Lucrare de licenta - drept referat






UNIVERSITATEA EUROPEANA IOSIF CONSTANTIN DRAGAN

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENTA

Text Box: COORDONATOR STIINTIFIC
LECTOR UNIVERSITAR
MURZEA CRISTINEL

Text Box: ABSOLVENT
IRINESCU CAMELIA CRISTINA

Promotia

2001

CUPRINS

CAPITOLUL I

GENERALITATI CU PRIVIRE LA CONTRACT SI ELEMENTELE SALE

CAPITOLUL II

DIVIZIUNEA CONTRACTELOR IN DREPTUL ROMAN

CAPITOLUL III

NEXUM

CAPITOLUL IV

CONTRACTELE VERBIS

SECTIUNEA I            Sponsio - Stipulatio

SUBSECTIUNEA I     Texte. Institutiuni, Gaius III. 92-III. 95

SUBSECTIUNEA II   Interpretarea textelor

SUBSECTIUNEA III  Obiectul stipulatiei

SUBSECTIUNEA IV  Caracterele stipulatiei

SUBSECTIUNEA V   Decaderea formalismului stipulatiei

SUBSECTIUNEA VI  Proba. Sanctiunea stipulatiei

SECTIUNEA II           Dotis dictio (promisiunea de dota)

SECTIUNEA III Iusjurandum liberti (juramantul dezrobitului)

CAPITOLUL V

CONTRACTUL LITERAL (LITTERIS)

SECTIUNEA I Vechiul contract litteris, Motivele aparitiei

SECTIUNEA II Textele din Institutiuni - Gaius referitoare la vechiul contract litteris - traducere

SUBSECTIUNEA I Interpretarea textelor lui Gaius

SUBSECTIUNEA II Modul de contractare al peregrinilor

CHIROGRAPHUM si SYNGRAPHAE    

SECTIUNEA III Parafraza lui Teophil 3,21 referitoare la contractul litteris

SUBSECTIUNEA I Interpretarea textului lui Teophil

SECTIUNEA IV Obligatia literala sub Justinian

SUBSECTIUNEA I       Pasajul INSTITUTIONES -3,21 - traducere

SUBSECTIUNEA II Interpretarea pasajului 3,21 Institutiones - sursa pasajului

SUBSECTIUNEA III Querela non numeratae pecuniae

SUBSECTIUNEA IV Parafraza lui Teophil Pasaj referitor la obligatia literala in timpul lui Justinian

SUBSECTIUNEA V Concluzii

CAPITOLUL VI

CADEREA IN DESUETUDINE A CONTRACTELOR SOLEMNE

BIBLIOGRAFIE


CAPITOLUL I
GENERALITATI CU PRIVIRE LA CONTRACT SI
ELEMENTELE SALE

Principalul izvor al obligatiilor, contractul, reprezinta acordul de vointa intre doua sau mai multe persoane in scopul de a produce efecte juridice. In dreptul roman elementele esentiale ale contractului, elemente fara de care un contract nu putea fi valabil erau: capacitatea, consimtamantul si obiectul[1].

A) CAPACITATEA reprezinta aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si a-si asuma obligatii.

Aveau deplina capacitate de a incheia contracte cetatenii romani sui juris. In cazul altor persoane capacitatea de a incheia contracte lipsea sau era limitata. Astfel, in dreptul vechi erau incapabili de drept, deci lipsiti total de capacitate de folosinta sclavii, peregrinii si fiii de familie. In dreptul clasic s-a admis ca sclavul se poate obliga natural, ca peregrinii pot incheia acte conform dreptului gintilor si chiar conform dreptului civil daca au detinut jus comercii. La sfarsitul Republicii fiii de familie au obtinut dreptul de a se obliga civil.

Incapabili, de fapt, deci lipsiti de capacitate de exercitiu erau alienatii mintal, infantes, minorii de 25 de ani, risipitorii si femeile sub tutela, care, puteau deveni creditoare dar nu puteau deveni debitoare decat cu auctoritas a tutorilor.[2]

B) CONSIMTAMANTUL reprezinta acordul de vointa al partilor unui contract. O singura vointa nu este suficienta pentru incheierea unui contract, caci oferta nu obliga pe cel care a facut-o, ea putand fi retrasa pana la acceptarea de catre cealalta parte. Existau insa trei cazuri in care actul unilateral de vointa produce efecte juridice: cand era vorba de 'votum' adica promisiunea facuta unui zeu, in cazul in care promisiunea era facuta unei cetati si in cazul in care era vorba de promisiunea unei recompense facuta de catre un stapan de sclavi celui care il va aduce pe sclavul fugit.

Consimtamantul pentru a fi valabil trebuia sa fie serios, sa nu fi fost dat in gluma (jocandi causa) sau in imprejurari din care rezulta neindoielnic lipsa intentiei de a se obliga.

Pentru a fi valabil consimtamantul nu trebuia sa fie viciat. Viciile de consimtamant in dreptul roman sunt: eroarea, teama dolul si leziunea.

a) EROAREA (error) consta intr-o reprezentare gresita a realitatii in momentul incheierii actului juridic. Nu orice eroare constituie un viciu de consimtamant ci doar cea care altereaza vointa exprimata la incheierea contractului, astfel ca respectivul contract este lovit de nulitate. Constituie deci viciu de consimtamant urmatoarele cazuri de eroare:

•error in negotio - consta in eroarea asupra naturii juridice a actului incheiat. Spre exemplu o parte crede ca face o vanzare iar cealalta parte crede ca face un depozit.

•error in corpore - consta in eroarea asupra identitatii obiectului contractului. Spre exemplu o parte crede ca vinde un fond iar cealalta parte crede ca cumpara un sclav.

•error in substantia (in materia) - consta in eroarea asupra calitatii esentiale a lucrului ce priveste substanta materiala sau intelectuala a lucrului care constituie obiectul contractului. Spre exemplu se vand sfesnice din arama in loc de sfesnice de aur.

•error in personam - este eroarea asupra identitatii persoanei cu care se contracteaza, fie ca persoana respectiva are calitatea de creditor fie de debitor. Spre exemplu se trateaza cu Maevius crezand ca se trateaza cu Titius. Tot in aceasta categorie de eroare intra si 'error in sexu', de exemplu Titius vinde o sclava lui Seius, iar acesta crede ca a cumparat un sclav.

•error in quantitate este eroarea asupra cuantumului, atunci cand acesta este un element esential al contractului. De exemplu vanzatorul crede ca este vorba de o suma de bani mai mare in timp ce cumparatorul de o suma de bani mai mica si nu se inteleg sa se plateasca sau, dupa caz, sa se restituie diferenta de pret

b) TEAMA (Metus) reprezinta violenta psihica creata prin amenintarea unei persoane cu un rau de natura sa o determine sa incheie un contract, pe care in lipsa amenintarii nu l-ar fi incheiat. Pentru ca teama sa constituie viciu de consimtamant, trebuia sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa existe in momentul incheierii contractului (metus praesens), sa fie suficient de puternica sa nu poata fi inlaturata si sa fie nelegitima. Victima violentei avea la dispozitie in apararea sa fie o actiune in vederea anularii contractului (actio metus causa) fie o exceptie prin care se paraliza actiunea reclamantului (exceptio metus causa) Actiunea si exceptia metus causa putea fi intentata nu numai impotriva autorului violentei si a mostenitorilor sai, dar si impotriva tertilor care au tras foloase de pe urma contractului al carui consimtamant fusese viciat.

c) DOLUL (Dolus) reprezinta totalitatea manoperelor viclene pe care una din parti le utilizeaza pentru a o determina pe cealalta parte sa incheie contractul, pe care, in lipsa acestor manopere, nu l-ar fi incheiat. Victima dolului se putea apara printr-o 'actio de dolo' cand contractul fusese executat si printr-o 'exceptio doli' cand contractul nu fusese executat.

d) LEZIUNEA ca viciu de consimtamant intervenea cand o persoana trata   printr-un contract o afacere in conditii economice vadit dezavantajoase pentru ea suferind astfel o leziune. Aceasta persoana trebuia sa fie impuber sau minor de 25 de ani, iar daca incheia un contract in astfel de conditii beneficia de restitutio in integrum ob aetatem.

e) OBIECTUL, un alt element esential al contractului il reprezinta prestatia la care se obliga debitorul fata de creditor. El trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii: sa fie posibil din punct de vedere fizic si juridic ,sa fie licit, suficient determinat si sa prezinte interes pentru creditor.

CAUZA. Chiar daca in dreptul roman nu s-a facut din cauza un element esential al contractului, unii autori fac precizari cu privire la aceasta[3]

Cauza in dreptul roman are sensuri multiple:

1) fundamentul juridic al unui act sau sursa unui drept (de exemplu sursa unei obligatii ca in expresia ex variae causarum figuris).

2) motivul care indeamna o persoana sa faca un act ( causa impulsiva). Spre exemplu 'eu va fac o datio pentru ca voi mi-ati facut un serviciu' (causa praeterita) sau 'pentru ca voi imi veti face un serviciu' (causa futura).

3) cauza determinanta a actelor, scopul esential pentru care debitorul propune sa se angajeze. Spre exemplu, eu fac o spondeo pentru o cauza de pret (credendi causa) sau pentru a realiza o donatie (donandi causa) etc.

In dreptul roman, stipulatia era un contract abstract si el ramanea valabil chiar daca scopul pentru care a fost facuta nu era atins.

Trebuie facuta precizarea ca in dreptul roman desi cauza nu ne apare ca un element esential al contractului, ea nu putea fi ilicita sau imorala. Spre exemplu nu se putea incheia o stipulatie pentru a comite un delict. Pentru cauza imorala sau ilicita jurisprudenta acorda o 'condictio ob turpem causam'.

Spre deosebire de elementele esentiale. cele accidentale pot lipsi dintr-un contract fara a afecta prin aceasta valabilitatea contractului.

TERMENUL (dies) este un eveniment viitor si sigur in ceea ce priveste producerea sa, de care depinde exigibilitatea sau stingerea unei obligatii.

Termenul poate fi suspensiv, extinctiv, cert sau incert.

Termenul este suspensiv (dies a quo) cand priveste exigibilitatea creantei, adica suspenda sau amana executarea creantei. Obligatia debitorului ia nastere in momentul incheierii contractului dar executarea ei nu se va putea cere decat dupa indeplinirea termenului. Termenul suspensiv are doua efecte : primul efect priveste cazul in care creditorul cere executarea obligatiei inainte de implinirea termenului - in acest caz creditorul comite o 'plus petitio', care are drept efect respingerea actiunii si stingerea definitiva a dreptului sau; cel de-al doilea efect se refera la cazul in care debitorul plateste sau isi executa obligatia inainte de implinirea termenului - in acest caz plata se considera valabila si nu o plata nedatorata.

Termenul este extinctiv (dies ad quem) cand afecteaza durata obligatiei, implinirea acestuia producand stingerea obligatiei.

Termenul este cert (dies certus) cand este fixat   printr-o data calendaristica sau printr-o data fixata la capatul unei perioade al carui punct de plecare este cunoscut.

Termenul incert consta intr-un eveniment sigur dar a carui data de realizare nu se cunoaste (de exemplu moartea creditorului intr-un contract de renta viagera).

CONDITIA (condictio) este un eveniment viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea obligatiei deci insasi existenta obligatiei.

Conditia poate fi suspensiva si rezolutorie (extinctiva).

Conditia suspensiva este acea conditie de a carei indeplinire depinde nasterea obligatiei. Spre exemplu Primus se obliga sa plateasca lui Secundus 100 sesterti daca corabia va sosi din Asia, in perioada in care nu se stie daca se va realiza conditia se considera ca inca nu exista obligatia. Creditorul nu putea cere executarea obligatiei dar daca debitorul a platit din eroare poate cere restituirea prestatiei pentru ca a efectuat o plata nedatorata.                                      

Conditia rezolutorie este conditia de a carei indeplinire depinde stingerea unei obligatii. Spre exemplu Seius vinde lui Titius mosia Corneliana; daca pana la sfarsitul lunii viitoare Titius nu va plati pretul vanzarea va fi desfiintata. Deci in conceptia romanilor in acest caz existau doua conventii: una pura si simpla (incheierea vanzarii) si un pact ce are ca obiect desfiintarea primei conventii daca se va indeplini conditia numit pact comisor.

Efectele conditiei rezolutorii sunt:

a) pendente conditione - in perioada in care nu se stie daca se va realiza conditia, cumparatorul este proprietarul lucrului si in cazul pieirii fortuite a lucrului suporta riscul conform principiului 'res perit domino';

b) daca nu s-a indeplinit conditia, cumparatorul isi vede consolidat dreptul sau de proprietate din momentul incheierii contractului;

c) daca s-a indeplinit conditia, obligatia sau conventia este desfiintata cu efect retroactiv.


CAPITOLUL II

DIVIZIUNEA CONTRACTELOR IN DREPTUL ROMAN.

In dreptul roman, sistemul contractelor a fost de o claritate cu adevarat clasica.

Dupa cum ne spune Gaius in Institutiuni III.89 obligatiile care se nasc din contracte se realizeaza sau verbis sau re sau litteris sau consensu.

Autorii moderni clasifica contractele romane in contracte formale (solemne) si neformale.

Pentru a observa mai bine modul de formare, locul si rolul contractelor solemne in sistemul contractelor la romani vom face o scurta analiza a acestor contracte.

CONTRACTELE FORMALE (SOLEMNE) sunt contracte pentru a caror realizare este necesara indeplinirea anumitor formalitati cerute 'ad validitatem' sau 'ad solemnitatem', adica pentru validitatea contractului.

Contractele formale sunt contracte de drept strict (stricti juris), ceea ce presupune ca sunt guvernate de principiul interpretarii literale, adica in solutionarea litigiilor izvorate din astfel de contracte judecatorul trebuie sa respecte numai termenii formulei, respectiv instructiunile transmise de pretor, vointa partilor fiind irelevanta.

Romanii au cunoscut urmatoarele contracte formale: nexum, contractul verbal si contractul literal.

NEXUM-ul, socotit a fi cel mai vechi contract era un contract[4] in forma autentica intrucat se incheia in fata magistratului. Initial a fost un contract de imprumut realizat 'per aes et libram' avand ca obiect o suma de bani sau lucruri care se cantareau. Ulterior a fost extins si la alte lucruri, cantarirea devenind fictiva, iar nexum-ul a ajuns un mod general de contractare a obligatiilor.

CONTRACTUL VERBAL. Pana la sfarsitul secolului II inainte de Cristos acordul de vointa trebuia imbracat intr-o forma care sa aiba puterea de a-l transforma intr-un contract obligatoriu. Aceasta forma, pare sa fi fost in timpurile arhaice juramantul. Deci, conventia partilor a fost transformata in contract obligatoriu prin JUS JURANDUM (in acest sens se exprima Cicero in opera sa 'De oficiis' si Dionis din Halicarnas care a fost contemporan cu Cicero).

Mai tarziu, acest juramant a fost transformat in forma contractuala verbis, unde ca si la juramantul religios gasim un dialog solemn (senatusconsultul de Bacanalibus din 186 a.Chr. face deosebirea intre juramantul religios si noua forma de contractare verbis).

Dupa cum se exprima Gaius III.92 'obligatiunile verbis se incheie solemn printr-o intrebare si un raspuns'.

Prin verba erau ridicate la rangul de contracte toate conventiile, atat cele care aveau ca obiect o prestatie dare cat si cele care aveau ca obiect o prestatie facere (non facere).

Sunt contracte verbale: sposio religioasa si laica, stipulatia, dotis-dictio (promisiunea de dota) si jusjurandum liberti (juramantul dezrobitului).

Alaturi de nexum si contractele verbale in cadrul categoriei contractelor formaliste, romanistii includ si contractul literal.

CONTRACTUL literal se incheia prin anumite formalitati scrise, facute intr-un registru numit Codex accepti et expensi pe care fiecare pater familias il avea si in care acesta trecea veniturile si cheltuielile gospodariei sale.

Contractele formale (solemne) prezentau anumite inconveniente: solemnitate excesiva, obligativitatea prezentei partilor[5], incheierea acestora numai intre cetatenii romani[6].

Astfel, multumita interventiei pretorului au aparut unele contracte NEFORMALE pe care le putem clasifica in contracte reale, consensuale si nenumite.

CONTRACTELE REALE sunt: mutuum, fiducia, comodatul, depozitul si gajul.

Pentru ca unul din aceste contracte sa ia nastere nu a mai fost nevoie ca acordul de vointa al partilor sa fie imbracat dupa tipicul solemnitatii verbis. Acordul de vointa trebuia sa fie insotit de prestatia creditorului, adica de res, de unde vine si denumirea contractelor reale.

Aceste contracte au reprezentat un progres in raport cu contractele formale. Ele au aparut pe la sfarsitul epocii vechi si inceputul epocii clasice.

CONTRACTELE CONSENSULAE sunt: vanzarea, locatia, societatea si mandatul.

Pentru a se putea incheia un astfel de contract, simplul acord de vointa a fost considerat suficient. La aceste contracte lipsesc nu numai vorbele solemne ci lipseste chiar acea res, prestatia uneia din parti de la categoria contractelor reale.

In cea de-a treia categorie a contractelor neformale si anume cea a CONTRACTELOR NENUMITE sunt incluse contractele care spre deosebire de cele reale sau de cele consensuale, nu au nume juridic desi satisfac trebuinte economice care au nume schimbul, tranzactia etc.

Contractul nenumit este un acord de vointa care nu a fost facut obligatoriu prin cuvinte solemne si nici nu intra in categoriile sus amintite. Acest contract devine obligatoriu indata ce una din parti si-a executat integral prestatia sa.

In timpul lui Justinian aceste contracte au fost sistematizate in patru tipuri de contracte: do ut des (dau ca sa-mi dai), do ut facias (dau ca sa-mi faci), facio ut des (fac ca sa-mi dai) si facio ut facias (fac ca sa-mi faci). Cele mai cunoscute tipuri de contracte nenumite sunt: permutatio (schimbul), precarium (precariul), tranzactia, donatia cu sarcini (donatia sub modo), aestimatium (contractul estimator).


CAPITOLUL III

NEXUM

O problema controversata in dreptul roman il constituie nexum despre care se cunoaste foarte putin.

Unii autori sunt de parere ca exista o indoiala ca ar fi existat o asemenea institutie deoarece nici un text nu ne spune ca a existat un contract numit nexum[7]. Dar, sustin acestia ca exista cateva texte care vorbesc despre o obligatie a 'nexum aes' si 'nexi liberatio' si mai multe texte ce trateaza despre debitori care erau nexi, deci putem fi siguri ca a existat si o asemenea tranzactie per aes et libram care a redus intr-un fel debitorii la un fel de sclavi.

Alti autori[8], socotesc nexum-ul ca fiind cel mai vechi contract, aparut in epoca foarte veche a dreptului roman, un contract solemn in  forma autentica intrucat se incheia in fata magistratului. Initial, sustin acesti autori, nexum-ul a fost un contract de imprumut realizat per aes et libram avand ca obiect o suma de bani sau lucruri care se cantareau. Ulterior acest contract a fost extins si la alte lucruri, cantarirea devenind fictiva, iar nexum-ul a ajuns un mod general de contractare a obligatiilor.

Se precizeaza astfel ca nexum este o conventie de aservire incheiata dupa cum am amintit in fata magistratului, in forma unei declaratii prin care creditorul afirma ca munca debitorului ii este aservita pentru un numar de zile, declaratie ratificata de magistrat. Deci cand debitorul nu-si putea plati o datorie nascuta din stipulatiune. Partile in baza unei intelegeri prealabile se prezentau in fata magistratului unde vorbea numai creditorul, care pronunta urmatoarea formula 'Afirm ca serviciile acestui om imi sunt aservite pentru suma de pana la calendele lui aprilie'. Fata de tacerea debitorului, magistratul ratifica declaratia creditorului prin pronuntarea cuvantului addico.

Datorita functiei sale, nexum constituia o alternativa pentru debitorul insolvabil, in sensul ca in acest fel el putea evita consecintele executarii sale silite prin manus injectio, procedeu care purta asupra persoanei si ducea, in epoca veche, in ultima instanta la vinderea debitorului trans Tiberim. Pe de alta parte, nexum ii oferea creditorului posibilitatea de a-si procura pe aceasta cale forta de munca de care avea nevoie.

Nexum a aparut deci, inca din epoca foarte veche a dreptului roman ca instrument de aservire a plebeilor fata de patricieni. La inceputurile statului roman, in primele secole ale republicii Roma a dobandit o pozitie dominanta in randul cetatilor din Latium. dar se afla inca departe de apogeul dezvoltarii sale, cand in calitate de stapana a lumii, a putut inrobi alte popoare pentru a-si acoperi necesarul de forta de munca.

Patricienii, avand nevoie de forta de munca au creat nexum-ul ca o modalitate de a-i aservi in fapt pe cetatenii saraci desi formal juridic acestia continuau sa ramana oameni liberi. Gasirea acestei solutii se impunea cu atat mai mult cu cat executarea silita a debitorilor insolvabili nu rezolva criza fortei de munca intrucat, ca urmare a acesteia, debitorul (plebeul) urma a fi vandut ca sclav, dar numai in strainatate, in virtutea principiului care cerea ca cetateanul roman sa nu poata fi facut sclav la Roma. La randul sau, debitorul insovabil prefera sa se oblige prin nexum decat sa fie vandut ca sclav trans Tiberim.

Definitia lui nexus 'omul liber care isi angaja serviciile sale pentru suma de bani pe care o datora pana cand se elibera de datorie' este data de catre Varro intr-una din lucrarile sale.

Nexus face parte dintr-o categorie de oameni cu o conditie juridica speciala (addicti), in sensul ca era considerat un om liber desi in fapt era tratat ca sclav. In cadrul acestei categorii trebuie facuta distinctia intre nexux si iudicatus: nexux muncea in baza unei intelegeri cu creditorul sau iar iudicatus era condamnat pentru neplata datoriei si tinut 60 de zile in inchisoarea personala a creditorului (carcer privatus), dupa care daca totusi nu platea urma sa fie vandut ca sclav in strainatate.

Debitorul care ajungea nexus era tratat ca un sclav si era astfel tinut abuziv chiar dupa indeplinirea zilelor de munca la care se obligase.

Textele lui Titus Livius atesta ca aceasta forma de aservire a plebeilor luase o mare amploare. Aceasta arata ca tratamentul barbar aplicat nexilor si faptul ca cei saraci erau coplesiti de datorii au dus la adevarate rascoale generate in principal de severitatea cu care se aplica nexum. La un moment dat plebeii. relateaza Titus Livius, au refuzat de a mai lupta impotriva dusmanilor externi sub motiv ca prefera sa fie sclavi fata de straini decat sa devina sclavi in propria cetate.

La Roma, datoriile ajunsesera o adevarata calamitate si astfel fenomenul exploatarii plebeilor prin transformarea lor in debitori nexati se afla pe punctul de a compromite unele principii fundamentale ale regimului juridic al persoanelor. Astfel in anul 326 i.e.n. a fost data legea Poetelia Papiria.

Titus Livius arata ca aceasta lege a desfiintat pe viitor nexum si a pus astfel capat abuzurilor camatarilor. In lanturi urmau sa nu mai fie tinuti decat deli ncventii pana la plata datoriei care reprezenta echivalentul dreptului de razbunare al victimei.     

Edictarea legii Poetelia Papiria se sprijina si pe considerente de ordin economic. Catre sfarsitul sec IV i.e.n. ca urmare a victoriilor repurtate asupra etruscilor si latinilor, romanii au inaugurat epoca razboaielor de expansiune in intreaga Mediterana. Astfel numarul sclavilor, proveniti din prizonieri de razboi a crescut considerabil nemaifiind necesara aservirea plebeilor din punct de vedere economic. De asemenea puterea politica a acestora sporise; cetatea avea interes de a avea sprijinul plebeilor pentru sustinerea confruntarilor militare care o asteptau.


CAPITOLUL IV

CONTRACTELE VERBIS

Contractele verbis sunt contracte formale, deci presupun folosirea anumitor cuvinte solemne dar nu mai necesita prezenta magistratului. Sunt contracte verbale: sponsio religioasa si laica, stipulatia, dotis dictio si Jusjurandum liberti.

SECTIUNEA I. SPONSIO-STIPULATIO

Inainte de a face o prezentare a acestor forme de contractare vom defini pe scurt sponsio religioasa, sponsio laica si stipulatia.

Sponsio religioasa este un contract verbal care presupune folosirea de catre debitor a verbului spondeo, urmata de pronuntarea unui juramant religios. Acest contract era accesibil numai cetatenilor romani, intrucat numai lor le era rezervata folosirea cuvantului spondeo si numai cetatenii romani puteau invoca zeii Romei.

Sponsio laica apare pe la inceputul Republicii si spre deosebire de sponsio religioasa folosirea cuvantului spondeo nu mai este insotita de prestarea unui juramant religios.

Stipulatia era cel mai important contract verbal accesibil si-peregrinilor, contract abstract ce se realiza in prezenta partilor si consta dintr-o intrebare orala a creditorului urmata de raspunsul oral al debitorului care se armoniza cu intrebarea.

SUBSECTIUNEA I. Texte, Institutiuni - Gaius III.92-III.95 –



Obligatii contractate verbis[9]

Felul lor. Sponsio-Stipulatio.

III.92 'O obligatie verbis se incheie solemn printr-o intrebare si un raspuns precum: Fagaduiesti tu solemn ca va fi dat? (Dari spondes)' - 'Fagaduiesc solemn! (Spondeo)'; 'Vei da? - Voi da!'; Promiti? - Promit!' ;'Promiti cu buna credinta? - Promit cu buna credinta!' ;'Te legi? - Ma leg!” Vei face? - Voi face!'.

93. Dar, Obligatia aceasta verbala: Tagaduiesti tu solemn ca va fi dat? - Fagaduiesc solemn!' este proprie cetatenilor romani; celelalte, in schimb, sunt de dreptul gintilor si ca atare sunt valabile intre toti oamenii, fie cetateni romani, fie peregrini; si chiar daca vorbele au fost rostite in limba greaca; si invers, chiar daca vorbirea s-a facut in limba latina, ele vor fi valabile totusi si intre peregrini, numai daca acestia inteleg limba latina. Dar obligatia verbala 'Fagaduiesti tu solemn ca va fi dat? - Fagaduiesc solemn!' pana-ntr-atat este accesibila numai cetatenilor romani, incat cuvantul 'Fagaduiesc solemn,' in traducerea corecta, nici nu poate fi redat in limba greaca, desi se zice ca el ar fi fost imaginat dupa un cuvant grecesc.

94. De aici, se spune, ca prin acest cuvant s-a ajuns, ca intr-un singur caz, sa se poata obliga si peregrinul, anume cand imparatul nostru l-ar intreba pe seful unui stat strain in legatura cu pacea: 'Fagaduiesti tu solemn ca va fi pace?' sau poate sa fie el insusi intrebat in acelasi mod. S-a raspuns simplu, ca aceasta este o exagerare, caci in caz ca s-ar produce ceva impotriva tratatului, nu se mai procedeaza cu actiunea ex stipulatu, ci lucrul este urmarit conform dreptului razboiului (iure belli).

95. Poate fi indoiala daca cineva se obliga valabil, raspunzand celui ce-l intreaba: 'Fagaduiesti tu ca-mi va fi dat?' prin 'Promit sau 'Voi da'cei mai multi socotesc ca se obliga valabil. Dealtfel nici nu-i nevoie ca si unul si altul din cei doi stipulanti sa se foloseasca de aceleasi cuvinte, ci e de ajuns sa raspunda congruent cu cuvintele puse la intrebare; dar pot contracta obligatii in limba latina chiar si doi greci.'

SUBSECTIUNEA II. INTERPRETAREA TEXTELOR.

In textul de mai sus este de remarcat inlocuirea termenului contract cu acela de obligatie, adica a instrumentului tehnic cu efectul juridic; pe de alta parte deplasarea terminologiei de la sponsio la stipulatio, adica inlocuirea denumirii contractului insusi prin aceea a instrumentului tehnic cu care se incheia.

Nedefinita de Gaius, stipulatia, dupa cum am mai amintit este contractul exprimat in anumiti termeni, care transforma in obligatie orice conventie; el este rezervat numai cetatenilor romani iar peregrinilor, permis si prin alti termeni dar cu acelasi sens; el se realizeaza printr-o intrebare orala si un raspuns corespunzator.

Stipulatia astfel gandita trebuia sa fi fost actul final al unei intelegeri anterioare careia partile ii dadeau forma unui scurt si riguros dialog, conferindu-i putere juridica.

Daca in epoca veche, dupa cum am mai amintit, conturarea institutiilor juridice in dreptul roman a stat sub semnul ideologiei religioase, odata cu evolutia societatii romane apare ca fireasca modificarea fizionomiei institutiilor juridice care cunosc un amplu proces de desacralizare.

Astfel ca in textul lui Gaius, contractul verbis apare ca un act civil, juridic, o sposio laica.

Sponsio laica pastreaza insa un element important al fizionomiei formei originare de a contracta, sponsio religioasa. Astfel ea se formeaza tot prin intrebare si raspuns.

Un alt element comun il reprezinta de asemenea utilizarea cuvantului spondeo, prin care debitorul isi asuma o obligatie. Etimologia sa nu este insa prea clara. Festus, lexicograful din sec. II-III arata ca spondere ar putea veni si de la 'sponte sua' (a promite din propria sa vointa).

Deosebirea esentiala dintre cele doua forme de a contracta consta in faptul ca intrebarea si raspunsul nu mai sunt insotite de pronuntarea unui juramant religios.

Sponsio laica era rezervata numai cetatenilor romani dar dezvoltarea economiei si intensificarea relatiilor de schimb i-au determinat cu timpul pe romani sa accepte participarea strainilor la viata comerciala a Romei. Cu alte cuvinte, pentru a oferi mijloacele juridice necesare in acest sens, ei au admis ca si strainii se pot obliga in forma verbala; fideli spiritului lor conservator si exclusivist, romanii au interzis in continuare peregrinilor accesul la cuvantul spondeo, locul acestuia fiind luat de alte verbe, cu inteles similar:

Fidepromittissme? - Fidepromitto; Promittis? - Promitto; Dabis? -Dabo; Facies? - Facio'.

Accesul peregrinilor la acest contract nu a insemnat disparitia lui sponsio laica, care a continuat sa se aplice exclusiv in raporturile dintre cetateni, fidepromissio fiind in noul context o aplicatiune a stipulatiunii. Astfel se explica de ce indiferent de verbul pronuntat de debitor, contractul era desemnat in general prin termenul de stipulatio.

SUBSECTIUNEA III. OBIECTUL STIPULATIEI

Obiect al stipulatiei il reprezenta res certae (de exemplu dare certam pecuniam sau certam rem) si res incertae (de exemplu facere, non facere).

Stipulatia era un contract abstract. Datorita acestei fizionomii aparte, ea a putut servi realizarii unei multitudini de operatiuni juridice. Astfel, de pilda intr-o epoca anterioara aparitiei contractului consensual de vanzare, operatiunea juridica a vanzarii putea fi realizata prin intermediul a doua stipulatii - o stipulatie a pretului (prin care cumparatorul promitea vanzatorului ca ii va plati pretul) si o stipulatie a lucrului (prin care vanzatorul se obliga fata de cumparator ca ii va remite lucrul): Promiti sa-mi dai 100? - Promit; Promiti sa-mi dai pe sclavul Stichus? - Promit.'

Tot stipulatia servea si realizarii conventiei de imprumut. Dupa remiterea unei sume de bani, promitentul se obliga la restituirea acesteia, putand fi urmarit in justitie, in caz de neplata la scadenta, de catre stipulant.

Stipulatiunea putea avea deci ca obiect constituirea unui drept de proprietate sau a unui drept real, obligatia de a face sau a nu face ceva.

Orice intelegere a partilor putea face obiectul unei stipulatiuni, chiar si atunci cand aceasta putea da nastere unui contract care avea o forma a sa speciala vanzare-cumparare, depozit, comodat, etc.)

Pentru aceste considerente s-a afirmat ca stipulatiunea nu era un contract, ci o forma, un tipar, un mod general de creare a obligatiilor.

Stipulatia putea fi utilizata si ca mod de a stinge o obligatiune contractata verbis (acceptilatio), de aceasta data debitorul intrebandu-1 pe creditor daca a primit.

Stipulatia servea si realizarii novatiunii pentru transformarea unei obligatii vechi intr-una noua.

Tot prin intermediul stipulatiunii se putea alatura creditorului principal un creditor accesor (adstipulator) sau se putea constitui o garantie personala, in aceasta ultima situatie debitorul accesor obligandu-se alaturi de debitorul principal (adpromissor) prin utilizarea verbelor spondeo, fidepromitto sau fideiubeo.

De asemenea se recurgea la stipulatiune atunci cand se crea conventional o pedeapsa pentru neexecutarea unei obligatii (stipulatio poenae).

Stipulatiunea s-a dovedit a fi utila si in materie procedurala (citarea prin vadimonium extrajudiciar) ca si in acele situatii in care magistratul dadea curs unor solutii echitabile in drept (stipulatiunile pretoriene).


SUBSECTIUNEA IV. CARACTERELE STIPULATIEI.

Prin specificitatea caracterelor sale, stipulatia se distinge sub multiple aspecte de celelalte contracte.

Dupa cum rezulta din modul sau de formare, ea ni se infatiseaza ca fiind un act oral. Intrebarea si raspunsul trebuiau sa fie facute in forma orala.

In consecinta, mutul nu putea incheia un astfel de contract, ca de altfel nici surdul, ultimul neauzind ceea ce intreba cealalta persoana.

In acest sens ne sta marturie textul lui Gaius, Institutiuni III. 105: 'Este de la sine inteles ca un mut nu poate stipula si nici promite. Acelasi lucru a fost admis si cand e vorba de un surd, caci acela care stipuleaza trebuie sa auda cuvintele promitentului, iar cel care promite trebuie sa auda pe cele ale „stipulatorului'.

De asemenea infantii si alienatii erau si ei opriti de la stipulatiune. Astfel Gaius III.106 ne spune: 'Nebunul, de asemenea nu poate gira nici o afacere, fiindca nu are intelegerea a ceea ce face'; III.107 'Intr-adevar un infans ca si cel care este infanti proximus nu deosebeste mult de nebun, caci la aceasta varsta pupilii nu au nici un discernamant'.

Strans legat de trasatura oralitatii este caracterul solemn al actului stipulatiunii.

In conformitate cu acesta partile contractante puteau utiliza numai anumite verbe: initial verbul spondeo, apoi si altele, cu inteles similar.

De asemenea partile trebuiau sa vorbeasca intr-o anumita ordine, intai stipulantul, apoi promitentul. Nerespectarea acestei conditii facea ca actul sa nu fie valabil.

Stipulatiunea presupune ca intrebarea sa concorde cu raspunsul. Cerinta concordantei se manifesta pe doua planuri, cu privire atat la verbul utilizat, cat si la obiectul prevazut in intrebare si raspuns. Astfel, cuvantul intrebuintat in intrebare trebuia sa fie acelasi si in raspuns. (Spondesne? Spondeo; Dabis? - Dabo, etc). La fel obiectul intrebarii si cel al raspunsului trebuiau sa fie identice. Daca stipulantul il intreaba pe promitent: 'Promiti sa-mi dai 100?'; promitentul nu poate raspunde: 'Promit 50.', caci intr-o asemenea ipoteza actul este lovit de nulitate. Aceeasi consecinta se produce daca la o intrebare pura si simpla se raspunde adaugandu-se o conditie sau un termen.

O alta trasatura a stipulatiunii este caracterul sau continuu. Acesta decurge din caracterul solemn al actului si presupune ca intrebarea facuta de stipulant sa fie urmata de raspunsul promitentului fara a interveni intre timp o alta operatiune juridica. Numai astfel se putea realiza acea unitate a actului (unitas actus) fara de care acesta nu era valabil.

Stipulatiunea este un act unilateral. Prin intermediul sau numai promitentul isi asuma o obligatie si era, deci, debitor, creditor fiind stipulantul.

Fiind deci un contract de drept strict, stipulatiunea era supusa unei riguroase interpretari, in cadrul careia judecatorul cerceta numai daca intrebarea si raspunsul au avut loc, fara a mai cauta sa afle care a fost vointa reala a partilor.

Din modul de formare a actului rezulta caracterul unitatii de timp si de loc. Ca o consecinta a oralitatii se cerea ca partile sa se gaseasca intr-un moment anume, intr-un anumit loc. Pentru a obtine o sentinta de absolvire, debitorul cauta uneori sa dovedeasca, ca nu a fost prezent ia locul stipulatiunii in momentul incheierii ei.

Stipulatiunea este un act abstract, in sensul ca din modul sau de formare nu rezulta motivul, scopul pentru care debitorul se obliga. Pe aceasta particularitate se fundamenteaza functia sa generala, aptitudinea stipulatiunii de a reprezenta acel tipar in care se pot turna orice fel de obligatii. Imposibilitatea stabilirii unei relatii intre actul si scopul stipulatiei face ca aceasta sa se distinga net si de alte contracte , create pentru realizarea unor scopuri bine precizate. Daca in cazul contractului de vanzare-cumparare de exemplu, motivele pentru care partile se obliga (vanzatorul sa predea lucrul, cumparatorul sa remita pretul) sunt clare, putandu-se deci constata o unitate organica intre fizionomia actului si scopul urmarit de contractanti, situatia se prezinta cu totul altfel in cazul stipulatiunii. In cadrul acesteia debitorul se poate obliga de pilda la plata unei sume de bani, plata a carei finalitate insa nu rezulta din modul de formare a actului; astfel suma in discutie poate reprezenta pretul unei vanzari sau unei locatiuni, dupa cum la fel de bine ea poate constitui obiectul unei donatii.

Un alt exemplu, susceptibil de anumite complicatii, este cazul imprumutului. La origine, forma care a imbracat conventia de imprumut a fost stipulatiunea. Intrucat scopul urmarit de cel care lua un imprumut era acela de a primi banii, el se obliga sa restituie o suma de bani pentru ca a primit-o.

Din forma actului nu rezulta insa ca debitorul a primit in prealabil suma pe care s-a obligat sa o plateasca, astfel ca stipulatiunea producea efecte juridice indiferent daca debitorul a primit tot, o parte sau nimic din suma pe care o promitea. Caracterul abstract al stipulatiunii a putut in acest mod servi de minune practicarii de catre patricieni a imprumutului cu dobanda, formal interzis de catre statul roman. Debitorul se obliga sa plateasca 150 de asi desi in realitate nu primise decat 100. El nu putea invoca aceasta dobanda deghizata pentru ca din stipulatiunea nu reiesea decat suma promisa, nu cea efectiv primita, astfel ca, potrivit caracterului de drept strict al actului stipulatiunii, el era tinut la plata sumei promise.

SUBSECTIUNEA V. DECADEREA FORMALISMULUl STIPULATIEI

'Caracterele stipulatiunii, amintite in sectiunea anterioara sunt proprii fizionomiei stipulatiunii din epoca veche, caractere inconjurate de un formalism riguros. Cu timpul, acesta tinde sa se atenueze, incepand in special din epoca clasica, in contextul decaderii generale a formalismului. Astfel, desi teoretic, stipulatiunea a continuat sa fie orala, in practica incepe sa fie utilizata tot mai mult forma scrisa. Inca din vremea lui Cicero, partile obisnuiau sa redacteze un act scris (cautio) in cuprinsul caruia se mentiona ca o stipulatiune a avut loc. Aceste stipulatiuni se redactau la persoana a III-a (Stipulatus est Maevius; spondit Titius)[10].

In conditiile in care a devenit tot mai puternica prezumtia ca s-au respectat formalitatile stipulatiunii atunci cand s-a redactat un inscris, partile se dispensau de a mai incheia actul in forma orala.

Chiar si in aceste imprejurari, s-a mentinut totusi conditia prezentei partilor, ce a devenit astfel un obstacol serios in calea adaptarii stipulatiunii la exigentele unei economii de schimb aflate in plina dezvoltare. Daca debitorul dovedea ca el sau creditorul au lipsit din localitate in ziua in care se mentiona in actul scris ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul judecatorul trebuia sa pronunte o sentinta de absolvire.

Treptat a disparut si necesitatea unui raspuns congruent cu intrebarea putandu-se raspunde in alti termeni decat in cei utilizati pentru intrebare sau chiar cu o alta intrebare. La intrebarea :'Spondesne decem? (Promiti sa-mi dai 10?)' se putea raspunde valabil cu 'quidni (de ce nu?)'. De asemenea, raspunsul poate sa nu corespunda decat partial intrebarii (Promiti sa-mi dai 100? Promit 50), situatie in care stipulatiunea era valabila numai pentru suma mai mica. Obligativitatea utilizarii exclusiv a limbii latine dispare si aceasta, partile putand recurge si la o alta limba in vederea incheierii actului, exceptie facand sponsio, care si-a mentinut forma originara. Ulpian ne relateaza ca s-a admis chiar ca intrebarea sa fie formulata in limba latina si raspunsul in greaca sau invers.    

In epoca postclasica, formalismul stipulatiunii decade si mai mult. Prin reforma imparatului Leon din anul 472 a fost suprimata conditia intrebuintarii termenilor solemni; din acest moment, partile au putut utiliza orice cuvinte cu conditia ca vointa lor sa fie clar exprimata. Prin aceasta noua fizionomie, stipulatiunea s-a apropiat astfel de natura actelor consensuale.

Ca si mai inainte, se cerea ca intrebarii sa ii urmeze imediat un raspuns, ceea ce necesita prezenta partilor. Mentinerea acestei conditii era insa de natura a genera dificultati, in special datorita relei credinte a debitorului care, mai ales in cazul unei stipulatiuni incheiate printr-o scrisoare, putea dovedi ca a lipsit din localitate la momentul in care a avut loc stipulatiunea, obtinand indirect anularea acesteia.

Intrucat conditia prezentei partilor a condus la foarte multe procese, Justinian a decis printr-o

constitutie din 531 ca actul constatator al stipulatiunii nu putea fi atacat decat cu conditia ca debitorul sa dovedeasca ca una din parti a lipsit din localitate intreaga zi. Aceasta dovada trebuia insa facuta cu mijloace vadite, adica cu dovezi scrise sau cu martori demni de crezare. Astfel conditia prezentei, desi se mentine, este mult atenuata, intrucat nu se cerea dovada prezentei partilor la facerea actului si nici macar prezenta in localitate in intreaga zi in care a avut loc stipulatia. Oricat de putin ar fi stat o parte in acea localitate, conditia era socotita indeplinita. Partile puteau deci ca prin acordul lor sa se dispenseze de a indeplini rigorile vechiului formalism, astfel contractul verbal transformandu-se practic intr-un contract consensual, in a carui fizionomie vointa partilor era hotaratoare.

SUBSECTIUNEA VI. PROBA.SANCTIUNEA STIPULATIEI PROBA

Modalitatile de proba ale stipulatiunii au urmat indeaproape evolutia fizionomiei acesteia. Astfel, daca la origine stipulatiunea era probata cu martori, ulterior, odata cu mentinerea sa in forma scrisa, dovada se facea prin inscris. Dat fiind caracterul abstract al stipulatiei, pentru a obtine condamnarea promitentului, stipulantului ii era suficient sa probeze cu martori sau inscrisuri ca actul a avut loc, indiferent daca in fapt promitentul a primit mai putin sau chiar nimic din cat a promis. In contextul amplificarii ingrijoratoare a abuzurilor celor bogati, pretorul s-a vazut nevoit sa dea posibilitatea debitorului, atunci cand era urmarit pentru plata unei sume de bani rezultata dintr-o stipulatiune, sa se apere prin exceptia de dol si sa dovedeasca, ca in realitate a primit mai putin. In acest scop partile incheiau o conventie speciala incorporata stipulatiunii (clausula doli) prin care se angajau sa nu comita vreun dol in temeiul careia judecatorul putea sanctiona savarsirea dolului: 'Spondesne dolum malum huic rei promissionique abesse afuturumque esse?' (Promiti ca dolul rau este si va lipsi din aceasta afacere si intelegere?). De asemenea, in cazul in care debitorul a recunoscut printr-un inscris imprumutul unei sume de bani, desi in realitate primise mai putin, i s-a acordat posibilitatea de a lua initiativa procesului si de a cere restituirea inscrisului constatator al imprumutului.

Reforma pretorului a ameliorat insa numai aparent situatia debitorului deoarece, potrivit regulilor generale in materie de probatiune, el era cel care trebuia sa faca dovada celor afirmate pe cale de actiune sau de exceptiune (in exceptie paratul devenind reclamant). Debitorul trebuia deci sa dovedeasca faptul ca nu a primit in realitate suma de bani pe care s-a obligat sa o plateasca. Aceasta proba negativa este aproape imposibil de facut, de vreme ce ea trebuia sa se refere la toate momentele care au precedat incheierea stipulatiunii, momente in care debitorul ar fi putut primi suma de bani. Drept urmare, creditorii au abuzat in continuare de debitorii lor; marii proprietari (potentiores), prin constrangere, obtineau de la cei saraci (humiliores) inscrisuri prin care acestia se recunosteau obligati la plata unor sume de bani pe care in realitate nu le primisera.

Pentru a pune capat acestei stari de fapt; in anul 215 imparatul Caracalla a dat o constitutiune prin care a rasturnat sarcina probei, care din acest moment, a fost deplasata asupra creditorului. Era suficient ca debitorul sa afirme pe cale de actiune sau de exceptiune, ca nu a primit suma pe care a promis-o, pentru ca proba platii efective sa revina creditorului. Actiunea pusa in acest scop la indemana debitorului se numea querela non numeratae pecuniae, iar exceptia - exceptio non numeratae pecuniae (exceptia sumei de bani nepredate). Acordarea querelei in favoarea debitorului intemeiata pe prezumtia de minciuna si frauda ce apasa asupra creditorului, vine sa ateste practica frecventa a camatarilor de la Roma de a pretinde promisiunea platii sau recunoasterea datoriei mai inainte de data acordarii efective a imprumutului. Desi reprezinta, in mod evident o grava incalcare a principiilor ce opereaza in materia probelor, reforma lui Caracalla se justifica atat prin considerente de echitate cat si prin faptul ca, spre deosebire de proba pe care debitorul trebuia sa o faca potrivit sistemului pretorului, in noul sistem creditorul avea de facut dovada unui fapt pozitiv (plata efectiva a sumei de bani).

SANCTIUNEA STIPULATIUNII

In cazul neexecutarii de catre debitor a obligatiei asumate prin stipulatiune, creditorul avea la indemana mai multe mijloace juridice, in functie de obiectul actului. Gaius ne relateaza ca la origine, potrivit Legii celor XII Table, obligatia debitorului era sanctionata prin judicis postulatio, probabil numai in materie baneasca. Mai tarziu, in temeiul legilor Sillia si Calpurnia, daca debitorul se obliga la plata unei sume de bani (certa pecunia) putea fi urmarit in caz de neexecutare prin condictio certae pecuniae iar daca promitea un lucru determinat (alia certa res), prin condictio certae rei sau condictio triticaria; daca promitea un fapt oarecare, creditorul avea impotriva lui o actio ex stipulatu.

Datorita caracterului abstract si de drept strict al stipulatiunii, sentinta de condamnare a debitorului, nu putea purta decat asupra a ceea ce a promis debitorul (pecunia sau certa res) si nimic mai mult. Drept urmare, in cazul in care lucrul pierea sau isi pierdea calitatea de res in patrimonio, debitorul se elibera de obligatie prin remiterea ramasitelor fizice sau juridice ale acestuia.

Pentru a se pune la adapost de reaua credinta a debitorilor, in epoca veche creditorii incheiau cu acestia stipulatiuni alaturate avand ca obiect plata unor sume de bani pentru cazul in care executarea obligatiei de catre debitor era necorespunzatoare sau daca dupa executare creditorul era evins de catre adevaratul proprietar.

De asemenea, dupa cum am aratat mai inainte, partile puteau incheia in acelasi scop o clausula doli, in virtutea careia judecatorul putea aprecia in mod liber (ex fide bona) imprejurarile cauzei si sanctiona dolul comis de debitor.

SECTIUNEA II. DOTIS DICTIO (promisiunea de dota)

Gaius, in Institutiuni III.95 ne spune urmatoarele cu privire la dotis dictio:

95' Exista si alte obligatii care se pot contracta fara o interogare prealabila, cum este de pilda atunci cand o femeie promite o dota logodnicului careia ii va fi sotie sau celui care este deja sotul ei. Acest lucru poate sa se aplice atat in materie de bunuri corporale cat si de bunuri incorporale. Aici nu numai femeia ramane obligata, ci si tatal ei si chiar debitorii femeii, daca ii promit logodnicului drept dota (doti dicat), suma pe care i-o datorau ei. Aceste trei persoane pot ramane obligate, conform legii, numai printr-o simpla promisiune de dota, fara nici o alta intrebare premergatoare. In schimb, daca altii vin si promit sotului o dota pentru femeie - ei trebuie sa se oblige dupa dreptul comun, cu alte cuvinte trebuie sa raspunda unei intrebari si sa promita lucrurile in legatura cu care s-a facut intrebarea.

La fel se procedeaza si cand debitorul femeii, la ordinul acesteia, (dar cu incuviintarea tutorelui), vine si declara dotal, ce datoreaza, lucru pe care, obligandu-se in acest mod, altul nu 1-ar putea face. Cu alte cuvinte, daca cineva, altul ar vrea sa constituie o dota pentru o femeie, trebuie sa se oblige dupa dreptul comun, adica sa faca o promisiune sotului stipulant'[11]

Dupa cum reiese din text promisiunea de dota este contractul verbal prin care viitoarei sotii i se constituia dota. Partile acestui contract sunt viitorul sot, in calitate de creditor si care are un rol mut pentru ca nu rosteste nici un cuvant, el avand numai obligatia de a fi prezent la incheierea contractului si cel care se obliga sa constituie dota, in calitate de debitor, care poate fi viitoarea sotie, debitorul sau sau ascendentii pe linie paterna.

Acest contract avea loc prin rostirea unor cuvinte solemne fata de viitorul sot.

Functia lui dotis dictio era aceea de a crea obligatia remiterii anumitor bunuri catre viitorul sot. S-a afirmat ca la origine, dotis dictio insotea contractul de logodna.

Dotis dictio a fost creata ca urmare a obiceiurilor romanilor de a le inzestra pe fete cu bunuri in vederea usurarii sarcinilor viitoarei casnicii. Aceasta nu i-a impiedicat insa pe unii barbati de rea credinta sa deturneze dotis dictio de la aceasta finalitate, transformand-o intr-un adevarat izvor de imbogatire, in conditiile in care, in vechiul drept, barbatul devenea proprietarul bunurilor dotale. Odata dobandita dota, el isi putea repudia sotia, dupa care putea incheia o noua casatorie in acelasi scop.

Lipsa dotei era apreciata de catre cei bogati drept o dezonoare, averea fiind un criteriu dupa care o persoana era considerata ca fiind onorabila. Pentru acest motiv, uneori chiar statul roman inzestra pe fiicele unor reprezentanti ai paturilor privilegiate.

Dotis dictio a cazut in desuetudine in epoca postclasica in timpul imparatului Teodosiu al II-lea cand s-a creat pactul de dota, realizat prin conventia partilor. Se pare insa ca ea a supravietuit inca mult timp in imperiul Roman de Apus.

SECTIUNEA III. JUSJURANDUM LIBERTI (juramantul dezrobitului)

In ce priveste acest ultim contract verbis, vom analiza tot textul lui Gaius, Institutiuni III.96:

96.'Tot astfel contracteaza o obligatie cel care promite, vorbind numai el singur chiar si fara interogarea altuia; asa ar fi cand libertul a jurat (jusjurandum liberti) ca va trimite patronului sau daruri, ori unele atentii, sau ca va presta unele servicii, macar ca aceasta este singura imprejurare in care se contracteaza sub juramant. Evident ca in nici o alta imprejurare oamenii nu se obliga prin juramant, cel putin cand e vorba de dreptul (cetatenilor) romani. Cercetand insa sistemele juridice ale fiecarei cetati in parte, pentru a vedea ce drepturi exista la peregrini, am putea constata ca aici este aplicabil un drept, dincolo altul.'

Jusjurandum liberti (juramantul dezrobitului) este deci o alta forma secundara de contract verbis prin care dezrobitul isi asuma obligatia fata de patron de a-i asigura acestuia 'operae', adica de a-i presta un anumit numar de zile pe an.

Pentru ca inainte de eliberare juramantul sclavului nu avea valoare juridica (doar religioasa) s-a mai cerut ca acesta sa mai presteze un juramant dupa eliberare.

Dupa cum am vazut obiectul acestui contract il constituia prestarea unor servicii ce necesitau o pregatire speciala(operae fabriles). Dupa eliberare, libertul datora patronului obsequium, bona si operae.

Jusjurandum liberti era sanctionat printr-o actiune numita judicium operarum (actiune privind zilele de munca).

Format dupa modelul lui sponsio religioasa, jusjurandum liberti reprezinta un exemplu relevant al modului in care proprietarii de sclavi au inteles sa alature fortei dreptului forta religiei, pentru a realiza propriile lor interese economice.


CAPITOLUL V

CONTRACTUL LITERAL ( LITTERIS)

Contractul litteris s-a nascut in practica pe la finele Republicii si a disparut sub imperiu. Cu toate avantajele sale, acesta nu a rezistat vremii, ci a cazut in desuetudine cu mult inainte de Justinian ai carui comisari fac totusi greseala de a ne vorbi in manualul de Drept Roman al sec. VI, intitulat Institutiones de o obligatie literala.

Acest nefericit pasaj a fost sursa unei nesfarsite controverse. De aceea, forma contractuala litteris se impune a fi studiata in doua parti: vechiul contract litteris si obligatia literala sub Justinian pentru a demonstra in ce fel a existat aceasta obligatie pe timpul lui Justinian.

SECTIUNEA I VECHIUL CONTRACT LITTERIS.

MOTIVELE APARITIEI

Caracteristica de fond a poporului roman, mai cu seama la origine, inaintea amestecului acestuia cu alte natiuni a fost severitatea cu care acest popor si-a gestionat patrimoniul. J. Ortolan, cu privire la meticulozitatea in afaceri a romanilor afirma: 'Socoteala si managementul foarte econom al patrimoniului mergea pana la avaritie iar spiritul juridic pana la cultul procesului'.

Astfel ca la acest popor a devenit un obicei national - atunci cand inscrisurile au fost introduse si raspandite - ca fiecare cap de familie (pater familias) sa tina un registru de casa in care el consemna operatiile sale, veniturile si beneficiile sale, cheltuielile si pierderile de orice natura. Acest registru purta numele de tabulae sau codex.

Autorii clasici marturisesc in nenumarate randuri despre grija cu care erau redactate aceste codex-uri, si credibilitatea care li se acorda. Austeritatea si credinta primitive dadeau un caracter de sanctiune religioasa si publica acestui registru de casa, reprezentand astfel un mijloc superior de proba in instanta.

'Non conficit tabulas? imo diligenttissime' spune Cicero intr-o epoca deja corupta intr-o discutie in care pledeaza pentru Roscius, intr-un proces impotriva lui Chaerea, care in instanta, neavand inscrierea facuta in tabulae accepti et expensi vrea sa prezinte adversaria. Aceste adversaria erau un fel de ciorne lunare unde notele se inscriau fara ordine metodica. Insemnarile din adversaria erau apoi preluate cu ordine si metoda in tabulae pentru ca acestea din urma sa fie redactate exact.

Trebuie semnalata diferenta de importanta intre adversaria si codex sau tabulae. Ultimele, Cicero le numeste 'aeternae, sanctae, quae perpetuae existimationis fidem et religionem aplectuntur'. In timp ce adversaria erau lipsite de autoritate si credit juridic, tabulae formau in justitie elemente de proba demne de incredere. In sprijinul acestei idei redam un pasaj tradus al discursului CICERO PRO ROSCIO:

'Daca Chaerea prezinta tabulae accepti et expensi, scrise dupa voia lui pentru treburile lui, nu ma opun sa-i dati castig de cauza lui De ce nu le arati? Nu are tabulae?Ba da. Spune ca nu are trecuta aceasta creanta in codex accepti et expensi dar pretinde ca e in adversaria

Daca adversaria au aceeasi forta probanta si autoritate cu tablele, de ce mai facem codex? De ce mai scriem in el, de ce mai pastram sirul, de ce mai redam memoriei vechimea literelor? Insa pentru aceea am nascocit scrierea codului, fiindca pe adversaria nu punem nici un pret si tocmai ceea ce la toti este infirm, tocmai acest lucru va fi socotit la judecator important si sfant. De ce scriem adversaria in mod neglijent? De ce facem tabulae cu bagare de seama? De ce? Fiindca acelea sunt eterne, astea se distrug repede, acelea se pastreaza cu sfintenie, astea cuprind amintirea unui mic spatiu de timp, acelea cuprind ocrotirea unei socoteli definitive, astea sunt risipite, acelea sunt confectionate cu regula, de aceea nimeni nu a prezentat la judecata adversaria ci a prezentat codex, a citat tabulele'.

Date relative la aparitia si disparitia contractului litteris nu se cunosc si nici indicii ca a fost introdus prin lege sau plebiscit. Mai curand pare o institutie de origine cutumiara - el pare punctul final al dezvoltarii si largirii unei cutume locale romane.

Pana sa apara contractele consensuale, contractul litteris a facut servicii apreciabile, iar daca s-a mai pastrat totusi si dupa aceea este pentru ca el prezenta inca avantaje 'inter absentes' si mai ales in raporturile oamenilor cu peregrinii care puteau contracta literal prin chirographum si syngraphae.

Unii  romanisti,   precum   profesorul   Popescu-Spineni,   sustin obligativitatea prezentei partilor la incheierea contractului litteris.

Argumentele sale se bazeaza pe parafraza lui Teophil care spune ca obligatia debitorului se nastea prin insusi inscrisul acestuia 'expensos mihi tulisti' (mi-ai expensilat).

Chiar daca Gaius omite sa ne spuna cum lua nastere obligatia litteris el afirma ca numai obligatia verbis nu putea lua nastere intre absenti de unde concluzionam ca obligatia litteris se incheia si inter absentes.

Admitand deci ca debitorul nu trebuie sa aiba rol activ in incheierea contractului, contrazicem din nou opinia profesorului Popescu Spineni si afirmam ca analfabetul se putea obliga litteris prin reprezentant (asa cum cei absenti isi puteau da consimtamantul la incheierea contractului prin scrisoare sau reprezentant).





Un alt motiv al aparitiei contractului litteris a fost necesitatea de a inlatura formalismul excesiv al contractului verbis. Cel din urma nu dadea posibilitatea mutilor si surzilor de a contracta, posibilitate care acum era recunoscuta si acestora ei putandu-se obliga litteris.

Cu privire la functia contractului litteris aceasta problema comporta discutii. Profesorul Spineni face referire la acele 'transcriptiones' pomenite atat de Gaius in Institutiuni cat si de Teophil in parafraza sa (prepozitia trans este interesanta), adica acele treceri de la un contract incheiat anterior (o locatiune de exemplu) la un contract nou, formalist litteris.

Fiind puntea de trecere de la contractele neformaliste (bona fidei) la cele formaliste (stricti juris) contractul litteris - spune Popescu Spineni - 'a avut o functie NOVATOARE'.

La aceasta opinie se raliaza romanistul Aurel N. Popescu ce releva urmatoarele:'ca functie, contractul litteris nu era creator de obligatii si nici nu facea valabile contractele de vanzare-cumparare, locatiune, societate, ci dadea numai data certa creantelor derivate din vanzare, locatiune, societate etc., sanctiunea acestora existand cu 200 de ani inainte de Gaius, functia de a transforma conventiile in contracte o avea stipulatia.'

Contrar acestor opinii, profesorul Vladimir Hanga in 'Drept privat roman' afirma:'Intr-o epoca in care anumite conventii ca de pilda vanzarea-cumpararea, societatea, locatiunea etc. nu erau inca recunoscute ca si contracte si, in consecinta, lipsite de eficacitate juridica contractul literal servea sa le faca obligatorii si sa le dea eficacitatea juridica de care erau lipsite. De asemenea puteau servi la transformarea oricaror pacte in contracte.'

Argumentul profesorului Stoicescu impotriva opiniei potrivit careia se sustine functia creatoare a contractului litteris - opinie foarte raspandita in literatura de specialitate - este acela al neconcilierii acesteia cu textul lui Gaius. Acest text indica doua din rolurile jucate de nomina transscripticia si anume - modificare sau inlocuire a obligatiei - nu si pe cea de creare a obligatiei.

Domeniul de aplicare al contractului litteris era mutuum, unde printr-o expensilatio, creditorul dubla suma cu dobanzile uzurare dar in general aplicarea sa era la toate contractele consensuale. In Institutiuni, Gaius limiteaza acest contract numai la tehnica bancara.

Obiectul contractului literal era o suma de bani, nu si o alia certa res sau un incertum ca la contractul verbis.

Expensilatio nu intarea numai conventiile dar transforma obligatiile incerte in datorii certe. Creditorul avea deci tot interesul sa intrebuinteze contractul literal caci avea o actiune de drept strict si era ferit de diversele exceptii ce debitorul le-ar fi ridicat intr-un contract oarecare de buna credinta.

Actiunea ce sanctiona contractul literal era actio certae creditae pecuniae.

Dintre modalitati contractul litteris admitea termenul si excludea conditia (in acest sens avem un exemplu concret la Valerius Maximus - scriitor din vremea imparatului Tiberiu).

Valerius Maximus in lucrarea sa Facta et dicta memorabilia 8,2,2, ne spune:

'G. Visselius Varro, gravi morbo correptus trecenta millia nummum ab Otacilia laterensi, cum qua commercium libidinis habuerat expensa ferri sibi passus est eo consilio ut, si decessisset, ab heredibus eam summam peteret, quam legati genus esse voluit, libidinosam liberalitatem debiti nomine colorando.

Evasit deinde ex illa tempestate adversus vota Otaciliae. Quae offensa, quod spem praedae sua morte non maturasset, ex amica obsequenti subito destrictam feneratricem agere coepit, nummos petendo quos ut fronte inverecunda ita inani stipulatione captaverat'.

Traducem pasajul:

'Gaius Visselius Varro, lovit de-o boala grea a tolerat sa-i fie expensilati 300.000 de sesterti de catre concubina Otacilia, cu care avusese legaturi imorale, cu gandul ca ea, in caz de deces sa ceara de la erezi aceasta suma, pe care el a voit-o ca un fel de legat, coborand cu numele de datorie o danie imorala. In urma Visselius a scapat din acea primejdie impotriva dorintelor Otaciliei. Aceasta atinsa de faptul ca nu-si realizase prin moarte prada din prietena supusa a-nceput sa faca pe camatareasa, reclamand sestertii pe care ii captase atat prin nerusinare cat si printr-o stipulatie nula'.

Mai departe Valerius Maximus ne spune ca judecatorul nu a dat castig de cauza Otaciliei ci a dat dreptate lui Visselius.

Nu poate fi deci vorba de o donatio mortis causa realizata prin inscriptie pe codexul Otaciliei cu consimtamantul lui Visselius pentru ca donatia mortis causa este afectata intotdeauna de o conditie suspensiva sau extinctiva iar expensilatia este nula in cazul insertiunii unei conditii.

Cu toate avantajele ce le reprezenta expensilatia, ea nu era accesibila tuturor. Astfel sclavul si fiul de familie nu o puteau intrebuinta afara de ipoteza in care detineau un peculiu, caci atunci aveau un registru care tinea loc de codex.

SECTIUNEA II. TEXTEL

E DIN INSTITUTIUNI GAIUS REFERITOARE LA VECHIUL CONTRACT LITTERIS TRADUCERE

Referitor la vechiul contract litteris, Gaius in Institutiuni III.128-III.134 ne spune urmatoarele[12]:

'128. Litteris obligatio fit veluti in nominibus transscripticiis fit autem nomen transscripticium duplici modo, vel a re in personam, vel a persona in personam.

129. A re in personam transscripticio fit, vetuti si id quod tu ex emptionis causa aut conductionis aut sodetatis mihi debeas, ed expensum tibitulero.

130. A persona in personam transscripticio fit, veluti si id quod mihi Titius debet, tibi id expensum tulero, id est Titius te delegaverit mihi.

131. Alia causa eorum nominum, quae arcaria vocantur in his enim rei, non litterarum obligatio consistit quippe non aliter valet, quam si numerata sit pecunia; numeratio autem pecuniae rei facit obligationem qua de causa recte dicemus arcaria nomina, multum facere obligationem, sed obligationis factae testimonium praebere.

132. Unde proprie dicitur arcariis nominibus etiam peregrinos obligari, quia non ipso nomine, sednumeratione pecuniae obligantur quod genus obligationis iuris gentium est.

133. Transscripticiis vero nominibus an obligentur peregrini, merito quaeritur, quia quodam modo juris civilis est talis obligatio, quod Nervae placuit Sabino autem et Cassio oisum est si a re in personam fiat nomen transscripticium, etiam peregrinos obligari, si vero a persona in personam, non obligari.

134. Praetera literarum obligatio fieri videtur chirographis et syngraphis, id est si quis debere se aut daturum se scribat, ita scilicet, si eo nomine stipulatio non fiat, quod genus obligationis proprium peregrinorum est'.

Avand in vedere ca aceste pasaje sunt unicul izvor clasic asupra contractului litteris, restul textelor fiind inca discutabile: unele nejuridice si mult anterioare (Valerius Maximus 8.2.2.); altele neclasice si mult prea tarzii (Epitome Gai sive Breviarii Alarici 2.9.12; Fragmenta Vaticana 329) vom traduce aceste pasaje:

'128. O obligatie se contracteaza prin inscris cum ar fi, la transcrierea creantelor. Iar transcrierea de creante se infaptuieste in doua moduri: sau prin trecerea unei prestatii in contul unei persoane (transscriptio a re in personam ) sau prin trecerea unui cont de la o persoana la alta (transscriptio a persona in personam).

129. Transscriptio a re in personam se face, de pilda, atunci cand ceea ce-mi datorezi tu dintr-o cumparare, locatie sau societate ti-l trec tie la contul 'plati'.

130. Transscriptio a persona in personam se face, de pilda atunci cand ceea ce-mi datoreaza Titius iti trec tie la contul 'plati', aceasta insa numai daca Titius mi te-a delegat (in locul sau).

131. Cu totul alta este situatia acelor inscrisuri asa numite inregistrari de casa (nomina arcaria), caci de la acestea nu este vorba de o obligatie literala, ci de o dovedire a uneia reale; intr-adevar acestea nu sunt valabile altfel, decat cand s-a facut o numarare de bani, deci numararea banilor creeaza obligatia reala. Pentru acest motiv, noi spunem corect ca inregistrarile de casa nu creeaza obligatii, ci fac numai dovada obligatiilor contractate.    

132. De aceea bine se spune ca si peregrinii se obliga prin inregistrarile de casa, fiindca ei se obliga nu chiar prin aceste inscrisuri, ci prin faptul ca s-a facut numararea efectiva a banilor; si acest fel de obligatie este de dreptul gintilor.

133. Daca peregrinii isi pot lua obligatii prin atare transcrieri constituie o problema asupra careia se discuta, si pe buna dreptate, fiindca o atare obligatie, tine, in mare masura, de dreptul cetatii, lucru pe care l-a decis Nerva, Sabinus si Cassius din contra au socotit ca si peregrinii se obliga cand consemnarea creantei s-a facut prin transscriptio a re in personam si nu se obliga daca acestea s-au facut prin transscriptio a persona in personam.

134. In afara de aceasta o obligatie prin inscris se observa ca mai poate fi creata si prin chirographae si syngraphae cu alte cuvinte atunci cand cineva da scris ca datoreaza sau ca va da; aceasta bineinteles numai atunci cand nu se produce o stipulatie in acest sens. Genul acesta de obligatie este propriu peregrinilor'.

Cu aceste informatii, Gaius incheie capitolul privind contractul litteris fara sa mentioneze ceva despre formarea acestuia. Este aici o lacuna. Pe aceasta se pare ca Teophil in parafraza sa vrea sa o completeze dar acest text il vom analiza in sectiunile urmatoare.

SUBSECTIUNEA I. INTERPRETAREA TEXTELOR LUI GAIUS

Textele lui Gaius au fost interpretate diferit de catre romanisti. O mare parte dintre acestia impartasesc opinia potrivit careia contractul literal avea si o functie creatoare[13]. pe langa cea novatoare.

Din analiza textului ei concluzioneaza urmatoarele: un registru(codex) avea doua coloane; intr-una se inscriau veniturile(accepta) iar in alta cheltuielile (expensa). Inscrierile facute in aceste coloane erau de doua feluri: nomina arcaria - simple insemnari de casa (arca) si nomina transscripticia.

Nomina arcaria indicau sumele ce au fost varsate sau primite in virtutea anumitor contracte preexistente, serveau numai ca mijloc de dovada a acestor operatiuni juridice. Nomina transscripticia erau insemnari destinate sa creeze obligatii prin chiar formalitatile inscrierilor (litteris) respective in registru.

Nomina transscripticia erau la randul lor de doua feluri: transscriptio a re in personam si transscriptio a persona in personam.

Transcriptio a re in personam consta in transformarea unei conventii vechi intr-o obligatie noua: spre exemplu - daca Maevius avea de primit de la Titius o suma de bani, dintr-o conventie anterioara, de pilda dintr-o vanzare - cumparare, scria la primiri (accepta) ca a incasat aceasta suma de la Titius si o trecea la contul iesiri (expensa) ca si cum ar fi imprumutat-o tot lui Titius. Cu alte cuvinte in temeiul acestei inscrieri duble si in acelasi timp fictive(deoarece nu se efectuase nici o deplasare de numerar) Tititus va datora suma respectiva lui Maevius nu in temeiul vanzarii, ci a inscrierii facute de creditor (Maevius) in registrul sau in temeiul unui contract litteris.

Transscriptio a persona in personam servea unei novatii prin schimbare de debitor, adica in locul vechiului debitor se substituia un altul. Spre exemplu, Maevius scria la primire ca a incasat suma pe care trebuie sa o primeasca de la Titius si o trecea ca imprumutata lui Caius. Acesta, in virtutea inscrierii facute in registru, devenea debitorul lui Maevius substituindu-se lui Titius.

Deci, in cazul transscriptio a persona in personam suntem in prezenta unui aranjament in care intervin trei persoane nu doua ca in cazul precedent. Interventia persoanei a treia, care nu avusese nici un amestec in legatura juridica dintre debitor si creditor se facea - ne spune Gaius - pe baza unei delegatii data de debitorul cel vechi si acceptata de debitorul cel nou, care lua asupra lui datoria fata de creditor (subsol 1 - Gaius, Institutiuni, 3.130'Quod mihi Titius debet tibi id expensum tulero, id est si Titius te delegaveritmihi').

Contrar acestei opinii - dominante in literatura de specialitate - se exprima romanistii care sustin numai functia novatoare a contractului litteris.

Interpretand textul lui Gaius ei sustin ca mentiunile din codex aratau suma, cauza si numele persoanei care debursase sau incasase numerar; debursarile se inscriau intr-o coloana (expensum - de unde expensum ferre, expensiiatio), iar incasarile in alta coloana (acceptum, de unde acceptum ferre, acceptilatio).

Mentiunile acestea se imparteau in:

1)    Nomina arcaria, care nu creeaza obligatia, ci o constata numai, servind astfel ca dovada;

2)     Nomina transscripticia care modificau sau inlocuiau obligatiunea.

Distingem aici transscriptio a re in personam, cand se trece in codex datoria unui tert ca si cum ar fi rezultat dintr-un imprumut; transscriptio a persona in personam cand se insemneaza in registru, in locul numelui debitorului, numele unui nou debitor delegat.

Profesorul Stoicescu, se exprima astfel'Gaius nu vorbeste de altceva. Autorii sustin insa adesea ca nomina transscriptida serveau si la crearea obligatiunei, printr-o inscriptiune facuta in doua locuri pe codexul  creditorului (in scopul de a nu distruge echilibrul scriptelor). Daca voiesc sa oblig pe Titius fata de mine prin contract literal, atunci cand bunaoara, datoria lui provine in realitate dintr-alta cauza care nu l-ar obliga civilmente, de exemplu din vanzare, in epoca in care emptio-venditio bazata pe simplul consimtamant nu constituia decat un pact, voi scrie:

a)    am primit 100 de la Titius din vanzare; ceea ce prin ipoteza e inexact caci Titius n-a achitat inca nimic, acceptum a Titio ex vendito C.;

b)     am numarat lui Titius 100, expensum Titio C.; lucru iarasi inexact, deoarece nu i-am dat nimic cu imprumut. Prin aceea numai ca Titius figureaza la coloana expensum dansul va fi obligat litteris'

Aceasta opinie, profesorul Stoicescu o considera falsa fiindca, spune acesta,'presupune un sistem prea rafinat si incompatibil cu datele pozitive ce posedam asupra romanilor celor vechi' De asemenea, el aduce argumentul neconcilierii opiniei mai sus amintite cu textul lui Gaius care indica doua din rolurile jucate de nomina transscripticia, nu si pe al treilea. Gaius, pentru cele doua varietati de transscriptiones nu cere formalitatea unei duble inscrieri.

Dupa opinia autorului, contractul se incheia printr-o insemnare (expensilatio) facuta de creditor pe registrul sau cu invoirea debitorului; pentru validarea contractului nu se impunea ca mentiunea sa se regaseasca si pe codexul debitorului; tocmai de aceea in multe cazuri contractul se inscria pe registrele unor terti pararii, unde se putea controla imediat daca se simtea nevoia.

Profesorul Popescu Spineni, in (lucrarea sa 'Forma contractuala litteris', dupa ce face o analiza a doctrinei dominante asupra contractului litteris, bazata nu numai pe textul lui Gaius ci si pe alte texte: Cicero Pro Roscio Comoedo; Valerius Maximus. Facta et Dicta Memorabilia 8,2,2, sustine ca in ce priveste functia acestui contract Gaius si Teophil sunt de perfect acord ca a avut numai o functie novatoare.

Plecand tot de la textul lui Gaius inclinam sa credem ca forma contractuala litteris era creatoare de obligatii si ne raliem astfel opiniei dominante in materie. Gaius ne spune ca nomina arcaria nu creeaza obligatii ci fac numai dovada obligatiilor contractate. Per a contrario, nomina transscriptida creeaza obligatii.

Astfel ca un acord prealabil atata timp cat ramane la statutul de simpla conventie, nu produce legaturi civile, dar din moment ce in virtutea acestui acord inscriptia este facuta in codex in formula consacrata, obligatia se naste inscrisul in acest caz nu formeaza numai o proba, ci un contract.

Chiar filologia ne vine in ajutor fumizand urmatorul argument: expresia nomen facere, nomina facere au fost consacrate pentru a indica crearea obligatiilor.

Transcrierea creantelor (nomina transscripticia), absolut necesara pentru formarea unui asemenea contract ne conduce la urmatoarea intrebare: este sau nu aceasta transcriere o abatere de la regula ca nu poti sa-ti creezi tu singur un titlu? (fara ca debitorul sa consimta sau ca inscrisul creditorului sa coincida cu al sau de pe registrul propriu?).

Gaius nu da lamuriri, dar in schimb sugereaza in III.138 ca fiind de utilitate practica (acest contract) tocmai inter absentes, aceasta fiind dealtfel ratiunea lui III.

138 'Sed absenti expensum ferri potest, etsi verborum obligatio cum absente contrahi non possit' - in traducere - 'dar pe cand o plata poate fi trecuta in contul unuia care lipseste, o obligatie verbala nu poate fi incheiata cu unul absent'.

SUBSECTIUNEA II. MODUL DE CONTRACTARE AL PEREGRINILOR CHIROGRAPHUM SI SYNGRAPHAE

Desi acest contract era propriu numai cetatenilor romani, peregrinii aveau si ei forme de contractare litteris cunoscute sub numele de chirographum si syngraphae.

De pe vremea lui Gaius se discuta inca daca peregrinilor le era permis sa figureze in contractele litteris considerate de domeniul lui jus civile. Nerva le refuza chiar si dreptul de a deveni debitori dupa jus civile. Sabinus si Cassius, dimpotriva, contesta ca peregrinii nu se pot obliga prin transscriptio a persona in personam. Gaius omite motivarea distinctiei sabiniene, dar ea se presupune din doua motive: primul din faptul ca obligatia anterioara, poate, contractata prin verbul spondeo, rezervat numai cetatenilor romani era exclusa peregrinilor; al doilea motiv ar fi posibilitatea ce o oferea de a impiedica pe camatari sa perceapa dobanzi uzurare prin substituiri de peregrini.

Peregrinul, intr-adevar, nefiind supus legilor prohibitive ale dobanzilor uzurare ar fi putut lucra nestingherit in domeniul acesta.

Daca peregrinii nu puteau sa se oblige prin nomina transscripticia, dupa cum am amintit ei puteau sa se oblige in forma scrisa prin chirographum si syngrapha.

Deosebirea intre chirographum si syngrapha consta in aceea ca primul era un act emanat de la debitor, un inscris prin care acesta recunostea ca datoreaza o suma de bani cuiva. Se putea insa, cand actul era bilateral ca de orice stipulatiune cu inscrisurile mentionand efectuarea(chiar fictiva) a stipulatiei, numite tot chirographa care sunt numai titluri probatorii.

Dealtfel rolul inscrisului in materie de acte juridice a variat din cauza ca inscrisul poate constitui un simplu mijloc de dovada dar poate totodata sa fie ridicat la rangul de conditie esentiala, de formalitate indispensabila pentru validitatea unei operatiuni date. De aici si diferenta dintre conceptia greaca si cea romana, prima deosebind actul juridic de titlul care il materializeaza iar a doua considerand redactarea inscrisului ca o cerinta necesara a existentei insasi a actului juridic.

In practica, conceptia greceasca s-a raspandit atat de mult incat juristii si imparatii au atras de mai multe ori atentia impricinatilor asupra diferentei dintre cele doua notiuni.

Discutata de asemenea este chestiunea referitoare la persistenta sau disparitia syngraphei dupa Constitutia lui Caracalla din 212. In favoarea intrebuintarii acestor inscrisuri si dupa aceasta data se poate invoca argumentul potrivit caruia, Caracalla desi a acordat cetatenia peregrinilor nu a suprimat si obiceiurile lor juridice spre a le inlocui cu dreptul quiritilor.

SECTIUNEA III. PARAFRAZA LUI TEOPHIL 3,21 REFERITOARE LA CONTRACTUL LITTERIS

Teophil, unul dintre cei trei redactori ai Institutiilor lui Justinian, a elaborat cartea a III-a (cea care contine pasajul 3,21, parafrazat mai apoi in greceste tot de el) si Cartea a IV-a, Cartea I si a II-a au fost elaborate de Doroteu iar presedentia comisiei a avut-o Tribonian.

Incepem prin a reproduce acest pasaj al Parafrazei lui Teophil, care, dupa unii autori completeaza (daca nu si corecteaza) pe Gaius asa cum il avem noi astazi in manuscrisul descoperit de Niebuhr.

' Dupa obligatia re si dupa cea verbis sa vorbim despre cea litteris. Obligatia litteris avea inainte vreme aceasta definitie: obligatia litteris este datoria veche transformata intr-un contract nou pe baza unor vorbe si litere solemne. Intr-adevar, daca cineva imi datora 100 de aurei dintr-o cumparatoare, ori dintr-o locatie, ori dintr-un imprumut, ori pe baza unei stipulatii (caci multe sunt cauzele datoriilor) si daca eu vreau sa mi-l fac dator pe baza obligatiei litteris, trebuia sa graiesc si sa scriu acele vorbe fata de acela pe care voiam sa mi-l fac obligat pe baza obligatiei litteris. Iar vorbele acestea care erau si graite si scrise sunt urmatoarele:

Ti-am expensilat 100 de aurei pe care mi-i datorezi din locatie. Apoi tot acolo de catre cel deja obligat mai din-nainte pe baza locatiei erau scrise alaturat aceste cuvinte: Mi-ai expensilat (in latineste 'Expensos mihi tulisti').

Si obligatia anterioara se stingea, iar o alta noua se nastea, adica cea litteris. Aceasta si-a luat numele de la imprejurarea ca se facea prin litere. Astazi acestea nu mai sunt in uz. La obligatia litteris obligatul este cel care a scris si-l are obligat acela fata de care s-a facut scrisul.

SUBSECTIUNEA I. INTERPRETAREA TEXTULUI LUI TEOPHIL

Ultima fraza din textul lui Teophil se aseamana cu fraza lui Gaius III.137'in nomjnibus alius expensum ferendo obliget, alius obligetur' - 'unul obliga, transcriind plata in cont, iar altul se obliga'.

Intre cei doi autori exista insa deosebire. Gaius omite sa spuna cum se nastea obligatia debitorului, Teophil spune ca aceasta obligatie se nastea prin scrisul debitorului insusi.

Profesorul Popescu Spineni sustine ca Teophil 'nu contrazice pe Gaius ci il completeaza'. Teophil, spunea Popescu Spineni' s-a bazat pe manuscrise mai demne de crezare decat singurul manuscris care ne-a parvenit noua. De aceea nefiind la mijloc nici o contrazicere este logic si firesc sa acceptam completarea lui Teophil. Aceasta completare este dreapta si dintr-alt punct de vedere; ea face din debitor un participant activ la nasterea obligatiei sale literale, fapt care ne multumeste ratiunea. Un analfabet nu se poate obliga litteris'.

Autorul sustine ca solemnitatea contractului trebuie sa existe in momentul in care datornicul se obliga si vede in Teophil singurul autor antic care informeaza precis asupra nasterii contractului literal.

Teophil incepe pasajul cu definitia contractului literal de alta data. Dupa aceasta definitie urmeaza o exemplificare. Dupa Teophil, nasterea contractului litteris avea loc astfel: creditorul (proprietar) scria aceste cuvinte: 'centum aureos quos mihi ex causa locationis debes expensos tibi tuli', iar locatarul care era anterior obligat pe baza contractului consensual de locatie, scria alaturi 'expensos mihi tulisti'. 

Nu exista nici o iscalitura a numelui propriu. Dupa ce debitorul a scris, ne spune Teophil, vechea obligatie (consensuala de locatie de exemplu) se stingea si in locul ei se nastea obligatia contractuala litteris.

Unii autori interpretandu-l pe Teophil sustin ca suntem in fata unui contract formalist care are la baza o obligatie anterioara, nu un pact nud cum poate fi vorba la contractul verbis. Forma contractuala litteris nu putea sa nasca ex nihilo un contract ci avea nevoie de un suport mai tare decat nudum pactum, avea nevoie de o obligatie anterioara.

Concluzia acestora cu privire la functia contractului litteris, asa cum am amintit-o a fost aceea ca acest contract a avut numai functie novatoare, iar in ce priveste prezenta partilor la incheierea contractului profesorul Popescu Spineni sustine obligativitatea ei si totodata necesitatea adeziunii solemne a debitorului care - dupa spusele lui Teophil - scria langa propozitia creditorului cele trei cuvinte:' expensos mihi tulisti' (mi-ai pus in seama).

Preocupati de problema consimtamantului debitorului si chestiunea probei la contractul literal, unii romanisti au emis parerea ca singura inscriptia creditorului - pe codex-ul sau - era suficienta pentru a-i justifica acestuia un drept; se invoca cu a{te cuvinte austeritatea si lealitatea in afaceri a romanilor. Dar austeritatea lor era totuna cu probitatea?

Raspunsul la aceasta intrebare a starnit controverse. Cicero, in Pro Roscio 1,2 se intreaba: ' oare s-a vazut vreodata un frate acceptand cu ochii inchisi mentiunile facute de alt frate pe registrul sau, sau un tata pe al fiului?.'

Romanistul Constantin Tomulescu, cu privire la acest aspect ne relateaza:' Contractul litteris (prin inscris) nascut in practica bancherilor pe la finele republicii consta intr-o inscriere pe care o facea creditorul la coloana expensa (a platilor) din codex accepti et expensi (registru al sumelor primite si al sumelor platite). Aceasta inscriere a creditorului trebuia confirmata in acelasi loc de debitor. Mai tarziu, dupa cum au dovedit documentele descoperite la Herculanum, confirmarea debitorului putea fi facuta printr-un act scris, independent'.

Profesorul Stoicescu este de parere ca mentiunile din codex 'nu puteau sa nu faca credinta', cu atat mai mult cu cat moravurile vechilor romani nu tolerau o (inere neregulata a registrelor si nici indicatiile inexacte.

Dealtfet operatiunea fiind trecuta in principiu atat pe codex-ul creditorului cat si pe al debitorului, in caz de contestatie compararea ambelor registre rezolva problema. Nu era nevoie ca mentiunea sa se afle in doua parti pentru a se face dovada; era de ajuns sa existe pe registrul creditorului. Aceasta reiese din felul cum Cicero il apara pe clientul sau Roscius.

Datoria reclamata de Fannius nu se gasea pe codex-ul celuilalt. Daca contractul nu s-ar fi format, avocatul s-ar fi bazat pe aceasta dar, Cicero invoca impotriva adversarului un motiv cu totul diferit: el imputa de a nu fi trecut suma decat pe adversaria si de a se prevala de aceasta in loc de a infatisa codex accepti et expensi.

O opinie interesanta in problema obligatiei debitorului este cea a lui J. Ortolan, care porneste de la o paralela a contractului litteris cu stipulatia.

La fel ca si la stipulatie, la expensilatie, exista doua parti, fiecare avand un rol distinct. La stipulatie un stipulant pe de o parte si promitentul de alta, la expensilatie o parte inscriind nomen in formula consacrata, alta dand consimtamantul de inscriere. Necesitatea unui consimtamant prealabil nu se pune la indoiala, insasi ideea de contract impunand acest consimtamant.

Scrierile lui Cicero o dovedesc o data in plus; Valrius Maximus ne-o indica in 'slabiciunea' lui Gaius Visselius Varro, care, cedeaza avansurilor Otaciliei si da un asemenea consimtamant; Teophil indica acelasi consimtamant ca trebuind formulat inainte in cuvinte speciale pronuntate de parti si inscrise in registru.

Dar, spre deosebire de contractul verbis, contractul litteris se poate naste inter absentes. Aceasta ne-o spune clar Gaius, asa dupa cum am mai amintit (III.138 'Sed absenti expensum ferri potest, etsi verborum obligatio cum absente contrahi non possit'.)

Din faptul ca, dupa acest paragraf, la formarea contractului litteris, nu era nevoie de prezenta debitorului, s-a tras concluzia ca acest paragraf ar fi fost interpolat.

Krueger a exclus acest paragraf ca fiind o glosa straina textului original al manuscrisului descoperit de Niebuhr in 1816 la Verona. Girard, admite afirmatia lui Krueger, dar adauga ca glosa aceasta face totusi autoritate in materie prin aceea ca este veche.

Noi credem ca acest paragraf este demn de crezare si ne dovedeste incontestabil ca indicatiile lui Teophil nu trebuie luate cuvant cu cuvant.

Tot din paralela stipulatiei cu contractul litteris se naste urmatoarea intrebare: daca la contractul prin cuvinte (verbis) intrebarea si raspunsul sunt indispensabile, in contractul litteris, scrisul nu este el obligatoriu de o parte si de alta? Nu este necesar pentru indeplinirea solemnitatii si pentru existenta insasi a contractului scrisul creditorului in registrul sau (expensum ferre) si scrisul debitorului in al sau (acceptum refferre?).

Analogia ar putea aduce un argument pentru a sustine necesitatea dublei inscrieri, atat pe registrul debitorului cat si pe cel al creditorului. Chiar dintr-un paragraf al lui Gaius III.137 s-ar putea trage concluzia celor doua acte reciproce 'cum alioqum in verborum obligationibus alius stipuletur, alius promittat et in nominibus alius expensum ferendo obliget alius obligetur'

Un alt indiciu ar fi chiar denumirea registrului codex accepti et expensi de unde ar rezulta ca debitorul este obligat a scrie in registrul sau (accepta relata) suma pe care J-a autorizat pe creditor sa o inscrie in al sau ca numarata si data (expensa lata). Dupa Cicero daca una din parti inscrie acceptum cealalta parte nu poate sa inscrie gresit expensum, deci aceste inscrieri trebuie sa concorde.

In cazul unei neintelegeri intre parti la judecata acestea trebuie sa prezinte si sa confrunte registrele.

Cu toate aceste argumente in favoarea rolului activ al debitorului si a faptului ca el este obligat sa transcrie nomen in registrul sau, argumente rezultate din analogia expensilatiei cu stipulatia (pentru contractul verbis partile trebuiau sa vorbeasca, pentru contractul litteris fiecare parte trebuie sa scrie), noi credem ca inscrierea nomen-ului in registrul debitorului ar trebui facuta regulat dar ea nu este o conditie esentiala, obligatorie pentru existenta contractului. Altminteri procesul civil s-ar limita la confruntarea celor doua registre; lipsind inscriptia in registrul debitorului, obligatia nu ar mai lua nastere niciodata( in cazul stipulatiei, nu incape discutie - in lipsa raspunsului nu se putea incheia contractul).

In privinta contractului litteris exista doar doua fapte care sunt conditii obligatorii pentru incheierea acestuia: primul este inscriptia sumei in formula consacrata ca expensa lata in registrul creditorului; cel de-al doilea, consimtamantul sau cererea debitorului pentru aceasta inscriptie.

Cel care se pretinde creditor litteris trebuie sa dovedeasca aceste doua fapte.

Primul, material prin aducerea tabulelor sale in care sa fie trecuta inscriptia iar al doilea prin orice mijloc de proba pentru a demonstra ca a avut consimtamantul sau cererea debitorului; la fel ca la stipulatie fiind in sarcina creditorului sa dovedeasca prin orice mijloc de proba ce intrebare a pus si ce raspuns a dat cealalta parte.

Creditorul, in proces, nu se poate prevala numai de registrul sau ci dupa cum am mai amintit el trebuie sa demonstreze consimtamantul debitorului, caci, Cicero ne spune ca ' ducand doar registrul sau ca marturie este o nerusinare'.

Mijlocul de proba obisnuit era, este adevarat, prezentarea celor doua registre si demonstrarea concordantei lor avand in vedere ca acest contract era menit sa evite necesitatea altor probe. Dar daca totusi exista indoiala si neconcordanta intre cele doua registre se pune intrebarea care ar fi cel demn de crezare?

Cicero ne spune ca este necesar a se verifica daca inscriptia care se gaseste in codex-ul pretinsului creditor a fost facuta cu sau fara consimtamantul pretinsului debitor.

Nu vor avea astfel castig de cauza registrele infidele; acela al debitorului daca nu a trecut in registrul sau nomen cand l-a autorizat pe creditor sa-l inscrie in al sau, sau cel al pretinsului creditor daca el a inscris in mod fals un nomen fara autorizarea aceluia cui il atribuie.'

In concluzie - lipsa inscriptiei din registrul debitorului nu impiedica obligatia sa existe, dar, inscriptia fara ordinul debitorului in registrul celui ce se pretinde creditor nu face obligatia sa se nasca.

Consimtamantul debitorului putand fi demonstrat de creditor prin orice mijloc de proba putea fi dat astfel prin scrisoare sau reprezentant - marturie in acest sens stau tablitele descoperite la Herculanum.

Deci, acordam un credit mai mare lui Gaius in contradictie cu Teophil.

Debitorul nu era obligat sa aiba rol activ la incheierea contractului litteris care putea lua fiinta si inter absentes.

SECTIUNEA IV. OBLIGATIA UTERALA SUB JUSTINIAN

Romanistii, aproape in unanimitate, admit ca sub Justinian nu au existat contracte nascute litteris.

Dup cum am amintit in prima sectiune a acestui capitol, studiul contractului literal se impune in doua parti dat fiindca in Institutiones 3,21 exista un pasaj in care comisarii lui Justinian ne vorbesc despre o obligatie literala.



Au fost autori precum savantul bizantinolog francez Collinet, profesorul Cuq, care s-au opus doctrinei dominante in materie. De aceea textele referitoare la litterarum obligatio din vremea lui Justinian raman o problema deschisa.   

SUBSECTIUNEA I. PASAJUL INSTITUTIONES - 3,21

'Olim scriptura fiebat obligatio, quae nominibus fieri dicebatur. Quae nomina hodie non sunt in usu. Planc si quis debere se scripserit quod numeratum ei non est, de pecunia minime numerata post multum temporis exceptionem opponere non potest, hoc enim saepissime constitutum est. Sic fit ut et hodie, dum queri non potest, scriptura obligetur. Et ex ea nascitur condictio cessante scilicet verborum-obligatione.

Multum autem tempus in hac exceptione antea quidem ex  principalibus constitutionibus usque ad quinquennium procedebat; sed ne creditores ditelius possint suis pecuniis forsitan defraudari, per constitutionem nostram tempus coartatum, ut ultra bienni metas hujusmodi exceptio minime extendatur'                 

Traducerea acestui pasaj ar fi: 'Odinioara se nastea prin scriere o obligatie despre care se zicea ca s-a facut prin nomina. Aceste nomina nu sunt in uz astazi. Daca insa cineva va fi declarat in scris ca datoreaza ceea ce nu i-a fost numarat (in realitate), acest om nu poate opune dupa o lunga trecere de vreme exceptia banilor cu scazamant numarati. Intr-adevar, acest lucru a fost adesea stabilit prin legi imperiale. Asa se face ca si astazi cineva sa fie obligat prin scriere, intrucat nu poate exercita o querela. Iar condictio se naste dintr-aceasta scriere, caci o obligatie verbis lipseste.

N-ainte vreme, pe baza legilor imparatesti, spatiul de timp in care se putea opune exceptia aceasta mergea pana la cinci ani, dar pentru ca nu cumva creditorii sa poata fi indelungata vreme fraudati de banii lor, timpul fu scurtat printr-o lege a noastra asa incat o exceptie de felul acesta sa nu poata fi opusa peste doi ani”.

SUBSECTIUNEA II. INTERPRETAREA PASAJULUI 3,21 INSTITUTIONES

- sursa pasajului -

Interpretarea acestui paragraf conduce pe unii romanisti la ideea ca nu este altceva decat o greseala a compilatorilor care, imitand Institutiunile lui Gaius III.134 - care contineau o parte relativa la contractul literal s-au crezut datori sa inlocuiasca paragraful acela cu ceva asemanator.

Alti romanisti sustin ca sursa obligatiei literale din Institutiile lui Justinian nu are legatura cu pasajul din Institutiile lui Gaius 'O simpla asemanare de cuvinte nu denota numaidecat o filiatie' - afirma profesorul Popescu Spineni - 'afirmatia adevarata ca Institutiile lui Gaius au servit de model comisarilor lui Justinian nu poate fi argument pentru fiecare pasaj in parte'. El sustine ca sursa acestui mult discutat pasaj se afla in titlul 30 din cartea a IV-a a Codului lui Justinian: De non numerata pecunia. Prin cuvintele din  Institutiuni  'hoc  sapissime  constitutum  est'  si  'Principalibus constitutionibus' se face referire expresa la toate constitutiile imperiale, adica la legile privitoare la non numeratae pecuniae datand din vremea anterioara lui Justinian, iar prin expresia 'constitutionem nostram', imparatul, prin Teophil, se pare ca se refera la constitutia data in 528.               

Indiferent de sursa acestui pasaj nu incape indoiala ca vechea expensilatio disparuse. Chiar textul ne spune aceasta: 'quae nomina hodie non sunt ih usu.' De asemenea cuvantul 'olim' (odinioara) arata ca vechiul contract litteris disparuse de multa vreme. Cuvantul 'scripserif ne arata ca se are in vedere trecutul, nu viitorul.

Dealtfel intreaga sintaxa a pasajului nu permite sa se creada ca aici ar fi vorba de operatii viitoare.

Se vorbeste astfel de chirografe de mult facute si nu de cele ce se vor face.

Dovada ca nu gasim in epoca lui Justinian contracte literale este modificarea enumerarii lui Gaius despre obligatiile nascute din contracte care, spune Gaius se nasc re, verbis, litteris si consensu.

Clasificarea introdusa in Digeste nu mai mentioneaza decat obligatiile re, verbis si consensu

Alti autori, Collinet spre exemplu, sustin numai o aparenta contradictie intre Digeste si Institutiuni caci, compilatorii, cautand sa inlocuiasca pasajul lui Gaius printr-un echivalent au vorbit de obligatia litterrs cu ocazia querelei non numeratae pecuniae care nu figura in Digeste ci numai in Codex. Obligatia literala moderna, sustin acesti autori, fiind in stransa legatura cu teoria querelei era natural ca autorii Digestelor sa nu pomeneasca de ea si sa treaca sub tacere existenta unei obligatii litteris, in schimb redactorii Codex-ului sa se ocupe de ea.

Collinet sustine ca dupa disparitia contractului litteris nu mai exista literarum obligatio generala, totusi, exista o literarum obligatio speciala, unica, de care vorbesc Institutiile. El spune ca Justinian prin derogare a declarat obligator in sine chirographui de imprumut.

Totusi existenta unui contract Literal sub Justinian este contrazisa de Codex, in care se spune ca pactele nude constatate intr-un chirographum raman sub Justinian lipsite de actiune. Collinet sustine ca aceste texte din Codex nu se refera la imprumutul prin chirograf, in forma sa simpla care este o obligatie literala speciala.

Tot Codul vine prin mai multe texte sa argumenteze ca sunt lipsite de actiune si pactele constatate intr-un chirograf de imprumut. Dintre acestea redam un text pentru exemplificare.

Cod 4.2,14

'Mutuae pecuniae, quam aliis dedit, creditor citra solemnitatem verborum subscribentem instrumento non habet obligatum' - 'Creditorul unor bani imprumutati altora n-are obligat pe cel ce a subscris inscrisul decat in cazul cand a intervenit o stipulatie'.

Noi ne raliem opiniei dominante in materie si sustinem ca, a defini obligatia literala din timpul lui Justinian, o obligatie care s-ar naste din inscrisul care, nefiind atacat timp de doi ani prin querela non numeratae pecuniae, devenea inatacabil, este de fapt o confuzie dintre proba unei obligatii si nasterea ei. Daca debitorul nu a facut cele de cuviinta intr-un termen dat, el este decazut din drepturile sale, dar aceasta nu inseamna a dovedi crearea unei obligatii prin inscris. Debitorul ramane legat daca nu a invocat querela timp de doi ani, dar nu pentru ca a recunoscut printr-un inscris primirea banilor, nu litteris ci pentru ca aceasta a fost vointa legiuitorului.


SUBSECTIUNEA III. QUERELA NON NUMERATAE PECUNIAE

Pentru a analiza aceasta problema trebuie sa plecam de la cauza contractelor formale si a celor neformale.

In contractele formale cauza trebuia sa fie reala si licita. Debitorul se obliga sa restituie o suma oarecare de bani numai daca acestia ii fusesera intr-adevar numarati de creditor. Daca debitorul refuza plata sub pretext ca nu a primit nimic, creditorul este tinut sa probeze varsarea efectiva a banilor.

In contractele formale obligatia debitorului nu depindea de existenta unei cauze. Obligatia era abstracta, luand nastere din simpla indeplinire a formalitatilor.

Dreptul clasic permite debitorului ca potrivit edictului pretorului sa paralizeze printr-o exceptie de dol actiunea creditorului care ar fi reclamat banii fara sa-i fi debursat sau, conform dreptului civil sa ceara cu ajutorul unei condictio sine causa ori condictio indebiti, anularea actului sau restituirea banilor. In aceste cazuri, proba lipsei de cauza incumba debitorului.

In timpul lui Caracalla s-a redactat o cautio contra afirmatiilor continute in inscris. Astfel s-a hotarat intervertirea rolurilor: afirmatia debitorului era considerata intemeiata pana ta proba contrara facuta de creditor. Acesta trebuia sa dovedeasca existenta cauzei ori de cate ori cocontractantul sau se plangea de neprimirea efectiva a banilor (querela non numeratae pecuniae).

Debitorul avea impotriva creditorului trei mijloace:

1)    sa opuna actiunii creditorului exceptio non numeratae pecuniae (expresia de exceptio in aceasta ipoteza este defectuoasa din doua motive: exceptia nu consta in negare ci in invocarea unui fapt si a doua paratul este dator sa faca dovada afirmatiei sale, rolul sau in exceptie fiind acela de reclamant),

2)     sa ceara inapoierea inscrisului prin condictio sine causa;

3)     sa adreseze magistratului sau creditorului o intampinare (contestatio) prin care sa nege datoria.

Ingreunandu-se rolul creditorului se pare ca Alexandru Sever a limitat termenul in care querela era accesibila debitorului la intervalul de un an dar care a fost schimbat de Diocletian in acela de cinci ani.

Imparatul Justinian a redus termenul la doi ani si a prevazut p condamnare in duplum in contra aceluia care s-ar fi prevalat pe nedrept de querela.    

Querela non numeratae pecimiae inlatura un principiu fundamental in procedura - sarcina probei incumba paratului si nu ia in seama forta probatorie a actului scris.

Explicatia cea mai verosimila pentru a intelege de ce imparatul a sacrificat anumite principii juridice rezida in aceea ca in lupta dintre potentiores (bogati si puternici) si humiliores (cei saraci) trebuia restabilita o egalitate. Potentiores acordau imprumuturi iar humiliores nu puteau refuza darea anticipata a chitantelor cu tot riscul la care se expuneau.


SUBSECTIUNEA IV. PARAFRAZA LUI TEOPHIL PASAJ REFERITOR LA OBLIGATIA LITERALA IN TIMPUL LUI JUSTINIAN

'Azi nomina nu sunt in uz. Insa, daca cineva va lua mai bine seama, poate gasi si azi sub o alta forma obligatia litteris. Daca intr-adevar, cineva dorind a fi imprumutat de mine mi-a vorbit de asta si daca eu l-am determinat sa-mi faca un inscris si daca el in absenta mea a facut inscrisul in care a spus 'M-am imprumutat azi de la acesta si datorez acestea', si daca n-a fost inserata o stipulatie, ori inserata fiind n-a fost buna intrucat actul s-a facut in lipsa imprumutatorului, daca zic toate astea au avut loc si daca d-aici incolo o bucata de timp s-a scurs, lumea se intreaba: Poate fi dat judecatii emitentul inscrisului mentionat? Noi zicem ca aceasta persoana nu poate fi obligata nici re, fiindca  n-a fost numarare, nici verbis, fiindca n-a fost stipulatie in prezenta ambelor parti, ori n-a fost deloc stipulatie. Ramane deci ca ea a devenit obligata numai in virtutea literelor, iata cum si azi devine cineva obligat litteris'.

Din acest pasaj putem trage concluzia ca Teophil, aici, a fost doar interpret al dreptului si nu legislator inovator. EI intrebuinteaza in acest pasaj timpul trecut.

Expresiile 'daca cineva va lua mai bine seama' si 'lumea se intreaba' denota ca autorul a facut in parafraza doctrina pura. Reiese din textul sau ca a existat controversa intre juristii timpului pe tema obligatiei chirografului dar este vorba de chirograful nascut in trecut. EI insusi spune ca nomina cele vechi nu mai sunt in uz. Dar se pune problema cum va fi obligat debitorul iar raspunzandu-si la aceasta intrebare constata ca acesta nu s-a obligat re (nu a fost numarare), nici verbis (n-a fost stipulatie facuta in prezenta ambelor parti) si trage concluzia ca acesta s-a obligat litteris. Acest rationament prin eliminare creeaza confuzia ca ar exista in timpul lui Justinian obligatie litteris.

Profesorul Popescu Spineni sustine ca in pasajul din Institutiuni, redactat probabil tot de Teophil este aratat numai finalul unui astfel de rationament ceea ce din nou creeaza confuzia: 'ex scriptura nascitur condictio, cessante scilicet verborum obligatione' fiar condictio se naste dintr-o scriere caci o obligatie verbis lipseste').

Ar fi fost mult mai clar daca parafrastul s-ar fi exprimat ca debitorul este obligat prin lege si nu prin scriere. In acest caz nu s-ar mai fi nascut confuzia.

Theodorus intr-un comentariu in Bazilicale reda mai bine ideea ca obligatia debitorului decurge din lege si nu din inscris:'indata ce a trecut bienul, debitorul este tinut prin lege'. Totusi, chiar in acest pasaj se intalneste si la acest autor cauza confuziei: 'creditorul are pe debitor obligat pe baza inscrisului confirmat de tacerea de doi ani.

SUBSECTIUNEA V. CONCLUZII

In concluzie, nu numai Teophil dar si alti juristi interpreti ai dreptului din acea vreme au facut confuzie intre proba si nasterea obligatiei ceea ce a dus la afirmatia eronata ca debitorul era obligat prin inscris si nu prin lege.

Astfel ca, dupa trecerea a doi ani debitorul neglijent va trebui sa plateasca nu fiindca este dator ci fiindca legea lui Justinian i-a luat mijlocul de proba pentru a putea nega un fapt. Chiar daca vinculum juris nu exista pretinsul debitor va fi prezumat juris et de jure debitor. Judecatorii sunt obligati sa admita - conform dispozitiei lui Justinian ca bune mijloacele de proba care devin in justitie dovezi irefragabile.

Exista un singur caz in care chirograful (ca simplu instrument de 'proba, caci nu admitem existenta obligatiei littens in timpul lui Justinian) nu avea nici o forta probatorie. Este cazul chirografului care fara prezenta a trei martori constata un imprumut de peste 50 de libre de aur. Acest imprumut chiar dupa doi ani de tacere a debitorului nu avea nici o valoare si nu trebuia admis de judecator.Spre exemplificare redam urmatorul text:

Cod 4,2,17

'Super chirographariis instrumentis hae pro communi utilitate sancienda duximus, ut, si quis pecunias credere supra quinquaginta libras auri voluerit vel super reddito debito securitatem accipere, cum amplius sit memorata quantitate, sciat non aliter debere chiroraphum a debitore vel creditore percipere quom si testimonium trium testium probatae opinioms per eomm subscriptiones idem chirographum capiat. Nam si citra hujusmodi observationem chirographum pro pecuniis memoratam auri quantitatem excedntibus proferatur, minime hoc admitti ab judicantibus oportet. Quod in futuris creditis vel debitorum solutionibus locum habere oportet.'

In traducere: 'Relativ la chirographae am decretat pentru binele obstesc urmatoarele: daca cineva va voi sa imprumute 50 de libre de aur sau va voi sa ia chitanta de plata unei datorii mai mari de 50 de libre de aur, acela sa afle ca inscrisul pe care-l ia de la debitor sau chitanta pe care o ia de la creditor trebuie sa fie iscalite de 3 martori cumsecade.

Judecatorii nu vor tine seama de chirografele care constata bani peste cantitatea sus amintita.

Aceasta dispozitie se aplica imprumuturitor si platilor care se vor face de azi incolo'.

Inca o data acest text spune ca sub Justinian chirograful de imprumut a avut numai o simpla putere probatorie, ba mai mult, ea a fost limitata in anumite conditii.

Acestea au fost motivele pentru care sustinem inexistenta unei obligatii literale sub Justinian.


CAPITOLUL VI

CADEREA IN DESUETUDINE A CONTRACTELOR

SOLEMNE

Contractele solemne, reprezentand, dupa cum am amintit pe parcursul acestei lucrari, cea mai veche categorie de contracte aveau o fizionomie puternic grevata de trasaturi specifice formalismului care s-au atenuat treptat in contextul evolutiei vietii economice romane.

Aceste contracte erau guvernate de urmatoarele principii:

a)    principiul unilateralitatii actului, ele generand obligatii in sarcina numai a uneia dintre partile contractante;

b)    principiul interpretarii Hterale ce face ca acestea sa fie contracte de drept strict;

c)    principiul oralitatii, contractele solemne incheindu-se, cu o singura exceptie(contractul literal), in forma orala.

Forma rigida a acestor contracte nu a mai putut fi suportata avand in vedere avantul pe care viata economica 1-a cunoscut spre sfarsitul republicii si in Jocul acestora au aparut noi contracte ca o replica a celor solemne, contractele reale.

Cand am facut pe larg analiza acestor contracte am putut observa ca desi au facut servicii apreciabile, aceste contracte solemne au prezentat si anumite dezavantaje. Spre exemplu, cel mai vechi contract solemn, aparut in epoca foarte veche a dreptului roman, nexum-ul a reclamat aparitia unui alt contract solemn mai simplu, asa cum a fost stipulatia. Nexum-ul, constituind prin el insusi un titlu executor, dupa aparitia legii Poetelia Papiria(326 i.e.n.) a pierdut forta sa executorie, cazand treptat in desuetudine.

Sponsio religioasa, folosita in epoca primitiva a dreptului roman a fost inlocuita pe la inceputul Republicii de sponsio laica.

Aparitia stipulatiunii, cel mai important contract verbal accesibil si peregrinilor, nu a insemnat si disparitia lui sponsio laica, care a continuat sa se aplice, dar exclusiv in raporturile dintre cetateni, ultima devenind insa, in noul context o aplicatiune a stipulatiunii.

Foarte riguros la inceput, formalismul stipulatiunii decade. Inlaturarea formalismului acestui contract dupa cum am vazut este si mai accentuata in epoca post clasica, stipulatia ajungand sa se apropie de contractele consensuale. Astfel, printr-o constitutie din anul 472 e.n. a imparatului Leon partile nu au mai fost constranse sa foloseasca anumiti termeni solemni, singurele conditii pentru validitatea stipulatiei fiind de a-si exprima in mod clar vointa si de a fi prezente ta incheierea contractului. In sfarsit, printr-o constitutie a imparatului Justinian din anul 534 e.n. a fost atenuata si conditia prezentei partilor in momentul realizarii stipulatiei.

Dotis dictio (promisiunea de dota), un alt contract solemn, verbal a cazut in desuetudine in epoca postclasica in vremea imparatului Teodosiu al II-lea cand s-a creat pactul de dota, realizat prin conventia partilor. Acest contract (dotis dictio) a supravietuit insa inca mult timp in Imperiul Roman de Apus.

Forma contractuala litteris, nascuta in practica pe la finele republicii a disparut sub imperiu.

Dupa cum am putut observa contractele solemne au fost inlocuite, datorita interventiei pretorului cu unele contracte neformale, deoarece acestea din urma creau posibilitatea efectuarii unor operatiuni economice dintre cete mai diverse, intr-o forma mai simpla si eficienta, cu efecte juridice bine precizate.          


BIBLIOGRAFIE

W.W. Buckland

A text-book of Roman Law from Augustus to Justinian, second edition, Cambridge at the Universitz Press, 1932

Gheorghe Ciulei, Gheorghe Gh. Ciulei,

Grigore Ungureanu

Drept Roman, Institutiile Dreptului Privat Roman, Editura Omega Lux, Targu Jiu, 1995

M. David,

Codicis Veronensis Apographum Studemundianum et Reliquias in Aegypto Repertas, Leiden E.J.Brill, 1964

Gaius

Institutiile dreptului privat roman, Traducerea, studiu introductive, note si adnotari de Aurel N. Popescu, Academia R.S.R, Bucuresti, 1982

A.E.Giffard

Petits Précis de Droit Romain, deuxieme édition, Libraire Dalloz, Paris, 1938

Paul Frédéric Girard

Textes de Droit Romain, cinquieme edition revue et augmentée, 1923

Vladimir Hanga

Drept Privat Roman, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971

Emil Molcut, Dan Oancea

Drept roman, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti, 1993

J. Ortolan

Explication Historiques des Institutes de l´empreur Justinien, Tzpographie de E.Plon et Gie, Rue Garanciere, 8, Paris 1880.

I. Popescu – Spineni

Forma contractuala litteris, Institutul de Arte Grafice Bucovina, 1932

I. Popescu - Spineni

Contractele formaliste la romani, Institutul de Arte Grafice Bucovina, 1932

Teodor Sambrian

Drept Privat Roman, Universitatea din Craiova, 1993

Constantin Stoicescu

Curs Elementar de drept Roman, Ed. III revazuta si adaugita, Institutul de Arte Grafice Bucovina, Bucuresti. 1931

Constantin Tomulescu

Drept Privat Roman, tipografia Universitatii din Bucuresti, 1973



[1] Teodor Sambrian, Drept privat roman, Reprografia Universitatii din Craiova 1993,pag.122 si urmat

[2] E.Giffard, Petits Précis de droit romain, Librairie Dalloz, Paris 1938, p.l71

[3] E.Giffard, Petits Précis de droit romain, Librairie Dalloz, Paris 1938, p.l73 si urmatoarea

[4] Cu privire la nexum in dreptul roman exista controverse intre diversii autori datorita informatiilor fragmentare parvenite

[5] Se pare ca forma contractuala litteris se putea incheia si inter absentes

[6] Peregrinii puteau contracta litteris in formele chirographum si syngraphae. De asemenea

stipulatia era accesibila si peregrinilor

[7] Buckland, A textbook of roman law from Augustus to Justinian, Cambridge. University

Press, 1932, pag.43o-431.)

[8] Teodor Sambrian, E. Molcut, D. Oancea )

[9] Folosim traducerea textului lui Gaius - Institutiuni - Aurel N. Popescu - Ed. Academiei R.S.R.. Bucuresti 1982)

[10] E. Molcut, D.Oancea.Drept privat roman, Ed. Sansa S.R.L, Bucuresti 1993, pag.243 sj urmat.

[11] Traducere - Aurel N. Popescu, Gaius, Institutiunile dreptului privat roman, Ed. Academiei R.S.R., Bucuresti 1982.

[12] Folosim textul lui Gaius - Codicis Veronensis Apographum Studemundianum et Reliquias inAegypto Repertas, Leiden, E.J.Brill, 1964

[13] VIadimir Hanga - Drept privat roman , Bucuresti 1971










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani