Izvoarele dreptului - Definire si clasificare a izvoarelor dreptului referat






  16491gbt84nzy9y

Definire si clasificare a izvoarelor dreptului

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

Dreptul in egala masura tehnica si arta (a binelui si a echitatii – “jus est ars boni et aequi”), principiu de directie, de coeziune sociala ce da societatii caracterul de definit si coerenta, ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat si care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman in principalele relatii din societate, intr-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, apararii drepturilor esentiale ale omului si statornicirii spiritului de dreptate are nevoie pentru a i se crea posibilitatea de a fi cunoscut si receptat, in esenta si continutul sau, de modalitati speciale de exprimare, aceste forme de exprimare purtand denumirea de izvoare ale dreptului (sau surse ale dreptului).

Analiza termenului “izvor de drept” i-a evidentiat doua sensuri: izvor de drept in sens material si izvor de drept in sens formal.

Trebuie facuta o distinctie intre sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia sa istorica. In intelesul pe care-l confera istoria si arheologia juridica notiunii de izvor, acest concept semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept (izvoare – relicve sau vestigii de civilizatie juridica).

Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise (actul normativ) de cele nescrise (obiceiul), pe cele oficiale (lege sau jurisprudenta) de cele neoficiale (obiceiul si doctrina), izvoarele directe (actul normativ si contractul normativ) de cele indirecte sau mediate (obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale – ele trebuind sa fie validate de o autoritate statala pentru a devenii izvoare de drept). bz491g6184nzzy

Izvoarele dreptului se mai clasifica de asemenea in izvoare potentiale (ce exprima posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice) si in izvoare actuale (eficiente, determinate, operand pe relatii sociale concrete constand in toate actele normative in vigoare), dar si in izvoare de constituire si de calificare.

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

Izvoarele formale ale dreptului

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

Din punct de vedere juridic, prezinta un interes deosebit, izvoarele formale ale dreptului, care au in vedere o multitudine de aspecte si modalitati prin care semnificatia normei de drept este regula de conduita sociala si se impune ca model de urmat in relatiile interumane. Ca urmare prin izvor formal juridic intelegem exteriorizarea unei reguli de conduita printr-o anumita formulare de limbaj juridic, corespunzatoare unei receptari optime de catre destinatarii sai.

Izvoarele formale ale dreptului reprezinta una din necesitatile de fapt cele mai de seama, care asigura ordinea juridica, corespunzand unei nevoi profunde, nevoia de securitate a societatii.

Studiul izvoarelor formale ale dreptului dezvaluie existenta unei diversitati de asemenea izvoare, aceasta diversitate fiind motivata de multitudinea si varietatea relatiilor sociale care reclama reglementare juridica.

In evolutia indelungata a societatii toate tipurile de drept de pana acum au cunoscut o pluralitate de izvoare. Ponderea unuia sau altuia dintre izvoarele formale de drept in cuprinsul unui sistem de drept se modifica in raport de gradul dezvoltarii sale, fiind influentat de complexitatea relatiilor pe care le reglementeaza (de pilda in cazul dreptului feudal principala forma de exprimare e obiceiul, pe cand in cadrul dreptului contemporan ponderea a capatat-o actul normativ).

Izvoarele formale ale dreptului consacrate de evolutia sa pana in prezent sunt urmatoarele: obicei juridic, doctrina, practica judecatoreasca si precedentul judiciar, contractul normativ si actul normativ.

 

Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Alcatuit din reguli de conduita aplicata vreme indelungata in temeiul convingerii privind necesitatea lor, aduse la indeplinire prin puterea autoritatii publice neformalizate a intregii comunitati, obiceiul juridic ramane izvorul de drept cu cea mai indelungata viata.

Cutuma, obiceiul juridic, sau, cum s-a numit in trecutul nostru, obiceiul pamantului, se naste prin repetarea aplicarii unei aceleiasi idei juridice intr-un numar de cazuri individuale succesive, prin crearea de precedente.

Cutuma presupune asadar pe de o parte un uz, o practica a justitiabililor, veche si incontestabila dar pe de alta parte ea reprezinta si idea ca norma pe care o implica nu poate fi serios contrazisa de cei interesati, ca prin urmare in recunostinta lor sta in mod normal recunoasterea unui adevarat drept care se poate revendica ca atare, sub sanctiunea juridica.



Mecanismul trecerii unui obicei juridic din sistemul general al normelor sociale in sistemul izvoarelor dreptului etatic este marcat de doua momente importante: fie ca statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza un obicei si-l incorporeaza intr-o norma oficiala, fie ca obiceiul este invocat de parti ca norma de conduita in fata unei instante de judecata si aceasta il valideaza ca regula juridica.

Inconvenientele cutumei stau in mobilitatea ei, mai ales in forma sa initiala, ea putandu-se schimba, din acest aspect creandu-se si nesiguranta aplicarii ei; are insa in acest stadiu avantajul plasticitatii, intrucat regula de drept se adapteaza la inceput intocmai necesitatilor sociale. Cutuma odata fixata isi pierde flexibilitatea putand devenii un impediment real si cateodata fatal pentru dezvoltarea societatii.

In concluzie, in perspectiva cronologica, analiza evolutiei juridice a societatii aseaza cutuma pe nivelul arhaic de manifestare a sistemului dreptului. Primele norme juridice ne facand decat sa garanteze cu ajutorul puterii publice respectarea unor obiceiuri, care pana in acel moment fusese respectate din convingerea ce izvora din chiar acceptarea necesitatii existentei lor, acest fapt datorandu-se, in parte, caracterului omogen al intereselor indivizilor in epoca primitiva. Abia cand societatea s-a diferentiat si interesele au devenit divergente a fost nevoie de autoritatea statului care a formalizat dreptul, conferind normativitate normelor sociale.

Sincretismul normelor sociale din perioada comunitatilor arhaice explica de ce legile aparute atunci erau incercari nesistematizate, inspirate mai ales de precepte morale si religioase, dar mai ales precepte penale, prescriptii superstitioase, sfaturi practice – dovada ca dreptul nu se delimitase, nu-si constituise inca un ansamblu de forme care sa-l reprezinte.

 

Doctrina

Doctrinele juridice cuprind ansambluri ale analizelor, investigatiilor, interpretarilor sistematice, metodice pe care specialistii in drept le dau fenomenului juridic si care alcatuiesc stiintele juridice, al caror rol este indiscutabil atat in privinta explicarii stiintifice a actului normativ, cat si in opera de legiferare, in procesul de creare a dreptului, cat si in activitatea practica de aplicare a dreptului.

Doctrina (stiinta dreptului) isi are originea in operele jurisconsultilor romani. Jurisconsultul constatand realitatile juridice, le generalizeaza si sistematizeaza, creand principii, ajungand astfel sa explice pe baze stiintifice dreptul.

In istoria dreptului, doctrina a avut un rol creator nemijlocit. In dreptul roman se vorbea despre existenta la Roma a unui foarte dezvoltat “jus publice respondendi”, asa numitele “responsa predentium” alcatuit din consultatiile pe care le dadeau jurisconsultii (prudentes) asupra cazurilor speciale care le erau supuse. Acestia au desfasurat o activitate complexa si bogata privind aplicarea si interpretarea dreptului, adaugandu-si o contributie substantiala in dezvoltarea si chiar crearea dreptului, prin adaptarea reglementarilor juridice la relatiile vietii sociale.

Incepand cu Augustus, imparatii romani, servindu-se de jurisconsulti in vederea realizarii politicii lor, le-au acordat celor mai competenti dintre ei dreptul de a da avize in solutionarea unei cauze, de care judecatorii erau datori a tine seama, intrucat judecatorii nu erau magistrati de profesie ci simplii cetateni, alesi justitiabili pentru a le transa conflictele. Treptat aceste avize au inceput sa fie luate in considerare in solutionarea altor cauze similare.

Intre jurisconsultii de mare renume sunt cunoscuti in secolul al III-lea d.Hr., Papinian, Paul, Ulpian, ale caror opere alaturi de cele ale lui Modestin si Gaius au capatat putere de lege pe baza unei hotarari date in 426 de imparatii Teodosius al II-lea si Valentinian al II-lea.

Legea citatiilor a aparut ca urmare a cresterii numarului autorilor ale caror scrieri aveau putere de lege, odata cu cresterea acestora crescand si ponderea controverselor. Prin amintita lege se stipula ca in caz de dezacord asupra unei cauze a celor cinci jurisconsulti, judecatorul trebuie sa urmeze parerea majoritatii; in cazul in care o asemenea majoritate nu se putea constitui avizul lui Papinian trebuia sa prevaleze.

In Evul mediu teoretizarea elaborata de doctorii in drept recastiga in autoritate in procesul receptionarii dreptului roman iar apoi in procesul de incorporare a cutumelor - “Communi opinio doctorum”.

Dupa revolutiile burgheze si intrarea in vigoare a Codului civil francez de la 1804, rolul doctrinei a suportat transformari radicale. In aceasta perioada au aparut curente progresiste cum ar fi in Franta “libera cercetare” (François Gény), iar in Germania “Liberul drept” (Erlich Kantorowitz).

In sistemul nostru de drept opiniilor juristilor reprezinta simple consultatii, ele ne fiind obligatorii.

In concluzie doctrina constituie o forma riguroasa si sistematica de cunoastere a fenomenului juridic, avand un rol teoretic si critic constructiv, care se manifesta in special prin promovarea ideilor noi in materie de drept, prin receptarea schimbarilor sociale si care trebuie sa-si gaseasca ecoul in drept.

O doctrina care nu s-ar intemeia inainte de toate pe situatii de fapt si care pe de alta parte nu ar cauta sa faca un tot sistematic din toate aceste situatii de fapt, armonizand din punct de vedere logic toate observatiile facute si scotand toate posibilitatile logice din fiecare enuntare, este o doctrina care nu si-ar face datoria.

Practica judecatoreasca si precedentul judiciar





Practica judiciaradenumita in dreptul clasic si jurisprudenta - este alcatuita din totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de instantele judecatoresti de toate gradele.

Hotararile judecatoresti, cu caracter de indrumare, date de Curtea Suprema de Justitie si care au forta obligatorie pentru cazurile similare ce vor urma, poarta numele de precedente judiciare.

Rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si a aplica legea la cazuri concrete deduse judecatii instantei. Activitatea judecatorului de interpretare si aplicare a dreptului este guvernata de doua mari principii metodologice de o importanta deosebita:

- cu ocazia solutionarii unei cauze concrete, el se pronunta doar in cauza pe care o judeca, neavand dreptul sa stabileasca dispozitii generale in afara spetei particulare ce se deduce in fata sa (art.4 C.civ.)

- judecatorul, potrivit regulilor de organizare judecatoreasca din tara noastra, nu este legat in hotararea pe care o da de o cauza similara sau de un proces similar judecat anterior de el insusi sau de o alta instanta, deoarece activitatea jurisdictionala este opera de convingere intima a judecatorilor.

Atitudinea de rezerva fata de cunoasterea caracterului de izvor de drept a jurisprudentei este fundamentata si pe principiul separatiei puterilor in stat. Statul de drept presupune crearea legilor de catre organe legiuitoare, in timp ce sarcina aplicarii legii in cazuri complete este de competenta organelor judecatoresti. Practica judiciara este cazuistica, intrucat ea nu se ridica niciodata pana la constituirea unei norme, a unei reguli generale si impersonale, astfel ca precedentul judiciar serveste ca model in spete care se succed, fara a avea puterea si forta unui principiu.

Desi sistemul nostru de drept nu concede nici jurisprudentei, nici precedentului judiciar statutul de izvor de drept, in practica de cele mai multe ori se ajunge la solutii unitare in aplicarea si interpretarea textului de lege, iar in aceasta privinta un rol important revine Curtii Supreme de Justitie care are dreptul sa transeze in mod suveran conflictele dintre instantele inferioare si sa impuna o anumita interpretare.

 

Contractul normativ

Codul civil defineste contractul ca: un acord intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a atinge intre acestea un raport juridic. Contractul este un act juridic individual, el stabilind drepturi si obligatii pentru subiecte determinate. In consecinta in cazul in care contractul da nastere, modifica sau stinge raporturi juridice concrete, el nu constituie izvor de drept.

Exista totusi o categorie de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte de drept determinate, deci nu reglementeaza raporturi juridice concrete, ci au in vedere reglementari cu caracter general. Ele poarta denumirea de contracte normative si, in aceasta calitate, au rolul de izvoare de drept.

Contractul normativ constituie izvor de drept cu deosebire in ramurile de drept constitutional, drept international si al muncii.

In dreptul constitutional, contractele normative sunt izvoare de drept in materia formarii federatiilor si confederatiilor, prin ele statornicindu-se principiile fundamentale, convenite de statele membre.

In dreptul international public contractul normativ apare sub forma tratatelor internationale, care reprezinta expresia consimtamantului statelor semnatare. Contractul normativ mai poate imbraca si forma acordului, a pactului, a protocolului, a declaratiei sau a conventiei.

In dreptul muncii si securitatii sociale contractul normativ apare in calitate de contract colectiv de munca incheiat intre angajator si comitetul sindical sau reprezentantii salariatilor. El prevede conditiile generale ale organizarii procesului muncii, iar pe baza lor se incheie contractele individuale de munca ale salariatilor cu angajatorul, continutul acestora precizand clauza cu caracter economic si social: salariul, premiile, indemnizatiile, utilizarea unor fonduri pentru activitati culturale, pentru protectia muncii, etc.

Teoria dreptului mai mentioneaza in cadrul contractelor normative si “contractele-tip”, rezultate din tendinta actuala de standardizare a numeroaselor operatiuni juridice sau “contractele-adeziune”, in care partile se multumesc cu acceptarea si individualizarea lor. Cunoscute sub denumirea de “drept autonom” aceste izvoare formale de drept sunt subsidiare in raport cu cele ale dreptului de provenienta etatica trebuind sa li se subordoneze, dar, subordonate, ele nu sunt mai putin izvoare de drept, iar obligativitatea lor pentru destinatari nu e cu nimic mai scazuta.

 

Actul normativ

Actul normativ juridic ocupa in dreptul contemporan locul central in sistemul izvoarelor dreptului, aceasta preeminenta a sa gasindu-si explicatia atat prin cauze istorice, cat si prin ratiuni care tin de trasaturile lui de continut si de forma in raport cu celelalte izvoare.

Categoria juridica de act normativ semnifica toate formele editate tehnico-legislativ, in care sunt fixate normele juridice de catre organele statului, indiferent de denumirea lor – lege, decret, hotarare, ordonanta guvernamentala, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarari ale organelor administrative locale. Denumirea corecta este aceea de act juridic normativ spre a evita confuzia cu actele normative ale unor organizatii nestatale – statutele, de pilda.

In principiu prin lege se desemneaza actul normativ cu forta superioara adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el colegial sau unipersonal, in functie de forma de guvernamant si regimul politic al statului.



Legea, spre deosebire de cutuma, presupune un act in care se formuleaza scris o norma de drept, emanand direct de la autoritatea statului, si anume a organului, care in organizare constitutionala, detine puterea legislativa si, un act de vointa care consacra acea norma. Fiind un act constient si volitiv al unui organ al statului, legea are o superioritate fata de cutuma. Ea este revolutionara pe cand cutuma este esentialmente conservatoare; legea poate sa modifice oricand o situatie de drept pozitiv, poate chiar desfiinta o cutuma si introduce dispozitii cu totul noi. In fapt, ea niciodata nu poate intervenii decat pana la conformitatea cu nevoite si cu constiinta juridica a societatii respective, pentru ca altfel devine inaplicabila.

Principalele trasaturi ale legii:

  • competenta emiterii legii apartine puterii legiuitoare.

In Romania unicul organ legiuitor este Parlamentul. Ordonantele emise de Guvern pe baza unei delegari legislative trebuie supuse ratificarii parlamentare, fara care devin caduce. Ele nu pot viza sectoare de activitate ce fac obiectul legilor constitutionale sau organice si nu pot depasii, sub aspectul fortei juridice, legea.

Forta juridica suprema a legii reprezinta apanajul statului de drept si tine de esenta exigentelor democratiei. Lege este, asa cum stipula Declaratia drepturilor omului din 1789 “expresia vointei generale si toti cetatenii au dreptul sa concureze personal sau prin reprezentantii lor la elaborarea sa”. (art. 6)

  • legea reprezinta principalul izvor de drept

Legea consfinteste juridic sistemul politic al unei societati, da legalitate structurii etatice, formei de guvernamant, regimului politic, drepturilor si libertatilor cetateanului, institutiei proprietatii, bugetului statului, infractiunilor si pedepselor.

Celelalte acte normative au o natura derivata fata de lege, de aceea in teoria dreptului se vorbeste de acte normative propriu-zise, cum este legea si acte normative derivate, secundare.

Legea este adoptata dupa o anumita procedura, distingandu-se de celelalte acte normative. Procedura de adoptare a legii, din care ea isi trage forta, superioara fata de celelalte acte ale Parlamentului, presupune doua etape, fiecare avand mai multe faze: prima etapa vizeaza initiativa legislativa, avizarea proiectului de lege, dezbaterea sa, votarea, trimiterea actului pentru dezbatere si votare celeilalte camere, medierea divergentelor, in cazul in care exista; a doua etapa vizeaza indeplinirea formelor posterioare adoptarii, semnarea actului normativ de catre presedintia celor doua camere, promulgarea legii de catre Presedintele Romaniei si asigurarea opozabilitatii fata de cetateni prin publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I.

  • legea are intotdeauna caracter normativ

Celelalte acte ale organelor executive pot avea atat caracter normativ, cat si caracter individual. Normativitatea presupune generalitatea, impersonalitatea, tipizarea, abstractizarea si obligativitatea, intrucat in absenta acestei obligativitati o lege nu ar fi decat o petitie, o declaratie de principii lipsita de vreo eficienta juridica.

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

Izvoarele materiale

  16491gbt84nzy9y

  16491gbt84nzy9y

Numite de catre Georges Ripert “fortele creatoare ale dreptului”, iar de catre Jean Louis Bergel “izvoare substantiale”, izvoarele materiale sunt izvoarele reale ale dreptului pozitiv. Ele reprezinta infrastructura oricarui sistem de drept pozitiv. Dreptul pozitiv este secretia constiintei juridice a societatii respective. Din relatiile sociale care se cumuleaza si se generalizeaza apare acel curent general de opinie pe care il numim constiinta juridica colectiva a societatii respective. Din aceasta constiinta colectiva a societatii se iveste dreptul pozitiv, fie ca este vorba de un drept cutumiar, constituit intr-un mod inconstient si latent, fie ca este vorba de legea scrisa, care se formeaza prin actiunea constienta a legiuitorului. Dar, dreptul pozitiv este rezultatul constiintei juridice, mai mult sau mai putin generalizate, a societatii respective.

Intr-o alta definire izvoarele materiale ale dreptului (sociale, economice, culturale, ideologice, etc.) reprezinta factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv, concentrand nevoile reale ale vietii si relevandu-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi sociale).

 










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani