Matei Visniec opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
|
• Angajare de clovn [Teatru] |
| Referinte critice: "Matei Visniec debuteaza cu o carte (La noapte va ninge) scrisa cu talent si inteligenta, promitind un poet valoros. () Sint cuprinse aici poezii cu infatisare de fabule fara morala (sau cu o morala implicita) sau de scurte eseuri lirice despre tot felul de lucruri (al caror tilc poetul il sugereaza). () Uneori umorul negru (caci exista si la Matei Visniec un contact cu sursele suprarealismului) duce la farse lirice de tip urmuzian" (Nicolae Manolescu, "Romania literara", nr. 50/1980) "poemele sint mici istorii grotesti ori absurde, prozaice la suprafata insa gratioase in fond, fin decupate. Visniec are facultatea de a anima rapid poezia pornind de la doar citeva elemente ori citeva personaje, fara atentie la decor, ca si cind ele s-ar afla pe o scena de teatru aproape goala. Acolo de unde altii abia incep sa dezvolte datele initiale, Visniec se opreste, pune putinele elemente din cadru in anumite relatii si poemul se incheie. A reusit insa, intre timp, sa atinga fara efort un grad de generalitate surprinzator de inalt, transmitindu-ne un sens moral sau chiar filozofic." (Ion Bogdan Lefter, "Romania literara", nr. 20/1985) "Vişniec posedă o totală conştiinţă textualislă (şi textualizantă!) şi de aici decurge, poate, polivalenţa sa scripturală. (...) Prozele lui Matei Vişniec au aceeaşi coerenţă textualislă ca şi teatrul său; ele sînt exemplificările simptomatice despre modul cum mecanismul textual (ca şi vicleana maşină kafkiană) stă la pîndă în orice clipă şi din orice loc pentru a anihila textul vieţii şi a instaura viaţa textului. în această proză «metafizică», ca şi în pictura lui De Chirico, perspectiva narativă este total răsturnată, acţiunea povestirii reducîndu-se la povestirea actului povestirii. Prozele narează modul în care ele se scriu iar personajele lor se devorează sau se autodevorează pe măsură ce se lasă inventate de text." (Marin Mincu, în voi. Eseu despre textul poetic, II, Ed. Cartea Românească, 1986) "«Teatrul descompus» este (...) un teatru care poate fi în nenumărate feluri recompus. «Modulele textuale», monologuri, în marea lor majoritate, seamănă cu cărţile de joc, în sensul că au valoare şi luate separat, şi incluse într-o combinaţie. Fiecare dintre ele este, în mod inconfundabil, un text de Matei Vişniec. Autorul pleacă de obicei de la o premisă stupefiantă pentru noi, dar pe care el o dezvoltă logic, cu un calm imperturbabil şi cu un fel de graţie ştiinţifică, pînă la epuizarea tuturor semnificaţiilor posibile. (...) Personajul care îl obsedează pe dramaturg este omul secolului douăzeci, incapabil, cu toată măreţia lui de cuceritor al planetei şi, în ultima vreme şi al cosmosului, să-şi găsească liniştea sufletească..." (Alex. Ştefănescu, "România literară", nr. 10/1999) "Toate trei culegerile de versuri ale lui Matei Vişniec resping realitatea care-1 înconjoară. Refuzul său de acceptare, ce se desprinde şi din opera sa dramatică, este fără drept de apel şi implică temeiurile grave, între care şi meditaţia asupra utopiei. în prima culegere. La noapte va ninge (1980), versurile lui Matei Vişniec se lasă purtate de mirajul alegoriei, închegate în fabule, parabole, anecdote lirice, istorioare cu fond didactic, banalul şi miraculosul colaborînd la denunţarea absurdului, mai ales social (...). Dacă aceste răsfrîngeri alegorice ar lipsi. Matei Vişniec ar fi un poet suprarealist ce se complace în jocul său oniric mai mult sau mai puţin programat; el însă purifică visul printr-o meditaţie insidioasă, uneori de extindere filosofică..." (Ion Negoiţescu, în voi. Scriitori contemporani, Ed. Paralela 45,2000) "în cărţile din prima parte a anilor '80, Vişniec a «patentat» o reţetă personală, transferînd în spaţiul discursului poetic mecanismele teatrului absurdului: narativitate austeră, decor simplificat, redus la cîteva linii, personaje parcă pierdute în spaţiu, conceptualizări sentenţioase, atmosferă - în genere -parabolică. Se puteau recunoaşte în text detaliile realităţii cotidiene, dar absorbite în mici istorii «post-suprarealiste», absurde sau aproape absurde, dar «cu miez». înseriabilă în teatru după lonescu, Beckett şi ceilalţi, formula îşi păstrează prospeţimea şi originalitatea în poezie, făcînd din Vişniec unul dintre vîrfurile generaţiei anilor'80-'90." (Ion Bogdan Lefter, "Observator cultural", nr. 56/2001) |
