Voltaire (1694-1778) - cel mai tipic reprezentant al clasicismului francez tirziu referat





Este adevarat ca alti scriitori rezuma pozitia neoclasicismului ortodox mai sistematic decit nestatornicul Voltaire. Dar acesta este o figura atit de importanta in literatura, gindirea si viata Frantei secolului al XVIII-lea, este un scriitor viguros cu un registru atit de bogat si cu o sfera de interese atit de vasta si, desigur, este atit de bine cunoscut - fiind discutat mai mult decit oricare alt critic al vremii -, incit ni se pare preferabil sa incepem cu el. in afara de aceasta, Voltaire prezinta un interes deosebit pentru lumea de limba engleza datorita atentiei considerabile pe care a acordat-o literaturii engleze si numeroaselor sale observatii asupra lui Shakcspeare, care merita sa fie cunoscute, discutate si intelese.

Voltaire nu poate fi prezentat ca un neoclasic rigid, care n-a facut decit sa repete conceptiile secolului al XVII-lea. El s-a opus cu hotarire spiritului tot mai geometric, rationalismului excesiv de la sfirsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII -lea. in cearta dintre antici si moderni, impartaseste unele dintre parerile modernilor si se declara surprins de faptul ca Boileau si Sir William Temple s-au incapatinat sa nu recunoasca superioritatea propriei lor epoci asupra antichitatii clasice1. Desi a aprobat atacurile lui La Motte la adresa lui Homer, preferindu-1 in general pe Vergiliu, si-a manifestat scepticismul in legatura cu po-eticile normative rigide prezentate de D'Aubignac si Le Bossu2. De asemenea, Voltaire nu osteneste sa apere poezia si versul impotriva rationalistilor de tipul lui La Motte3, care a scris ode si tragedii in proza, sustinind ca sfirsitul erei poeziei e inevitabil si chiar de dorit. Voltaire, pe care il socotim cel mai de seama reprezentant al luminismului si care a fost, desigur, mindru de realizarile timpului sau in promovarea tolerantei si stiintei, avind o inalta opinie despre rolul sau in obtinerea acestor progrese, n-a crezut, totusi, in existenta unui progres continuu si uniform in domeniul civilizatiei sau, cu atit mai putin, al literaturii. El impartasea mai degraba teoria progresulu iciclic. Dupa parerea lui, omenirea a cunoscut patru mari epoci de inflorire: Atena lui Pericle, Roma lui August, Roma papei Leon Xf si Parisul lui Ludovic XIV4. Dar intre acestea au existat perioade de mare decadere sau secole de intuneric absolut, iar in literatura, epoci de prost gust si de barbarie. Voltaire isi dadea prea bine seama cit de precara este puterea civilizatiei asupra omenirii. Violenta unora dintre opiniile din ultimele lui scrieri trebuie interpretata ca expresia miniei unui batrin care vede inaintind un nou^val de barbarie.

in 1726, cind Voltaire a sosit in Anglia, gustul lui era, fara indoiala, deja format in esenta. Totusi, anii petrecuti in Anglia (1726-1728) s-au dovedit a fi de foarte mare importanta pentru largirea orizontului sau literar si pentru activitatea sa de critic. E clar ca Voltaire citea in engleza fara dificultate, desi ne indoim ca a ajuns vreodata sa vorbeasca sau sa scrie bine in aceasta limba. A cunoscut multe dintre figurile literare pe atunci vestite in Anglia ■- Pope, Swift, Edward Young, Congreve etc. - si a frecventat teatrele Londrei, in parte pentru a se familiariza cu limba si in parte pentru a afla cite ceva despre drama engleza. A vazut luliu Cezar si Hamlet de Shakcspeare, fara sa mai vorbim de Cato al lui Addison si de o seric de comedii. in Anglia a scris Essai sur la poesie epique, care a fost publicat ca original englez, sub titlul Essay upon the Epic Poetry of the European Nations from Homer down to Milion, in 1727. Lucrarea nu era, desigur, o istorie a epopeii, publicarea ci avind mai degraba un scop imediat: ea pleda in favoarea epopeii lui Voltaire Henriada - pe atunci in pregatire - pentru care Voltaire dorea sa obtina subscriptii din partea englezilor. Henriada trebuia sa fie aparata impotriva prescriptiilor neoclasice stricte de tipul celor stabilite de Le Bossu, deoarece avea ca erou un personaj istoric (Henric IV), nu mitologic, si deoarece nu folosea miraculosul pagin. Combatindu-i pe clasicisti Voltaire sustine ca o epopee moderna trebuie sa se deosebeasca de una antica. De asemenea, pentru ca sa previna orice comparatie nefavorabila a Henriadei cu Paradisul pierdut, afirma ca o epopee franceza trebuie sa fie diferita de una engleza. Pledoaria lui se bazeaza pe o distinctie pe care ar fi putut-o gasi la Perrault si la St. Evremond: exista frumuseti esentiale si frumuseti conventionale, reguli bazate pe bun-simt si pe ratiunea universala si reguli cutumi-are si locale. Folosirea miraculosului este locala, bazata pe gustul national. in continuare, Voltaire prezinta o scurta schita a istoriei poeziei epice, schita cit se poate de superficiala ca istorie, dar care pledeaza atit pentru independenta literaturilor moderne fata de cele clasice, subliniind profundele deosebiri sociale si tehnologice dintre cele doua tipuri de civilizatie, cit si pentru deosebirile dintre principalele literaturi nationale moderne. Ignorindu-i complet pe Dante si Ariosto (Voltaire il admira pe acesta din urma, dar nu-1 considera poet epic), eseul ii trateaza ceva mai in detaliu doar pe Trissino, Tasso, Camoes, Ercilla si Milton. Desi informatiile despre Camoes si Ercilla nu sint luate din surse directe5, sfera observatiilor este remarcabila pentru acea epoca, iar discutarea lui Milton (necesarmente prudenta, pentru a nu jigni gazdele) este desigur ceva nou in critica franceza prin aceea ca recunoaste valabilitatea unui gust literar diferit. "Daca a existat vreodata o opera care sa puna in lumina deosebirea de geniu dintre o natiune si alta, aceasta este Paradisul pierdut al lui Milton" - asa incepe discutia, si Voltaire admite ca este "foarte departe de a crede ca o natiune ar trebui sa-si judece productiile dupa normele altei natiuni"6. in versiunea franceza de mai tirziu, publicata in 1733, Voltaire subliniaza clin nou importanta cunoasterii si a altor literaturi decit literatura proprie si arata ca deosebirile dintre gusturile diferitelor natiuni trebuie sa fie acceptate ca un fapt. "Este imposibil ca o intreaga natiune sa se insele in materie de sentiment si sa greseasca atunci cind ii place ceva"7. Unii cercetatori8 au salutat in acest eseu inceputurile literaturii comparate, ale relativismului si tolerantei critice adevarate. Dar, in lumina scrierilor ulterioare ale lui Voltaire, e indoielnic ca eseul ar avea dreptul la aceasta pozitie, deoarece Voltaire n-a renuntat niciodata la ideea unui gust universal. Este de asemenea discutabil daca relativismul total reprezinta intr-adevar un progres atit de mare fata de punctul de vedere neoclasic; iar adevarata literatura comparata nu gasim deloc in observatiile lui Voltaire asupra diferitelor epopei - adesea discutate si inaintea lui - sau asupra deosebirilor dintre gusturile nationale, un subiect ce mai fusese abordat de St. Evremond si de multi altii.

Totusi, in Anglia, Voltaire a ajuns intr-adevar sa aiba vederi mai largi si sa priveasca cu interes literatura engleza. Volumul Letters concerning the English Nation a fost si el publicat mai intii in engleza, in 1733, in timp ce originalul francez, reintitulat Lettres philosophiques, a aparut un an mai tirziu. Nu vom discuta importanta acestei carti in istoria gindirii franceze: ne intereseaza doar cum prezinta Voltaire literatura engleza. Tonul este dat de caracterizarea lui Shakespeare. "Shakespeare a fost inzestrat cu un geniu puternic si fertil, a fost natural si sublim, dar n-a avut nici un strop de bun-gust si n-a cunoscut nici macar o regula a dramei." Influenta lui Shakespeare a fost nenorocirea teatrului englez, desi "in farsele monstruoase ale acestui scriitor, carora li se da numele de tragedii, exista scene frumoase, nobile si cutremuratoare"9. Apoi Voltaire da o lista a celor mai evidente "absurditati" ale lui Shakespeare: Desdemona vorbind dupa ce a fost sugrumata, groparii din Hamlet, glumele meseriasilor romani in scena cu Brutus si Cassius. Dar Voltaire vrea sa prezinte si unele dintre frumusetile lui Shakespeare, asa ca ofera o traducere a lui "A fi sau a nu fi":

Demeure, ii faut choisir et passer a l'instant De la vie a la mort, ou de Vetre au neant

Apoi citeaza, in traducere proprie, un discurs al lui Dryden si comenteaza: "Pina acum englezii au excelat in asemenea pasaje izolate. Piesele lor, in cea mai mare parte barbare, lipsite de buna-cuviinta, de ordine si de verosimilitate, sint strabatute, in aceasta intunecime, de strafulgerari atit de splendide, incit ramii uimit, uluit"11. Addison a fost primul dramaturg care a scris o tragedie adevarata, Cato, dar Voltaire ridica obiectii in legatura cu intriga amoroasa si cu raceala ei generala. "S-ar parea, conchide el, ca pina acum englezii au fost in stare sa produca numai frumuseti dezordonate. Monstrii stralucitori ai lui Shakespeare delecteaza infinit mai mult decit imaginile judicioase ale modernilor. Pina in prezent, geniul poetic al englezilor se aseamana cu un copac stufos, plantat de mina naturii, care trimite la intimplare sute de ramuri, intinzindu-se inegal, dar cu mare vigoare. Daca incerci sa-i fortezi natura, sa-1 tunzi si sa-i dai forma copacilor din gradina de la Marly, moare12". Aceeasi comparatie urma sa fie curind folosita in favoarea padurii salbatice.
Discutarea comediei engleze prezinta un interes mult mai mic. Voltaire pare sa-1 admire pe Wychcrley, desi rezumind The Plain Dealer subliniaza absurditatea intrigii, iar vorbind despre The Country Wife scoate in evidenta vulgaritatea situatiei. in continuare, Rochester este numit "omul de geniu", "marele poet", iar ca o ilustrare a "imaginatiei lui sclipitoare" Voltaire traduce un fragment din Satyr against Mankind. Acelasi capitol contine o prezentare cam indiferenta a lui Waller, iar urmatorul, niste laude entuziaste la adresa lui Butler, Swift si Pope. La Butler, Voltaire deplinge totusi spiritul sau local, dar pe Swift il prefera lui Rabelais si il numeste, cam ciudat, un "Rabelais cu mintea intreaga si frecventind cea mai aleasa societate". "Versurile Decanului Swift sint de un gust aparte si aproape inimitabil" - o opinie care ii va surprinde pe cei ce-si amintesc doar The Lady's Dressing-Room sau The Progress of Love. Pope se bucura de cea mai inalta apreciere. "Dupa parerea mea, el este cel mai elegant, cel mai corect si in acelasi timp cel mai armonios poet pe care 1-a dat Anglia. El a indulcit sunetele aspre ale trompetei engleze transformindu-le in accente melodioase de flaut"13. Apoi Voltaire traduce un pasaj din The Rape of the Lock si incheie cu citeva reflectii pline de invidie asupra stimei de care se bucura oamenii de litere in Anglia*.
Dar cu trecera anilor, opinia lui Voltaire despre Shakespeare a devenit mai nefavorabila. Nu s-ar putea spune ca si-a schimbat-o, caci ideile fundamentale au ramas aceleasi; dar tonul devine mult mai aspru si chiar taios, iar recunoasterea frumusetilor mult mai putin frecventa si generoasa. Trebuie sa tinem seama de circumstante: in Lettres philosophiques Voltaire se simtea un descoperitor; in 1776, cind a lansat cele mai violente atacuri, el simtea ca prostul gust triumfase in Franta si ca propriii sai compatrioti il apreciau acum pe Shakespeare mai mult decit pe Corneille si Racine si, bineinteles, pe el insusi. O scrisoare explica acest lucru cu toata sinceritatea: "Ceea ce este ingrozitor e ca monstrul are un partid in Franta; si, culmea nenorocirii si ororii, eu sint cel care, pe vremuri, a vorbit primul despre acest Shakespeare; eu sint cel care, primul, le-am aratat francezilor citeva perle pe care le gasisem in enorma gramada de gunoi a operei sale. Nu banuiam ca intr-o zi voi contribui astfel la calcarea in picioare a coroanelor lui Racine si Corneille, pentru ca ele sa incunune fruntea unui histrion barbar"15.
Cea mai vehementa condamnare a lui Shakespeare se afla in vestita scrisoare catre Academia franceza, citita de D'Alembert la 25 august 1776, la sarbatoarea Sfintului Ludovic10. La acea data minia lui Voltaire se revarsa din plin din cauza aparitiei noii traduceri a operei lui Shakespeare, semnata de Le Tourneur, si a inaltelor elogii ce i se aduceau poetului in epistola prefatatoare adresata lui Ludovic XVI care, alaturi de Caterina cea Mare si de regele Angliei, figura pe lista de subscriptie. Voltaire foloseste doua metode de atac. Prima consta in traducerea mai mult sau mai putin literala a pasajelor din Shakespeare considerate grosolane si obscene: prima scena din Othello, in care Iago il trezeste pe tatal Desdemonei si-i spune, in termeni triviali, ca fiica lui a fugit cu un maur oaches; scena portarului din Mac-beth; scena in care Henric V o peteste pe Caterina; calambururile servitorilor de la inceputul lui Romeo si Julieta; prima scena din Regele Lear, cind ducele de Gloucester il prezinta pe Edmund ca fiu ilegitim si glumeste in legatura cu modul in care 1-a procreat. Voltaire mentioneaza chiar si detalii, atunci cind gustul sau le socoteste categoric "vulgare": de exemplu, discutia dintre soldati de la inceputul lui Harnlct. La intrebarea lui Bernardo: "Avut-ai straja linistita?", Francisco raspunde: "Nici chiar un soarec n-a miscat". Socatul Voltaire traduce raspunsul prin "Je nai pas entendu une sonris trotter". Ceea ce-1 revolta in mod deosebit e ca lordul Kames17 preferase aceste cuvinte celor rostite de un ofiter al lui Agamemnon in Iphigenie a lui Racine: "Afais toul dori, el V armie, ei Ies vents, et Neplune". "Da, domnule, comenteaza Voltaire, un soldat poate raspunde asa intr-un corp de garda; dar nu pe scena, in fata primelor persoane ale unei natiuni, care se exprima ales si in prezenta carora trebuie sa ne exprimam la fel".

Cealalta metoda este aceea in care Voltaire a excelat: relatarea burlesca a continutului pieselor lui Shakespeare, in special al lui Hamlet, care in rezumatul sau devine povestea absurda a unei crime, fara cap si coada19. Concluzia pare astfel evidenta: Shakespeare nu este decit o "paiata rustica" (gille de village), un "monstru", un "salbatic beat", un "sacagiu". Dar ar fi o greseala sa se creada ca Voltaire a uitat complet laudele ce i le adusese. El a ramas mereu credincios opiniei ca Shakespeare a fost "o natura frumoasa, dar foarte salbatica", o natura care n-a stiut ce inseamna ordinea, buna-cuviinta si arta, care a amestecat josnicia si grandoarea, bufoneria si teribilul: "este haosul tragediei, in care exista o suta de raze de lumina"20. Pentru el Shakespeare a reprezentat intotdeauna geniul natural necizelat de la inceputurile artei. Cind a scris ultima lui comparatie dintre Corneille si Racine, Voltaire a avut in minte comparatia facuta de Scaliger intre Homer si Vergiliu. Dar s-a referit si la Shakespeare: "Corneille a fost inegal ca si Shakespeare si plin de geniu ca si el; dar geniul lui Corneille a fost mai mare decit cel al lui Shakespeare, reprezentind ceea ce este un nobil fata de un om din popor nascut cu acelasi spirit ca si el"21. Argumentul final, care probabil ca lui Voltaire i-a parut de necombatut, este acela ca Shakespeare e admirat numai pe plan local. "A fost un salbatic care a avut oarecare imaginatie. A scris multe versuri fericite, dar piesele lui nu pot placea decit la Londra si in Canada. Nu este o nota buna pentru gustul unei natiuni faptul ca ceea ce admira ea este bine primit numai acasa. Nici o piesa de Shakespeare n-a fost jucata pe vreo scena straina. Tragediile franceze sint jucate in toate capitalele Europei, de la Lisabona la Petersburg. Ele sint jucate de la tarmurile oceanului inghetat pina la marea care separa Europa de Africa. Sa i se faca aceeasi onoare unei singure piese de Shakespeare, si atunci vom putea discuta"22.
Este nevoie de un considerabil efort de intelegere pentru a nu expedia, ca total absurda, mare parte din aceasta critica. Astazi, ultimului argument al lui Voltaire i s-ar putea da un raspuns zdrobitor; critica refuza sa-si mai faca probleme in legatura cu vulgaritatea si chiar obscenitatea; acceptam cu usurinta im-probabilitati de intriga si situatie. Nu intelegem citusi de'putin de ce pe Voltaire 1-a deranjat atit de mult observatia ca "nici chiar un soarec n-a miscat". in fond, soldatii vorbesc intre ei, nu i se adreseaza regelui care s-ar putea afla printre spectatori. Pentru a putea intelege in oarecare masura parerea lui Voltaire despre Shakespeare, trebuie sa incercam sa analizam gustul lui, diferitele lui opinii si judecati. Voltaire n-a fost un ginditor sistematic si nici chiar un critic sistematic. El se mindrea cu mobilitatea lui, cu antipatia lui pentru speculatiile pur metafizice, cu refuzul sau de a deveni pedant si rigid. N-a elaborat nici o teorie asupra frumosului, si putinele lucruri pe care le-a spus in materie de estetica generala indica un individualism radical. /Lata vestitul inceput al articolului despre "frumos" din Diction-nairephilosophique: "intrebati un broscoi ce este frumusetea Va va raspunde ca este broasca lui"*3. Dar de fapt Voltaire era departe de a fi un relativist. El a subliniat importanta gustului si a dezaprobat judecatile emise doar pe baza regulilor. La binecunoscuta observatie a lui Pascal ca "un om care judeca dupa reguli este ca omul care se serveste de un ceas fata de cel care nu are asa ceva", a raspuns sec: "in cazul operelor de gust, in muzica, poezie, pictura, gustul tine loc de ceas; iar cel care judeca doar dupa reguli, judeca prost"24. Gustul, la rindul sau, pare la prima vedere ceva pur individual. La Voltaire gasim pasaje care sugereaza o astfel de concluzie. "Ficare om cu gustul lui", obisnuia el sa spuna. "Nu pot sa-i demonstrez unui om ca n-arc dreptate cind il plictisesc"25. Dar de fapt Voltaire crede doar intr-un singur gust universal, cel care si-a gasit modelele in antichitatea romana si in Franta secolului al XVII-lea. "Gustul fin si sigur consta in sesizarea prompta a unei frumuseti printre defecte si a unui defect printre frumuseti"26. Omul de gust nu trebuie sa judece "in bloc"; el este un antologator innascut, un om care selecteaza pasaje. Iata de ce Voltaire detesta operele complete (si ar fi detestat cele cincizeci si doua de volume editate de Moland). "Mania editorilor, spune el, se aseamana cu aceea a sacristanilor: string tot felul de lucruri fara valoare pe care vor sa le faca sa fie venerate; dar asa cum adevaratii sfinti se judeca doar dupa faptele lor bune, oamenii de talent se judeca doar dupa operele lor bune".

Astfel, majoritatea principiilor lui Voltaire pot fi studiate doar prin intermediul judecatilor concrete pe care le-a emis, dar, din fericire, acestea sint atit de numeroase si se refera la atit de multi autori, incit din ele se desprinde o conceptie generala uimitor de coerenta. Voltaire adera la traditia clasica bazata pe decoram, bienseanec, convenance. "Perfectiunea ar consta in a sti intotdeauna sa-ti adaptezi stilul la subiectul pe care-1 tratezi"28. Stilul, forma, modul de exprimare sint intotdeauna decisive pentru judecata critica. "Atunci cind e vorba de a da glas pasiunilor, toti oamenii au aproape aceleasi idei; dar modul de a le exprima il deosebeste pe omul de spirit de cel neinzestrat"29. Voltaire reia vechea teorie a celor trei nivele stilistice: fiecare subiect isi arc nivelul sau, "natural", "mediu" sau "inalt". Stilul natural nu este, desigur, stilul barbarului, al salbaticului si nici chiar al omului natural. Simplitatea e tocmai rezultatul civilizatiei. Ea se asociaza cu claritatea, puritatea si firescul exprimarii. Oamenii necivilizati ies din grosolanie pentru a cadea in pretiozitate, in stil bombastic, asa cum cel nou venit la Paris se imbata, iar parvenitul face risipa. Astfel, Voltaire este dusman a tot ceea ce c "baroc" sau, dupa cum se exprima el, "oriental". El il ataca pe Ossian, critica grandilocventa Vechiului Testament30, iar stilul discursurilor lui Shakespeare ii pare, evident, bombastic. Voltaire traduce adesea versurile in proza pentru a le "pune la incercare" si pentru a obtine efecte comice. Simplitatea stilului inseamna si omogenitate, unitate de ton: o idee implicata in recomandarea insistenta a puritatii genurilor si in dezaprobarea amestecului stilurilor. Voltaire este extrem de pedant, si de asemenea subtil, in observatiile asupra limbii: el accepta numai limba literara contemporana. Chiar si Moliere, La Fontaine si Cor-neille trebuie cititi cu rezerve. Norma claritatii se aplica si poeziei: "Versurile trebuie sa aiba claritatea si puritatea prozei celei mai corecte"31. Laudind niste versuri, el spune: "Ideile se inlantuie, cuvintele sint bine alese si totul ar suna frumos in proza".



Dar ar insemna sa nu-1 intelegem pe Voltaire daca am considera ca a dispretuit poezia. Poezia nu este un mod de exprimare superfluu sau invechit. "Versurile care nu spun mai mult, mai bine si mai concis decit ar spune proza, sint versuri proaste"33. in foarte seriosul sau comentariu asupra lui Corneille, Voltaire supune piesele acestuia unei critici lingvistice minutioase care subliniaza, ca vicii, toate exemplele de pretiozitate34. Claritatea este astfel o cerinta de baza atit a prozei cit si a poeziei. "Versurile sau frazele care au nevoie de explicatii nu merita sa fie explicate"35 este surprinzatoarea lui afirmatie care anileaza jumatate din literatura universala, tocmai jumatatea pe care noi astazi o apreciem cel mai mult si pe care poetii nostri o sporesc cu fiecare nou numar al revistelor literare. Poezia trebuie sa se imprime in memorie si de aceea trebuie sa fie usor de inteles.
Totusi, Voltaire admite stilurile elevate: mai presus de stilul natural se afla cel elegant, intotdeauna bazat pe selectie si caracterizat prin exactitate si armonie. Vergiliu si Racine' sint maestrii elegantei si cei mai mari pocii. Poezia nu este simpla proza rimata. Astfel, Voltaire dezaproba ideea poemului in proza sustinuta de La Motte si critica faptul ca Fanelon si-a numit "poem" epopeea sa in proza, TelemaqucT. Rima nu este o catusa: ea nu face decit sa-1 forteze pe poet sa gindeasca mai bine si sa se exprime mai corect37. Poezia este "muzica sufletului"38, a afirmat el adesea, iar in practica sa poetica a pus accentul pe calitatile eufoniei. De aceea a fost convins ca traducerea poeziei este aproape imposibila. "Sa nu se mai creada, scrie el, ca poetii pot fi cunoscuti din traduceri; c ca .si cum ai cauta coloritul unui tablou intr-o stampa"39 Ar fi o greseala sa se considere ca Voltaire ii pretuia cel mai mult pe simplii cugetatori in versuri. Boileau sau Pope nu i-au inspirat o admiratie excesiva; si si-a dat seama ca traia intr-o epoca de declin a poeziei franceze.Admiratia lui era rezervata pentru Vergiliu si Racine, pentru poezia lor armonioasa, pentru "limbajul sufletului" pe care l-au folosit. in literatura franceza considera drept poezie perfecta, in afara de poezia lui Racine, cel mult unele pasaje din Corneille, La Fontaine si Quinault si poate citcva strofe din Malherbe si Racan.

Mai presus de stilul poetic se afla stilul tragic, elevat si dramatic. Voltaire a iubit si a admirat teatrul francez mai mult decit orice alta institutie sau traditie. Corneille, a spus el, "a fondat o scoala a maretiei spirituale; Molierc a fondat scoala vietii sociale". Pentru el drama este rezultatul suprem al civilizatiei, in special, desigur, al civilizatiei franceze. "Pina la Moliere nu s-a stiut ce inseamna comedia buna, tot asa cum pina la Racine nu s-a cunoscut arta exprimarii pe scena a unor sentimente adevarate si delicate, pentru ca societatea nu a atins perfectiunea decit in epoca lor"41. in conceptia lui Voltaire drama trebuie sa aiba in primul rind un efect emotional; ea trebuie sa ne miste, sa ne intereseze. Acest interes scade in prezenta neverosimilului, a complicatiilor inutile ale intrigii sau a meditatiilor obscure.

Cele trei unitati, pe care Voltaire le apara in prefata la Oedipe (1729), nu au decit rolul de a combate neverosimilul. Unitatea de actiune este necesara "pentru ca spiritul uman nu poate cuprinde mai multe obiecte in acelasi timp"; unitatea de loc, "pentru ca una si aceeasi actiune nu se poate petrece in mai multe locuri deodata"42; iar unitatea de timp, pentru ca numai momentul deciziei poate fi interesant. Scena nu trebuie sa fie goala niciodata, si nici un personaj nu trebuie sa intre pe ea fara sa joace un rol suficient de mare in actiune. Dupa parerea lui Voltaire, tragedia se cuvine si trebuie sa fie nobila, chiar patetica, teatrala. De aceea il irita noua tragedie burgheza, care ii parea o degradare a genului, desi privea cu destula toleranta comedia lacrimogena, scriind el insusi citcva asemenea comedii. Totusi, intr-o oarecare masura a fost nemultumit de unele dintre traditiile tragediei franceze a secolului al XVII-lea. Obiectiile lui se indreptau in special impotriva intrigilor amoroase, atunci cind acestea nu constituiau centrul de interes al piesei, fiind introduse doar ca un divertisment obligatoriu, si, de asemenea, - cel putin in prima sa perioada - impotriva excluderii rigide a scenelor de violenta si de moarte. El a tinut sa prezinte pe scena moartea Mariamnei, si nu incape indoiala ca la inceput a fost impresionat favorabil de bogatia actiunii din piese ca Iuliii Cezar de Shakespeare sau Venice Preserved de Otway. Piesele lui Voltaire La Mort de Cesar, care violeaza unitatea de timp, si Semiramis, in care, in plina zi, apare o fantoma, ilustreaza desigur dorinta lui de a face experimente. Dar mai tirziu a devenit din ce in ce mai ostil montarilor, actiunilor si costumelor complicate, considerind ca teatrul recadea in barbarie.

Chiar si din aceasta scurta prezentare se poate vedea cit de bine definit era gustul lui Voltaire, cit de ferm inradacinat in secolul al XVII-lea francez, spre care scriitorul privea inapoi cu nostalgie, cu sentimentul clar al inferioritatii epocii proprii in ceea ce priveste geniul poetic, dar si cu mindrie la gindul progreselor realizate in domeniul libertatii gindirii si al drepturilor civile. Voltaire nu are, in gustul lui, nimic capricios: il considera, categoric, o expresie a unei societati si a unei norme care are sanctiunea morala si sociala a acelei societati. Nici impresionist, nici dogmatic, Voltaire e un om de gust, vocea unei civilizatii care chiar daca a disparut irevocabil, a lasat o puternica amprenta asupra literaturii si criticii franceze. Claritate, masura, plan, gust continua sa fie cuvinte cu greutate in Franta, iar gustul neoclasic francez reprezinta, in puritatea lui, un cistig durabil al civilizatiei.

Voltaire nu poate fi privit ca un pionier al criticii istorice. Nu incape indoiala ca a cunoscut multa istorie; a fost considerat, pe buna dreptate, fondatorul istoriei civilizatiei, al istoriei economice si universale. Dar chiar si ca istoric, ceea ce 1-a interesat in primul rind a fost prezentul si viitorul. Ca critic literar nu s-a ocupat de cercetarea documentelor vechi, desi a scris citeva studii generale care ar putea fi considerate istorie literara: schita evolutiei epopeii din Essai sur la poesie epique, trecerea in revista a literaturii din Siecle de Louis XIV, sau sumara schita a istoriei artei dramatice din Diclionnaire. Ocazional, a folosit argumente istorice, fie pentru a scuza unele greseli, fie pentru a sublinia meritul istoric al unor autori care au introdus sau au initiat ceva. Astfel, stilul bombastic din Cidiil lui Corneille este scuzat pe motiv ca reprezinta o expresie a gustului spaniol, care pe atunci era ..spiritul vremii"44. Sfintii Parinti ai bisericii sint considerati mari, in ciuda prostului lor gust in alegerea alegoriilor si metaforelor. Voltaire ii recomanda cititorului indulgenta pentru a putea intelege pasajul cu Nausicaa sau "('intarea cintarilor", pe care o traduce, atenuind accentele erotice. 1(1 a fost izbit de asemanarile dintre literaturile primitive, prin "primitiv" intelegand orice opera care nu deriva din traditia antichitatii romane. Astfel, a comparat Iliada cu Cartea lui Iov, si teatrul antic grec cu operele lui Metastasio. Promcteu inlantuit al lui Eschil ii pare similar eu un ciulo sacramental spaniol45. Uneori a clasat la un loc operele lui Jlomer, Biblia si poemele lui Ossian, considerindu-le un tip de literatura care nu corespunde cerintelor gustului adevarat. Desi intr-o oarecare masura este constient de faptul ca normele de gust difera de la o epoca la alta si de la o natiune la alta, in general Voltaire recunoaste numai un singur tip de literatura: cea clasica, latina si franceza, sau acele opere ale altor natiuni care par sa se apropie de aceasta. Uneori el este prezentat ca un pionier al cosmopolitismului in literatura; dar de fapt sperantele lui legate de o viitoare republica a literelor, de o distinsa societate» a spiritelor, ar putea fi numite mai degraba imperialism cultural francez, deoarece "limba franceza ar urma sa fie idiomul ei de baza", iar gustul francez ar fi urmat sa fie, desigur, principalul ei punct de referinta.

in tineretea sa, Voltaire a considerat ca englezii vor avea rolul de a contribui la liberalizarea gustului francez. El a admis existenta unor frumuseti locale si a recunoscut geniile diferite ale principalelor natiuni europene. Uneori a dat explicatii sociale pentru deosebirile de gust. Vorbind despre poezia orientala, el se refera la statutul diferit al femeii: "Poporul care inchide femeile in haremuri va avea o poezie diferita de aceea a poporului care le acorda o libertate nelimitata"47. Dar in esenta el apeleaza intotdeauna la gustul universal, iar acest gust universal este gustul clasic bazat pe principiile naturii umane generale. Unul dintre atacurile sale la adresa lui Shakespeare este intitulat Appel a toulcs Ies nations de l'Europe (1761), si aici el revine mereu la argumentul ca un autor care place numai pe plan local (asa cum este Shakespeare sau Lope de Vega) nu poate fi intr-adevar mare si exemplar. Voltaire considera gustul francez drept nucleul gustului european, la care toate celelalte natiuni nu pot decit sa aduca unele contributii, o opinie ce va parea mai putin absurda daca vom avea in vedere extraordinara raspindirc a limbii, gustului si obiceiurilor franceze in timpul secolului al XVIII-lca. Sase ani dupa moartea lui Voltaire, Rivarol a putut ci.stiga un premiu al Academiei prusace cu Discours sur Vunivct■salile de la /
"Cine? zise Pococurante, barbarul asta care face un lung comentariu al primului capitol al Genezei in zece carti de versuri aspre? acest imitator grosolan al grecilor, care desfigureaza creatiunca si care, in timp ce Moise infatiseaza Fiinta eterna creind lumea prin cuvint, il pune pe Mesia sa ia un compas enorm dintr-un dulap al cerului si sa-si schiteze lucrarea? Eu sa pretuiesc pe acela care a stricat iadul si diavolul lui Tasso, care travesteste pe Lucifer cind in broscoi, cind in pigmeu, care il pune sa repete de o suta de ori aceleasi vorbe si sa discute teologia, care imitind cu gravitate inventia comica a pistoalelor lui Ariost pune pe diavoli sa traga cu tunul in cer? Nici mie, nici altora in Italia n-au putut sa ne placa aceste triste nazbitii. Casatoria Pacatului cu Moartea, si serpii pe care ii naste Pacatul stirnesc greata oricarui om cu un gust cit de cit' delicat, iar lunga lui descriptie a unui spital e buna doar pentru un gropar. Poemul acesta obscur, bizar si dezgustator a fost dispretuit chiar de la nastere; il tratez si eu acuma asa cum a fost tratat in patria lui de catre contemporani. in sfirsit, eu spun ce gindesc si putin imi pasa daca altii gindesc sau nu ca mine".

Desi Pococurante comenteaza Paradisul pierdut cu ciudate inexactitati (chiar si dulaii iadului devin la el serpi), desi ignora faptul ca referirea la compas se: sprijina pe autoritatea Bibliev'1, opinia exprimata se acorda atit de bine cu gustul lui Voltaire, incit ridiculizarea lui Pococurante nu atenueaza critica la adresa lui Milton.

Ca si in cazul lui Shakespeare, Voltaire a admirat la Milton frumusetea sau imaginatia avintata a unor pasaje izolate. A tradus monologul rostit de Satana dupa cadere, dar episodul cu Moartea si Pacatul 1-a considerat "dezgustator si abominabil"52. Concluzia lui generala este ca in Paradisul pierdut gasim "o opera mai mult ciudata decit fireasca, mai plina de imaginatie decit de gratie, si de indrazneala decit de discernamint, al carei subiect este complet ideal, neparind sa fie facut pentru oameni"53.
Aceeasi atitudine se afla si la baza comentariilor, destul de sarace, asupra lui Dante, pe care Voltaire 1-a apreciat pentru poezia lui adesea naiva si uneori sublima. Dar, in general, 1-a acuzat de "gust bizar" si chiar 1-a parodiat, la modul burlesc, in Essai sur Ies moeurs si in DidionnaircT, Dintre poetii straini, cel care se bucura de cea mai mare apreciere este Ariosto deoarece, dupa parerea lui Voltaire, imbina inventia lui Homer cu eleganta si gustul lui Vergiliu. La el imaginatia din O mie si una de nopti se uneste cu sensibilitatea lui Tibul si cu spiritul lui Plaut. Ariosto ii este superior lui La Fontaine ca povestitor si uneori il egaleaza pe Racine in patos55. Tasso este si el admirat de Voltaire, desi cu mai putin entuziasm. Ariosto si Tasso il intrec pe Homer: Or-lando Furioso este mai izbutit decit Odiseea, Ierusalimul eliberat mai izbutit decit Iliada. Voltaire critica la ei doar faptul ca folosesc prea multe elemente miraculoase pentru o epopee; de asemenea, admite prezenta ocazionala a acelei artificialitati (clinquant) de care Boilcau 1-a acuzat pe Tasso.

Dintre scriitorii francezi, Racine este cel caruia Voltaire ii acorda cea mai inalta pretuire. Tonul lui devine de-a dreptul liric cind vorbeste despre Racine, cind arata, cu profunda emotie, ca Iphigenie si Athalie sint capodopere ale spiritului uman. Moliere este pentru el, categoiic, cel mai mare autor de comedii; iar asupra lui Pascal si Bossuet revarsa aprecieri generoase, desi a dezaprobat profund conceptiile lor, iar pe Pascal 1-a combatut o buna parte din viata. Dintre contemporani, Voltaire n-a fost de acord, fireste, cu Rousseau, pentru motive personale si, mai tir-ziu, ideologice. Metoda lui satirica devine sclipitoare de spirit cind rezuma intriga din La Nouvelle Heloise58 sau cind gaseste cusururi in gramatica, imaginile si morala acestui roman. Dar in particular Voltaire n-a fost total insensibil la elocventa si geniul lui Rousseau. "Este un Diogene care uneori se exprima ca Platou".

Am putea continua sa dam exemple din nenumaratele judecati literare emise de Voltaire. Cu cit il citim mai mult, cu atit sintem mai impresionati de coerenta si consecventa gustului sau, de uniformitatea conceptiei sale, in ciuda unor intimplatoare contradictii sau schimbari de accent. Opiniile lui literare constituie o afirmare aproape instinctiva a gustului sau. Criteriile principale sint intotdeauna normele de stil, compozitie, armonie si elocventa, iar conceptul central este acela de bienseance, interpretat prin raportare la idealul francez de honnete homme. Din punct de vedere social, Voltaire a fost, fara indoiala, tipul aristocratului francez, in ciuda scepticismului sau religios si a urii sale fata de despotism si intoleranta. Judecatile lui literare nu sint niciodataj sau foarte rar, colorate de opiniile lui religioase si politice. Athalie, un exemplu primejdios de fanatism, ramine totusi "un chef-d'oeuvre de Vesprit humain".
De aceea, nu pot sa fiu de acord cu prezentarea facuta de Saintsbury lui Voltaire ca critic60. Parerea ca "pasiunea" si inima lui Voltaire nu se aflau in literatura, "ca pentru literatura el a avut foarte putina dragoste adevarata", mi se pare complet gresita. El a fost, inainte de toate, un om de litere, si este surprinzator ca se poate pune la indoiala dragostea ferventa si interesul lui pentru literatura, ambitia lui de o viata de a fi poet. Trebuie sa posezi un gust romantic marginit pentru a nu aprecia succesul artistic foarte real al unora dintre povestirile lui Voltaire, ca Vlngenu si Candide. in anumite limite, chiar si tragediile sale, poemele sale burlesti, de exemplu La Pucelle, si multe scrieri ocazionale tradeaza o forta genuina. El insusi a stiut ca nu este decit un urmas al marilor scriitori din secolul al XVII-lea si ca nu se putea masura cu ei. Iata de ce a sustinut cu atita fermitate normele acestora: el se considera un aparator al credintei poetice intr-un secol al prozei, un reprezentant al civilizatiei aristocratice intr-un secol in care se ridica burghezia, cu gustul ei vulgar, "strain", preferind violenta si banalitatea. Daca exista un paradox in faptul ca Voltaire poate fi considerat atit un precursor al Revolutiei franceze, cit si ultimul avanpost al epocii lui Ludovic cel Mare, el isi gaseste rezolvarea in unitatea personalitatii acestui om care a urit nedreptatea, intoleranta, obscurantismul si irationalismul tot atit de mult pe cit a dispretuit ceea ce socotea a fi grosolan, vulgar, violent si absurd in gusturi si in poezie. Dupa cum ne dovedeste istoria, scepticismul religios si chiar si radicalismul politic nu sint incompatibile cu conservatismul literar.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani