici decat regii, scriind carti".

Apropiindu-se de tineri scriitori de la publicatiile de stanga ("Timpul", "Albatros"), care incearca sa pastreze si chiar sa faca manifesta o atitudine antifascista, P. descopera felul in care puterea haituieste sau pedepseste pe scriitorul nesupus (I. Caraion este urmarit de Gestapo, iar Sergiu Filerot este condamnat la moarte pentru difuzarea unei plachete de versuri).



Nici dupa razboi, intr-un regim comunist, "generatia mea imprastiata, prinsa de valurile istoriei si a carei soarta imi scapa" nu este mai protejata.

Oamenii din mediile de stanga (in special de la Institutul de Statistica, in care P. lucrase pentru o vreme) sunt arestati sau dispar in plina zi:

"Nedumerit, cautam zadarnic un inteles al acestor destine tragice".

Identitatea se construieste nu numai prin relatii literare si politice, ci si prin intalnirea erotica, evocata - prinlr-o tehnica a dublei invaluiri si protectii, de poveste in poveste - in unele dintre cele mai frumoase pagini consacrate temei in literatura romana, in care dragostea genereaza o stare de inaltare, libertate si vecinatate cu nemurirea, imbinandu-se, totodata, cu moartea pentru ca perechea erotica traieste ea insusi un paradox:

"ne-am regasit parca uluiti prin ceea ce e atat de strain in noi si in acelasi timp atat de intim, trainic si bestial" Depasind prin aceasta carte carenta si teama de sinceritate a scriitorului roman ("autorul roman se teme sa fie sincer pana la capat // avem alta fire, ne place sa radem de natura umana, e marca noastra distractie. Atat ar trebui, sa incerce cineva sa-si exploreze sufletul sub ochii tuturor, am avea de ce rade"), P. da in Viata ca o prada una dintre operele majore ale prozei autobiografice din literatura romana, o confesiune nimbata de o lumina tremuratoare pentru ca trairea vietii ca dar nu exclude neajunsul, indoiala sau sentimentul, adesea obscur, al unei primejdii.

Scriitori romani