UNIVERSITATEA EUROPEANA IOSIF CONSTANTIN DRAGAN

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENTA

Promotia

2001

CUPRINS

CAPITOLUL I

GENERALITATI CU PRIVIRE LA CONTRACT SI ELEMENTELE SALE

CAPITOLUL II

DIVIZIUNEA CONTRACTELOR IN DREPTUL ROMAN

CAPITOLUL III

NEXUM

CAPITOLUL IV

CONTRACTELE VERBIS

SECTIUNEA I Sponsio - Stipulatio

SUBSECTIUNEA I Texte. Institutiuni, Gaius III. 92-III. 95

SUBSECTIUNEA II Interpretarea textelor

SUBSECTIUNEA III Obiectul stipulatiei

SUBSECTIUNEA IV Caracterele stipulatiei

SUBSECTIUNEA V Decaderea formalismului stipulatiei

SUBSECTIUNEA VI Proba. Sanctiunea stipulatiei

SECTIUNEA II Dotis dictio (promisiunea de dota)

SECTIUNEA III Iusjurandum liberti (juramantul dezrobitului)

CAPITOLUL V

CONTRACTUL LITERAL (LITTERIS)

SECTIUNEA I Vechiul contract litteris, Motivele aparitiei

SECTIUNEA II Textele din Institutiuni - Gaius referitoare la vechiul contract litteris - traducere

SUBSECTIUNEA I Interpretarea textelor lui Gaius

SUBSECTIUNEA II Modul de contractare al peregrinilor

CHIROGRAPHUM si SYNGRAPHAE

SECTIUNEA III Parafraza lui Teophil 3,21 referitoare la contractul litteris

SUBSECTIUNEA I Interpretarea textului lui Teophil

SECTIUNEA IV Obligatia literala sub Justinian

SUBSECTIUNEA I Pasajul INSTITUTIONES -3,21 - traducere

SUBSECTIUNEA II Interpretarea pasajului 3,21 Institutiones - sursa pasajului

SUBSECTIUNEA III Querela non numeratae pecuniae

SUBSECTIUNEA IV Parafraza lui Teophil Pasaj referitor la obligatia literala in timpul lui Justinian

SUBSECTIUNEA V Concluzii

CAPITOLUL VI

CADEREA IN DESUETUDINE A CONTRACTELOR SOLEMNE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

GENERALITATI CU PRIVIRE LA CONTRACT SI

ELEMENTELE SALE

Principalul izvor al obligatiilor, contractul, reprezinta acordul de vointa intre doua sau mai multe persoane in scopul de a produce efecte juridice. In dreptul roman elementele esentiale ale contractului, elemente fara de care un contract nu putea fi valabil erau: capacitatea, consimtamantul si obiectul.

A) CAPACITATEA reprezinta aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si a-si asuma obligatii.

Aveau deplina capacitate de a incheia contracte cetatenii romani sui juris. In cazul altor persoane capacitatea de a incheia contracte lipsea sau era limitata. Astfel, in dreptul vechi erau incapabili de drept, deci lipsiti total de capacitate de folosinta sclavii, peregrinii si fiii de familie. In dreptul clasic s-a admis ca sclavul se poate obliga natural, ca peregrinii pot incheia acte conform dreptului gintilor si chiar conform dreptului civil daca au detinut jus comercii. La sfarsitul Republicii fiii de familie au obtinut dreptul de a se obliga civil.

Incapabili, de fapt, deci lipsiti de capacitate de exercitiu erau alienatii mintal, infantes, minorii de 25 de ani, risipitorii si femeile sub tutela, care, puteau deveni creditoare dar nu puteau deveni debitoare decat cu auctoritas a tutorilor.

B) CONSIMTAMÂNTUL reprezinta acordul de vointa al partilor unui contract. O singura vointa nu este suficienta pentru incheierea unui contract, caci oferta nu obliga pe cel care a facut-o, ea putand fi retrasa pana la acceptarea de catre cealalta parte. Existau insa trei cazuri in care actul unilateral de vointa produce efecte juridice: cand era vorba de "votum" adica promisiunea facuta unui zeu, in cazul in care promisiunea era facuta unei cetati si in cazul in care era vorba de promisiunea unei recompense facuta de catre un stapan de sclavi celui care il va aduce pe sclavul fugit.

Consimtamantul pentru a fi valabil trebuia sa fie serios, sa nu fi fost dat in gluma (jocandi causa) sau in imprejurari din care rezulta neindoielnic lipsa intentiei de a se obliga.

Pentru a fi valabil consimtamantul nu trebuia sa fie viciat. Viciile de consimtamant in dreptul roman sunt: eroarea, teama dolul si leziunea.

a) EROAREA (error) consta intr-o reprezentare gresita a realitatii in momentul incheierii actului juridic. Nu orice eroare constituie un viciu de consimtamant ci doar cea care altereaza vointa exprimata la incheierea contractului, astfel ca respectivul contract este lovit de nulitate. Constituie deci viciu de consimtamant urmatoarele cazuri de eroare:

•error in negotio - consta in eroarea asupra naturii juridice a actului incheiat. Spre exemplu o parte crede ca face o vanzare iar cealalta parte crede ca face un depozit.

•error in corpore - consta in eroarea asupra identitatii obiectului contractului. Spre exemplu o parte crede ca vinde un fond iar cealalta parte crede ca cumpara un sclav.

•error in substantia (in materia) - consta in eroarea asupra calitatii esentiale a lucrului ce priveste substanta materiala sau intelectuala a lucrului care constituie obiectul contractului. Spre exemplu se vand sfesnice din arama in loc de sfesnice de aur.

•error in personam - este eroarea asupra identitatii persoanei cu care se contracteaza, fie ca persoana respectiva are calitatea de creditor fie de debitor. Spre exemplu se trateaza cu Maevius crezand ca se trateaza cu Titius. Tot in aceasta categorie de eroare intra si "error in sexu", de exemplu Titius vinde o sclava lui Seius, iar acesta crede ca a cumparat un sclav.

•error in quantitate este eroarea asupra cuantumului, atunci cand acesta este un element esential al contractului. De exemplu vanzatorul crede ca este vorba de o suma de bani mai mare in timp ce cumparatorul de o suma de bani mai mica si nu se inteleg sa se plateasca sau, dupa caz, sa se restituie diferenta de pret

b) TEAMA (Metus) reprezinta violenta psihica creata prin amenintarea unei persoane cu un rau de natura sa o determine sa incheie un contract, pe care in lipsa amenintarii nu l-ar fi incheiat. Pentru ca teama sa constituie viciu de consimtamant, trebuia sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa existe in momentul incheierii contractului (metus praesens), sa fie suficient de puternica sa nu poata fi inlaturata si sa fie nelegitima. Victima violentei avea la dispozitie in apararea sa fie o actiune in vederea anularii contractului (actio metus causa) fie o exceptie prin care se paraliza actiunea reclamantului (exceptio metus causa) Actiunea si exceptia metus causa putea fi intentata nu numai impotriva autorului violentei si a mostenitorilor sai, dar si impotriva tertilor care au tras foloase de pe urma contractului al carui consimtamant fusese viciat.

c) DOLUL (Dolus) reprezinta totalitatea manoperelor viclene pe care una din parti le utilizeaza pentru a o determina pe cealalta parte sa incheie contractul, pe care, in lipsa acestor manopere, nu l-ar fi incheiat. Victima dolului se putea apara printr-o "actio de dolo" cand contractul fusese executat si printr-o "exceptio doli" cand contractul nu fusese executat.

d) LEZIUNEA ca viciu de consimtamant intervenea cand o persoana trata printr-un contract o afacere in conditii economice vadit dezavantajoase pentru ea suferind astfel o leziune. Aceasta persoana trebuia sa fie impuber sau minor de 25 de ani, iar daca incheia un contract in astfel de conditii beneficia de restitutio in integrum ob aetatem.

e) OBIECTUL, un alt element esential al contractului il reprezinta prestatia la care se obliga debitorul fata de creditor. El trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii: sa fie posibil din punct de vedere fizic si juridic ,sa fie licit, suficient determinat si sa prezinte interes pentru creditor.

CAUZA. Chiar daca in dreptul roman nu s-a facut din cauza un element esential al contractului, unii autori fac precizari cu privire la aceasta

Cauza in dreptul roman are sensuri multiple:

1) fundamentul juridic al unui act sau sursa unui drept (de exemplu sursa unei obligatii ca in expresia ex variae causarum figuris).

2) motivul care indeamna o persoana sa faca un act ( causa impulsiva). Spre exemplu "eu va fac o datio pentru ca voi mi-ati facut un serviciu" (causa praeterita) sau "pentru ca voi imi veti face un serviciu" (causa futura).

3) cauza determinanta a actelor, scopul esential pentru care debitorul propune sa se angajeze. Spre exemplu, eu fac o spondeo pentru o cauza de pret (credendi causa) sau pentru a realiza o donatie (donandi causa) etc.

In dreptul roman, stipulatia era un contract abstract si el ramanea valabil chiar daca scopul pentru care a fost facuta nu era atins.

Trebuie facuta precizarea ca in dreptul roman desi cauza nu ne apare ca un element esential al contractului, ea nu putea fi ilicita sau imorala. Spre exemplu nu se putea incheia o stipulatie pentru a comite un delict. Pentru cauza imorala sau ilicita jurisprudenta acorda o "condictio ob turpem causam".

Spre deosebire de elementele esentiale. cele accidentale pot lipsi dintr-un contract fara a afecta prin aceasta valabilitatea contractului.

TERMENUL (dies) este un eveniment viitor si sigur in ceea ce priveste producerea sa, de care depinde exigibilitatea sau stingerea unei obligatii.

Termenul poate fi suspensiv, extinctiv, cert sau incert.

Termenul este suspensiv (dies a quo) cand priveste exigibilitatea creantei, adica suspenda sau amana executarea creantei. Obligatia debitorului ia nastere in momentul incheierii contractului dar executarea ei nu se va putea cere decat dupa indeplinirea termenului. Termenul suspensiv are doua efecte : primul efect priveste cazul in care creditorul cere executarea obligatiei inainte de implinirea termenului - in acest caz creditorul comite o "plus petitio", care are drept efect respingerea actiunii si stingerea definitiva a dreptului sau; cel de-al doilea efect se refera la cazul in care debitorul plateste sau isi executa obligatia inainte de implinirea termenului - in acest caz plata se considera valabila si nu o plata nedatorata.

Termenul este extinctiv (dies ad quem) cand afecteaza durata obligatiei, implinirea acestuia producand stingerea obligatiei.

Termenul este cert (dies certus) cand este fixat printr-o data calendaristica sau printr-o data fixata la capatul unei perioade al carui punct de plecare este cunoscut.

Termenul incert consta intr-un eveniment sigur dar a carui data de realizare nu se cunoaste (de exemplu moartea creditorului intr-un contract de renta viagera).

CONDITIA (condictio) este un eveniment viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea obligatiei deci insasi existenta obligatiei.

Conditia poate fi suspensiva si rezolutorie (extinctiva).

Conditia suspensiva este acea conditie de a carei indeplinire depinde nasterea obligatiei. Spre exemplu Primus se obliga sa plateasca lui Secundus 100 sesterti daca corabia va sosi din Asia, in perioada in care nu se stie daca se va realiza conditia se considera ca inca nu exista obligatia. Creditorul nu putea cere executarea obligatiei dar daca debitorul a platit din eroare poate cere restituirea prestatiei pentru ca a efectuat o plata nedatorata.

Conditia rezolutorie este conditia de a carei indeplinire depinde stingerea unei obligatii. Spre exemplu Seius vinde lui Titius mosia Corneliana; daca pana la sfarsitul lunii viitoare Titius nu va plati pretul vanzarea va fi desfiintata. Deci in conceptia romanilor in acest caz existau doua conventii: una pura si simpla (incheierea vanzarii) si un pact ce are ca obiect desfiintarea primei conventii daca se va indeplini conditia numit pact comisor.

Efectele conditiei rezolutorii sunt:

a) pendente conditione - in perioada in care nu se stie daca se va realiza conditia, cumparatorul este proprietarul lucrului si in cazul pieirii fortuite a lucrului suporta riscul conform principiului "res perit domino";

b) daca nu s-a indeplinit conditia, cumparatorul isi vede consolidat dreptul sau de proprietate din momentul incheierii contractului;

c) daca s-a indeplinit conditia, obligatia sau conventia este desfiintata cu efect retroactiv.

CAPITOLUL II

DIVIZIUNEA CONTRACTELOR IN DREPTUL ROMAN.

In dreptul roman, sistemul contractelor a fost de o claritate cu adevarat clasica.

Dupa cum ne spune Gaius in Institutiuni III.89 obligatiile care se nasc din contracte se realizeaza sau verbis sau re sau litteris sau consensu.

Autorii moderni clasifica contractele romane in contracte formale (solemne) si neformale.

Pentru a observa mai bine modul de formare, locul si rolul contractelor solemne in sistemul contractelor la romani vom face o scurta analiza a acestor contracte.

CONTRACTELE FORMALE (SOLEMNE) sunt contracte pentru a caror realizare este necesara indeplinirea anumitor formalitati cerute "ad validitatem" sau "ad solemnitatem", adica pentru validitatea contractului.

Contractele formale sunt contracte de drept strict (stricti juris), ceea ce presupune ca sunt guvernate de principiul interpretarii literale, adica in solutionarea litigiilor izvorate din astfel de contracte judecatorul trebuie sa respecte numai termenii formulei, respectiv instructiunile transmise de pretor, vointa partilor fiind irelevanta.

Romanii au cunoscut urmatoarele contracte formale: nexum, contractul verbal si contractul literal.

NEXUM-ul, socotit a fi cel mai vechi contract era un contract in forma autentica intrucat se incheia in fata magistratului. Initial a fost un contract de imprumut realizat "per aes et libram" avand ca obiect o suma de bani sau lucruri care se cantareau. Ulterior a fost extins si la alte lucruri, cantarirea devenind fictiva, iar nexum-ul a ajuns un mod general de contractare a obligatiilor.

CONTRACTUL VERBAL. Pana la sfarsitul secolului II inainte de Cristos acordul de vointa trebuia imbracat intr-o forma care sa aiba puterea de a-l transforma intr-un contract obligatoriu. Aceasta forma, pare sa fi fost in timpurile arhaice juramantul. Deci, conventia partilor a fost transformata in contract obligatoriu prin JUS JURANDUM (in acest sens se exprima Cicero in opera sa "De oficiis" si Dionis din Halicarnas care a fost contemporan cu Cicero).

Mai tarziu, acest juramant a fost transformat in forma contractuala verbis, unde ca si la juramantul religios gasim un dialog solemn (senatusconsultul de Bacanalibus din 186 a.Chr. face deosebirea intre juramantul religios si noua forma de contractare verbis).

Dupa cum se exprima Gaius III.92 "obligatiunile verbis se incheie solemn printr-o intrebare si un raspuns".

Prin verba erau ridicate la rangul de contracte toate conventiile, atat cele care aveau ca obiect o prestatie dare cat si cele care aveau ca obiect o prestatie facere (non facere).

Sunt contracte verbale: sposio religioasa si laica, stipulatia, dotis-dictio (promisiunea de dota) si jusjurandum liberti (juramantul dezrobitului).

Alaturi de nexum si contractele verbale in cadrul categoriei contractelor formaliste, romanistii includ si contractul literal.

CONTRACTUL literal se incheia prin anumite formalitati scrise, facute intr-un registru numit Codex accepti et expensi pe care fiecare pater familias il avea si in care acesta trecea veniturile si cheltuielile gospodariei sale.

Contractele formale (solemne) prezentau anumite inconveniente: solemnitate excesiva, obligativitatea prezentei partilor, incheierea acestora numai intre cetatenii romani.

Astfel, multumita interventiei pretorului au aparut unele contracte NEFORMALE pe care le putem clasifica in contracte reale, consensuale si nenumite.

CONTRACTELE REALE sunt: mutuum, fiducia, comodatul, depozitul si gajul.

Pentru ca unul din aceste contracte sa ia nastere nu a mai fost nevoie ca acordul de vointa al partilor sa fie imbracat dupa tipicul solemnitatii verbis. Acordul de vointa trebuia sa fie insotit de prestatia creditorului, adica de res, de unde vine si denumirea contractelor reale.

Aceste contracte au reprezentat un progres in raport cu contractele formale. Ele au aparut pe la sfarsitul epocii vechi si inceputul epocii clasice.

CONTRACTELE CONSENSULAE sunt: vanzarea, locatia, societatea si mandatul.

Pentru a se putea incheia un astfel de contract, simplul acord de vointa a fost considerat suficient. La aceste contracte lipsesc nu numai vorbele solemne ci lipseste chiar acea res, prestatia uneia din parti de la categoria contractelor reale.

In cea de-a treia categorie a contractelor neformale si anume cea a CONTRACTELOR NENUMITE sunt incluse contractele care spre deosebire de cele reale sau de cele consensuale, nu au nume juridic desi satisfac trebuinte economice care au nume schimbul, tranzactia etc.

Contractul nenumit este un acord de vointa care nu a fost facut obligatoriu prin cuvinte solemne si nici nu intra in categoriile sus amintite. Acest contract devine obligatoriu indata ce una din parti si-a executat integral prestatia sa.

In timpul lui Justinian aceste contracte au fost sistematizate in patru tipuri de contracte: do ut des (dau ca sa-mi dai), do ut facias (dau ca sa-mi faci), facio ut des (fac ca sa-mi dai) si facio ut facias (fac ca sa-mi faci). Cele mai cunoscute tipuri de contracte nenumite sunt: permutatio (schimbul), precarium (precariul), tranzactia, donatia cu sarcini (donatia sub modo), aestimatium (contractul estimator).

CAPITOLUL III

NEXUM

O problema controversata in dreptul roman il constituie nexum despre care se cunoaste foarte putin.

Unii autori sunt de parere ca exista o indoiala ca ar fi existat o asemenea institutie deoarece nici un text nu ne spune ca a existat un contract numit nexum. Dar, sustin acestia ca exista cateva texte care vorbesc despre o obligatie a "nexum aes" si "nexi liberatio" si mai multe texte ce trateaza despre debitori care erau nexi, deci putem fi siguri ca a existat si o asemenea tranzactie per aes et libram care a redus intr-un fel debitorii la un fel de sclavi.

Alti autori, socotesc nexum-ul ca fiind cel mai vechi contract, aparut in epoca foarte veche a dreptului roman, un contract solemn in forma autentica intrucat se incheia in fata magistratului. Initial, sustin acesti autori, nexum-ul a fost un contract de imprumut realizat per aes et libram avand ca obiect o suma de bani sau lucruri care se cantareau. Ulterior acest contract a fost extins si la alte lucruri, cantarirea devenind fictiva, iar nexum-ul a ajuns un mod general de contractare a obligatiilor.

Se precizeaza astfel ca nexum este o conventie de aservire incheiata dupa cum am amintit in fata magistratului, in forma unei declaratii prin care creditorul afirma ca munca debitorului ii este aservita pentru un numar de zile, declaratie ratificata de magistrat. Deci cand debitorul nu-si putea plati o datorie nascuta din stipulatiune. Partile in baza unei intelegeri prealabile se prezentau in fata magistratului unde vorbea numai creditorul, care pronunta urmatoarea formula "Afirm ca serviciile acestui om imi sunt aservite pentru suma de pana la calendele lui aprilie". Fata de tacerea debitorului, magistratul ratifica declaratia creditorului prin pronuntarea cuvantului addico.

Datorita functiei sale, nexum constituia o alternativa pentru debitorul insolvabil, in sensul ca in acest fel el putea evita consecintele executarii sale silite prin manus injectio, procedeu care purta asupra persoanei si ducea, in epoca veche, in ultima instanta la vinderea debitorului trans Tiberim. Pe de alta parte, nexum ii oferea creditorului posibilitatea de a-si procura pe aceasta cale forta de munca de care avea nevoie.

Nexum a aparut deci, inca din epoca foarte veche a dreptului roman ca instrument de aservire a plebeilor fata de patricieni. La inceputurile statului roman, in primele secole ale republicii Roma a dobandit o pozitie dominanta in randul cetatilor din Latium. dar se afla inca departe de apogeul dezvoltarii sale, cand in calitate de stapana a lumii, a putut inrobi alte popoare pentru a-si acoperi necesarul de forta de munca.

Patricienii, avand nevoie de forta de munca au creat nexum-ul ca o modalitate de a-i aservi in fapt pe cetatenii saraci desi formal juridic acestia continuau sa ramana oameni liberi. Gasirea acestei solutii se impunea cu atat mai mult cu cat executarea silita a debitorilor insolvabili nu rezolva criza fortei de munca intrucat, ca urmare a acesteia, debitorul (plebeul) urma a fi vandut ca sclav, dar numai in strainatate, in virtutea principiului care cerea ca cetateanul roman sa nu poata fi facut sclav la Roma. La randul sau, debitorul insovabil prefera sa se oblige prin nexum decat sa fie vandut ca sclav trans Tiberim.

Definitia lui nexus "omul liber care isi angaja serviciile sale pentru suma de bani pe care o datora pana cand se elibera de datorie" este data de catre Varro intr-una din lucrarile sale.

Nexus face parte dintr-o categorie de oameni cu o conditie juridica speciala (addicti), in sensul ca era considerat un om liber desi in fapt era tratat ca sclav. In cadrul acestei categorii trebuie facuta distinctia intre nexux si iudicatus: nexux muncea in baza unei intelegeri cu creditorul sau iar iudicatus era condamnat pentru neplata datoriei si tinut 60 de zile in inchisoarea personala a creditorului (carcer privatus), dupa care daca totusi nu platea urma sa fie vandut ca sclav in strainatate.

Debitorul care ajungea nexus era tratat ca un sclav si era astfel tinut abuziv chiar dupa indeplinirea zilelor de munca la care se obligase.

Textele lui Titus Livius atesta ca aceasta forma de aservire a plebeilor luase o mare amploare. Aceasta arata ca tratamentul barbar aplicat nexilor si faptul ca cei saraci erau coplesiti de datorii au dus la adevarate rascoale generate in principal de severitatea cu care se aplica nexum. La un moment dat plebeii. relateaza Titus Livius, au refuzat de a mai lupta impotriva dusmanilor externi sub motiv ca prefera sa fie sclavi fata de straini decat sa devina sclavi in propria cetate.

La Roma, datoriile ajunsesera o adevarata calamitate si astfel fenomenul exploatarii plebeilor prin transformarea lor in debitori nexati se afla pe punctul de a compromite unele principii fundamentale ale regimului juridic al persoanelor. Astfel in anul 326 i.e.n. a fost data legea Poetelia Papiria.

Titus Livius arata ca aceasta lege a desfiintat pe viitor nexum si a pus astfel capat abuzurilor camatarilor. In lanturi urmau sa nu mai fie tinuti decat deli ncventii pana la plata datoriei care reprezenta echivalentul dreptului de razbunare al victimei.

Edictarea legii Poetelia Papiria se sprijina si pe considerente de ordin economic. Catre sfarsitul sec IV i.e.n. ca urmare a victoriilor repurtate asupra etruscilor si latinilor, romanii au inaugurat epoca razboaielor de expansiune in intreaga Mediterana. Astfel numarul sclavilor, proveniti din prizonieri de razboi a crescut considerabil nemaifiind necesara aservirea plebeilor din punct de vedere economic. De asemenea puterea politica a acestora sporise; cetatea avea interes de a avea sprijinul plebeilor pentru sustinerea confruntarilor militare care o asteptau.

CAPITOLUL IV

CONTRACTELE VERBIS

Contractele verbis sunt contracte formale, deci presupun folosirea anumitor cuvinte solemne dar nu mai necesita prezenta magistratului. Sunt contracte verbale: sponsio religioasa si laica, stipulatia, dotis dictio si Jusjurandum liberti.

SECTIUNEA I. SPONSIO-STIPULATIO

Inainte de a face o prezentare a acestor forme de contractare vom defini pe scurt sponsio religioasa, sponsio laica si stipulatia.

Sponsio religioasa este un contract verbal care presupune folosirea de catre debitor a verbului spondeo, urmata de pronuntarea unui juramant religios. Acest contract era accesibil numai cetatenilor romani, intrucat numai lor le era rezervata folosirea cuvantului spondeo si numai cetatenii romani puteau invoca zeii Romei.

Sponsio laica apare pe la inceputul Republicii si spre deosebire de sponsio religioasa folosirea cuvantului spondeo nu mai este insotita de prestarea unui juramant religios.

Stipulatia era cel mai important contract verbal accesibil si-peregrinilor, contract abstract ce se realiza in prezenta partilor si consta dintr-o intrebare orala a creditorului urmata de raspunsul oral al debitorului care se armoniza cu intrebarea.

SUBSECTIUNEA I. Texte, Institutiuni - Gaius III.92-III.95 –

Obligatii contractate verbis

Felul lor. Sponsio-Stipulatio.

III.92 "O obligatie verbis se incheie solemn printr-o intrebare si un raspuns precum: Fagaduiesti tu solemn ca va fi dat? (Dari spondes)" - "Fagaduiesc solemn! (Spondeo)"; "Vei da? - Voi da!"; Promiti? - Promit!" ;"Promiti cu buna credinta? - Promit cu buna credinta!" ;"Te legi? - Ma leg!” Vei face? - Voi face!".

93. Dar, Obligatia aceasta verbala: Tagaduiesti tu solemn ca va fi dat? - Fagaduiesc solemn!" este proprie cetatenilor romani; celelalte, in schimb, sunt de dreptul gintilor si ca atare sunt valabile intre toti oamenii, fie cetateni romani, fie peregrini; si chiar daca vorbele au fost rostite in limba greaca; si invers, chiar daca vorbirea s-a facut in limba latina, ele vor fi valabile totusi si intre peregrini, numai daca acestia inteleg limba latina. Dar obligatia verbala "Fagaduiesti tu solemn ca va fi dat? - Fagaduiesc solemn!" pana-ntr-atat este accesibila numai cetatenilor romani, incat cuvantul "Fagaduiesc solemn," in traducerea corecta, nici nu poate fi redat in limba greaca, desi se zice ca el ar fi fost imaginat dupa un cuvant grecesc.

94. De aici, se spune, ca prin acest cuvant s-a ajuns, ca intr-un singur caz, sa se poata obliga si peregrinul, anume cand imparatul nostru l-ar intreba pe seful unui stat strain in legatura cu pacea: "Fagaduiesti tu solemn ca va fi pace?" sau poate sa fie el insusi intrebat in acelasi mod. S-a raspuns simplu, ca aceasta este o exagerare, caci in caz ca s-ar produce ceva impotriva tratatului, nu se mai procedeaza cu actiunea ex stipulatu, ci lucrul este urmarit conform dreptului razboiului (iure belli).

95. Poate fi indoiala daca cineva se obliga valabil, raspunzand celui ce-l intreaba: "Fagaduiesti tu ca-mi va fi dat?" prin "Promit sau "Voi da"...cei mai multi socotesc ca se obliga valabil. Dealtfel nici nu-i nevoie ca si unul si altul din cei doi stipulanti sa se foloseasca de aceleasi cuvinte, ci e de ajuns sa raspunda congruent cu cuvintele puse la intrebare; dar pot contracta obligatii in limba latina chiar si doi greci."

SUBSECTIUNEA II. INTERPRETAREA TEXTELOR.

In textul de mai sus este de remarcat inlocuirea termenului contract cu acela de obligatie, adica a instrumentului tehnic cu efectul juridic; pe de alta parte deplasarea terminologiei de la sponsio la stipulatio, adica inlocuirea denumirii contractului insusi prin aceea a instrumentului tehnic cu care se incheia.

Nedefinita de Gaius, stipulatia, dupa cum am mai amintit este contractul exprimat in anumiti termeni, care transforma in obligatie orice conventie; el este rezervat numai cetatenilor romani iar peregrinilor, permis si prin alti termeni dar cu acelasi sens; el se realizeaza printr-o intrebare orala si un raspuns corespunzator.

Stipulatia astfel gandita trebuia sa fi fost actul final al unei intelegeri anterioare careia partile ii dadeau forma unui scurt si riguros dialog, conferindu-i putere juridica.

Daca in epoca veche, dupa cum am mai amintit, conturarea institutiilor juridice in dreptul roman a stat sub semnul ideologiei religioase, odata cu evolutia societatii romane apare ca fireasca modificarea fizionomiei institutiilor juridice care cunosc un amplu proces de desacralizare.

Astfel ca in textul lui Gaius, contractul verbis apare ca un act civil, juridic, o sposio laica.

Sponsio laica pastreaza insa un element important al fizionomiei formei originare de a contracta, sponsio religioasa. Astfel ea se formeaza tot prin intrebare si raspuns.

Un alt element comun il reprezinta de asemenea utilizarea cuvantului spondeo, prin care debitorul isi asuma o obligatie. Etimologia sa nu este insa prea clara. Festus, lexicograful din sec. II-III arata ca spondere ar putea veni si de la "sponte sua" (a promite din propria sa vointa).

Deosebirea esentiala dintre cele doua forme de a contracta consta in faptul ca intrebarea si raspunsul nu mai sunt insotite de pronuntarea unui juramant religios.

Sponsio laica era rezervata numai cetatenilor romani dar dezvoltarea economiei si intensificarea relatiilor de schimb i-au determinat cu timpul pe romani sa accepte participarea strainilor la viata comerciala a Romei. Cu alte cuvinte, pentru a oferi mijloacele juridice necesare in acest sens, ei au admis ca si strainii se pot obliga in forma verbala; fideli spiritului lor conservator si exclusivist, romanii au interzis in continuare peregrinilor accesul la cuvantul spondeo, locul acestuia fiind luat de alte verbe, cu inteles similar:

Fidepromittissme? - Fidepromitto; Promittis? - Promitto; Dabis? -Dabo; Facies? - Facio".

Accesul peregrinilor la acest contract nu a insemnat disparitia lui sponsio laica, care a continuat sa se aplice exclusiv in raporturile dintre cetateni, fidepromissio fiind in noul context o aplicatiune a stipulatiunii. Astfel se explica de ce indiferent de verbul pronuntat de debitor, contractul era desemnat in general prin termenul de stipulatio.

SUBSECTIUNEA III. OBIECTUL STIPULATIEI

Obiect al stipulatiei il reprezenta res certae (de exemplu dare certam pecuniam sau certam rem) si res incertae (de exemplu facere, non facere).

Stipulatia era un contract abstract. Datorita acestei fizionomii aparte, ea a putut servi realizarii unei multitudini de operatiuni juridice. Astfel, de pilda intr-o epoca anterioara aparitiei contractului consensual de vanzare, operatiunea juridica a vanzarii putea fi realizata prin intermediul a doua stipulatii - o stipulatie a pretului (prin care cumparatorul promitea vanzatorului ca ii va plati pretul) si o stipulatie a lucrului (prin care vanzatorul se obliga fata de cumparator ca ii va remite lucrul): Promiti sa-mi dai 100? - Promit; Promiti sa-mi dai pe sclavul Stichus? - Promit."

Tot stipulatia servea si realizarii conventiei de imprumut. Dupa remiterea unei sume de bani, promitentul se obliga la restituirea acesteia, putand fi urmarit in justitie, in caz de neplata la scadenta, de catre stipulant.

Stipulatiunea putea avea deci ca obiect constituirea unui drept de proprietate sau a unui drept real, obligatia de a face sau a nu face ceva.

Orice intelegere a partilor putea face obiectul unei stipulatiuni, chiar si atunci cand aceasta putea da nastere unui contract care avea o forma a sa speciala vanzare-cumparare, depozit, comodat, etc.)

Pentru aceste considerente s-a afirmat ca stipulatiunea nu era un contract, ci o forma, un tipar, un mod general de creare a obligatiilor.

Stipulatia putea fi utilizata si ca mod de a stinge o obligatiune contractata verbis (acceptilatio), de aceasta data debitorul intrebandu-1 pe creditor daca a primit.

Stipulatia servea si realizarii novatiunii pentru transformarea unei obligatii vechi intr-una noua.

Tot prin intermediul stipulatiunii se putea alatura creditorului principal un creditor accesor (adstipulator) sau se putea constitui o garantie personala, in aceasta ultima situatie debitorul accesor obligandu-se alaturi de debitorul principal (adpromissor) prin utilizarea verbelor spondeo, fidepromitto sau fideiubeo.

De asemenea se recurgea la stipulatiune atunci cand se crea conventional o pedeapsa pentru neexecutarea unei obligatii (stipulatio poenae).

Stipulatiunea s-a dovedit a fi utila si in materie procedurala (citarea prin vadimonium extrajudiciar) ca si in acele situatii in care magistratul dadea curs unor solutii echitabile in drept (stipulatiunile pretoriene).

SUBSECTIUNEA IV. CARACTERELE STIPULATIEI.

Prin specificitatea caracterelor sale, stipulatia se distinge sub multiple aspecte de celelalte contracte.

Dupa cum rezulta din modul sau de formare, ea ni se infatiseaza ca fiind un act oral. Intrebarea si raspunsul trebuiau sa fie facute in forma orala.

In consecinta, mutul nu putea incheia un astfel de contract, ca de altfel nici surdul, ultimul neauzind ceea ce intreba cealalta persoana.

In acest sens ne sta marturie textul lui Gaius, Institutiuni III. 105: "Este de la sine inteles ca un mut nu poate stipula si nici promite. Acelasi lucru a fost admis si cand e vorba de un surd, caci acela care stipuleaza trebuie sa auda cuvintele promitentului, iar cel care promite trebuie sa auda pe cele ale „stipulatorului".

De asemenea infantii si alienatii erau si ei opriti de la stipulatiune. Astfel Gaius III.106 ne spune: "Nebunul, de asemenea nu poate gira nici o afacere, fiindca nu are intelegerea a ceea ce face"; III.107 "...Intr-adevar un infans ca si cel care este infanti proximus nu deosebeste mult de nebun, caci la aceasta varsta pupilii nu au nici un discernamant".

Strans legat de trasatura oralitatii este caracterul solemn al actului stipulatiunii.

In conformitate cu acesta partile contractante puteau utiliza numai anumite verbe: initial verbul spondeo, apoi si altele, cu inteles similar.

De asemenea partile trebuiau sa vorbeasca intr-o anumita ordine, intai stipulantul, apoi promitentul. Nerespectarea acestei conditii facea ca actul sa nu fie valabil.

Stipulatiunea presupune ca intrebarea sa concorde cu raspunsul. Cerinta concordantei se manifesta pe doua planuri, cu privire atat la verbul utilizat, cat si la obiectul prevazut in intrebare si raspuns. Astfel, cuvantul intrebuintat in intrebare trebuia sa fie acelasi si in raspuns. (Spondesne? Spondeo; Dabis? - Dabo, etc). La fel obiectul intrebarii si cel al raspunsului trebuiau sa fie identice. Daca stipulantul il intreaba pe promitent: "Promiti sa-mi dai 100?"; promitentul nu poate raspunde: "Promit 50.", caci intr-o asemenea ipoteza actul este lovit de nulitate. Aceeasi consecinta se produce daca la o intrebare pura si simpla se raspunde adaugandu-se o conditie sau un termen.

O alta trasatura a stipulatiunii este caracterul sau continuu. Acesta decurge din caracterul solemn al actului si presupune ca intrebarea facuta de stipulant sa fie urmata de raspunsul promitentului fara a interveni intre timp o alta operatiune juridica. Numai astfel se putea realiza acea unitate a actului (unitas actus) fara de care acesta nu era valabil.

Stipulatiunea este un act unilateral. Prin intermediul sau numai promitentul isi asuma o obligatie si era, deci, debitor, creditor fiind stipulantul.

Fiind deci un contract de drept strict, stipulatiunea era supusa unei riguroase interpretari, in cadrul careia judecatorul cerceta numai daca intrebarea si raspunsul au avut loc, fara a mai cauta sa afle care a fost vointa reala a partilor.

Din modul de formare a actului rezulta caracterul unitatii de timp si de loc. Ca o consecinta a oralitatii se cerea ca partile sa se gaseasca intr-un moment anume, intr-un anumit loc. Pentru a obtine o sentinta de absolvire, debitorul cauta uneori sa dovedeasca, ca nu a fost prezent ia locul stipulatiunii in momentul incheierii ei.

Stipulatiunea este un act abstract, in sensul ca din modul sau de formare nu rezulta motivul, scopul pentru care debitorul se obliga. Pe aceasta particularitate se fundamenteaza functia sa generala, aptitudinea stipulatiunii de a reprezenta acel tipar in care se pot turna orice fel de obligatii. Imposibilitatea stabilirii unei relatii intre actul si scopul stipulatiei face ca aceasta sa se distinga net si de alte contracte , create pentru realizarea unor scopuri bine precizate. Daca in cazul contractului de vanzare-cumparare de exemplu, motivele pentru care partile se obliga (vanzatorul sa predea lucrul, cumparatorul sa remita pretul) sunt clare, putandu-se deci constata o unitate organica intre fizionomia actului si scopul urmarit de contractanti, situatia se prezinta cu totul altfel in cazul stipulatiunii. In cadrul acesteia debitorul se poate obliga de pilda la plata unei sume de bani, plata a carei finalitate insa nu rezulta din modul de formare a actului; astfel suma in discutie poate reprezenta pretul unei vanzari sau unei locatiuni, dupa cum la fel de bine ea poate constitui obiectul unei donatii.

Un alt exemplu, susceptibil de anumite complicatii, este cazul imprumutului. La origine, forma care a imbracat conventia de imprumut a fost stipulatiunea. Intrucat scopul urmarit de cel care lua un imprumut era acela de a primi banii, el se obliga sa restituie o suma de bani pentru ca a primit-o.

Din forma actului nu rezulta insa ca debitorul a primit in prealabil suma pe care s-a obligat sa o plateasca, astfel ca stipulatiunea producea efecte juridice indiferent daca debitorul a primit tot, o parte sau nimic din suma pe care o promitea. Caracterul abstract al stipulatiunii a putut in acest mod servi de minune practicarii de catre patricieni a imprumutului cu dobanda, formal interzis de catre statul roman. Debitorul se obliga sa plateasca 150 de asi desi in realitate nu primise decat 100. El nu putea invoca aceasta dobanda deghizata pentru ca din stipulatiunea nu reiesea decat suma promisa, nu cea efectiv primita, astfel ca, potrivit caracterului de drept strict al actului stipulatiunii, el era tinut la plata sumei promise.

SUBSECTIUNEA V. DECADEREA FORMALISMULUl STIPULATIEI

"Caracterele stipulatiunii, amintite in sectiunea anterioara sunt proprii fizionomiei stipulatiunii din epoca veche, caractere inconjurate de un formalism riguros. Cu timpul, acesta tinde sa se atenueze, incepand in special din epoca clasica, in contextul decaderii generale a formalismului. Astfel, desi teoretic, stipulatiunea a continuat sa fie orala, in practica incepe sa fie utilizata tot mai mult forma scrisa. Inca din vremea lui Cicero, partile obisnuiau sa redacteze un act scris (cautio) in cuprinsul caruia se mentiona ca o stipulatiune a avut loc. Aceste stipulatiuni se redactau la persoana a III-a (Stipulatus est Maevius; spondit Titius).

In conditiile in care a devenit tot mai puternica prezumtia ca s-au respectat formalitatile stipulatiunii atunci cand s-a redactat un inscris, partile se dispensau de a mai incheia actul in forma orala.

Chiar si in aceste imprejurari, s-a mentinut totusi conditia prezentei partilor, ce a devenit astfel un obstacol serios in calea adaptarii stipulatiunii la exigentele unei economii de schimb aflate in plina dezvoltare. Daca debitorul dovedea ca el sau creditorul au lipsit din localitate in ziua in care se mentiona in actul scris ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul judecatorul trebuia sa pronunte o sentinta de absolvire.

Treptat a disparut si necesitatea unui raspuns congruent cu intrebarea putandu-se raspunde in alti termeni decat in cei utilizati pentru intrebare sau chiar cu o alta intrebare. La intrebarea :"Spondesne decem? (Promiti sa-mi dai 10?)" se putea raspunde valabil cu "quidni (de ce nu?)". De asemenea, raspunsul poate sa nu corespunda decat partial intrebarii (Promiti sa-mi dai 100? Promit 50), situatie in care stipulatiunea era valabila numai pentru suma mai mica. Obligativitatea utilizarii exclusiv a limbii latine dispare si aceasta, partile putand recurge si la o alta limba in vederea incheierii actului, exceptie facand sponsio, care si-a mentinut forma originara. Ulpian ne relateaza ca s-a admis chiar ca intrebarea sa fie formulata in limba latina si raspunsul in greaca sau invers.

In epoca postclasica, formalismul stipulatiunii decade si mai mult. Prin reforma imparatului Leon din anul 472 a fost suprimata conditia intrebuintarii termenilor solemni; din acest moment, partile au putut utiliza orice cuvinte cu conditia ca vointa lor sa fie clar exprimata. Prin aceasta noua fizionomie, stipulatiunea s-a apropiat astfel de natura actelor consensuale.

Ca si mai inainte, se cerea ca intrebarii sa ii urmeze imediat un raspuns, ceea ce necesita prezenta partilor. Mentinerea acestei conditii era insa de natura a genera dificultati, in special datorita relei credinte a debitorului care, mai ales in cazul unei stipulatiuni incheiate printr-o scrisoare, putea dovedi ca a lipsit din localitate la momentul in care a avut loc stipulatiunea, obtinand indirect anularea acesteia.

Intrucat conditia prezentei partilor a condus la foarte multe procese, Justinian a decis printr-o

constitutie din 531 ca actul constatator al stipulatiunii nu putea fi atacat decat cu conditia ca debitorul sa dovedeasca ca una din parti a lipsit din localitate intreaga zi. Aceasta dovada trebuia insa facuta cu mijloace vadite, adica cu dovezi scrise sau cu martori demni de crezare. Astfel conditia prezentei, desi se mentine, este mult atenuata, intrucat nu se cerea dovada prezentei partilor la facerea actului si nici macar prezenta in localitate in intreaga zi in care a avut loc stipulatia. Oricat de putin ar fi stat o parte in acea localitate, conditia era socotita indeplinita. Partile puteau deci ca prin acordul lor sa se dispenseze de a indeplini rigorile vechiului formalism, astfel contractul verbal transformandu-se practic intr-un contract consensual, in a carui fizionomie vointa partilor era hotaratoare. 

SUBSECTIUNEA VI. PROBA.SANCTIUNEA STIPULATIEI PROBA

Modalitatile de proba ale stipulatiunii au urmat indeaproape evolutia fizionomiei acesteia. Astfel, daca la origine stipulatiunea era probata cu martori, ulterior, odata cu mentinerea sa in forma scrisa, dovada se facea prin inscris. Dat fiind caracterul abstract al stipulatiei, pentru a obtine condamnarea promitentului, stipulantului ii era suficient sa probeze cu martori sau inscrisuri ca actul a avut loc, indiferent daca in fapt promitentul a primit mai putin sau chiar nimic din cat a promis. In contextul amplificarii ingrijoratoare a abuzurilor celor bogati, pretorul s-a vazut nevoit sa dea posibilitatea debitorului, atunci cand era urmarit pentru plata unei sume de bani rezultata dintr-o stipulatiune, sa se apere prin exceptia de dol si sa dovedeasca, ca in realitate a primit mai putin. In acest scop partile incheiau o conventie speciala incorporata stipulatiunii (clausula doli) prin care se angajau sa nu comita vreun dol in temeiul careia judecatorul putea sanctiona savarsirea dolului: "Spondesne dolum malum huic rei promissionique abesse afuturumque esse?" (Promiti ca dolul rau este si va lipsi din aceasta afacere si intelegere?). De asemenea, in cazul in care debitorul a recunoscut printr-un inscris imprumutul unei sume de bani, desi in realitate primise mai putin, i s-a acordat posibilitatea de a lua initiativa procesului si de a cere restituirea inscrisului constatator al imprumutului.

Reforma pretorului a ameliorat insa numai aparent situatia debitorului deoarece, potrivit regulilor generale in materie de probatiune, el era cel care trebuia sa faca dovada celor afirmate pe cale de actiune sau de exceptiune (in exceptie paratul devenind reclamant). Debitorul trebuia deci sa dovedeasca faptul ca nu a primit in realitate suma de bani pe care s-a obligat sa o plateasca. Aceasta proba negativa este aproape imposibil de facut, de vreme ce ea trebuia sa se refere la toate momentele care au precedat incheierea stipulatiunii, momente in care debitorul ar fi putut primi suma de bani. Drept urmare, creditorii au abuzat in continuare de debitorii lor; marii proprietari (potentiores), prin constrangere, obtineau de la cei saraci (humiliores) inscrisuri prin care acestia se recunosteau obligati la plata unor sume de bani pe care in realitate nu le primisera.

Pentru a pune capat acestei stari de fapt; in anul 215 imparatul Caracalla a dat o constitutiune prin care a rasturnat sarcina probei, care din acest moment, a fost deplasata asupra creditorului. Era suficient ca debitorul sa afirme pe cale de actiune sau de exceptiune, ca nu a primit suma pe care a promis-o, pentru ca proba platii efective sa revina creditorului. Actiunea pusa in acest scop la indemana debitorului se numea querela non numeratae pecuniae, iar exceptia - exceptio non numeratae pecuniae (exceptia sumei de bani nepredate). Acordarea querelei in favoarea debitorului intemeiata pe prezumtia de minciuna si frauda ce apasa asupra creditorului, vine sa ateste practica frecventa a camatarilor de la Roma de a pretinde promisiunea platii sau recunoasterea datoriei mai inainte de data acordarii efective a imprumutului. Desi reprezinta, in mod evident o grava incalcare a principiilor ce opereaza in materia probelor, reforma lui Caracalla se justifica atat prin considerente de echitate cat si prin faptul ca, spre deosebire de proba pe care debitorul trebuia sa o faca potrivit sistemului pretorului, in noul sistem creditorul avea de facut dovada unui fapt pozitiv (plata efectiva a sumei de bani).

SANCTIUNEA STIPULATIUNII

In cazul neexecutarii de catre debitor a obligatiei asumate prin stipulatiune, creditorul avea la indemana mai multe mijloace juridice, in functie de obiectul actului. Gaius ne relateaza ca la origine, potrivit Legii celor XII Table, obligatia debitorului era sanctionata prin judicis postulatio, probabil numai in materie baneasca. Mai tarziu, in temeiul legilor Sillia si Calpurnia, daca debitorul se obliga la plata unei sume de bani (certa pecunia) putea fi urmarit in caz de neexecutare prin condictio certae pecuniae iar daca promitea un lucru determinat (alia certa res), prin condictio certae rei sau condictio triticaria; daca promitea un fapt oarecare, creditorul avea impotriva lui o actio ex stipulatu.

Datorita caracterului abstract si de drept strict al stipulatiunii, sentinta de condamnare a debitorului, nu putea purta decat asupra a ceea ce a promis debitorul (pecunia sau certa res) si nimic mai mult. Drept urmare, in cazul in care lucrul pierea sau isi pierdea calitatea de res in patrimonio, debitorul se elibera de obligatie prin remiterea ramasitelor fizice sau juridice ale acestuia.

Pentru a se pune la adapost de reaua credinta a debitorilor, in epoca veche creditorii incheiau cu acestia stipulatiuni alaturate avand ca obiect plata unor sume de bani pentru cazul in care executarea obligatiei de catre debitor era necorespunzatoare sau daca dupa executare creditorul era evins de catre adevaratul proprietar.

De asemenea, dupa cum am aratat mai inainte, partile puteau incheia in acelasi scop o clausula doli, in virtutea careia judecatorul putea aprecia in mod liber (ex fide bona) imprejurarile cauzei si sanctiona dolul comis de debitor.

SECTIUNEA II. DOTIS DICTIO (promisiunea de dota)

Gaius, in Institutiuni III.95 ne spune urmatoarele cu privire la dotis dictio:

95" Exista si alte obligatii care se pot contracta fara o interogare prealabila, cum este de pilda atunci cand o femeie promite o dota logodnicului careia ii va fi sotie sau celui care este deja sotul ei. Acest lucru poate sa se aplice atat in materie de bunuri corporale cat si de bunuri incorporale. Aici nu numai femeia ramane obligata, ci si tatal ei si chiar debitorii femeii, daca ii promit logodnicului drept dota (doti dicat), suma pe care i-o datorau ei. Aceste trei persoane pot ramane obligate, conform legii, numai printr-o simpla promisiune de dota, fara nici o alta intrebare premergatoare. In schimb, daca altii vin si promit sotului o dota pentru femeie - ei trebuie sa se oblige dupa dreptul comun, cu alte cuvinte trebuie sa raspunda unei intrebari si sa promita lucrurile in legatura cu care s-a facut intrebarea.

La fel se procedeaza si cand debitorul femeii, la ordinul acesteia, (dar cu incuviintarea tutorelui), vine si declara dotal, ce datoreaza, lucru pe care, obligandu-se in acest mod, altul nu 1-ar putea face. Cu alte cuvinte, daca cineva, altul ar vrea sa constituie o dota pentru o femeie, trebuie sa se oblige dupa dreptul comun, adica sa faca o promisiune sotului stipulant"

Dupa cum reiese din text promisiunea de dota este contractul verbal prin care viitoarei sotii i se constituia dota. Partile acestui contract sunt viitorul sot, in calitate de creditor si care are un rol mut pentru ca nu rosteste nici un cuvant, el avand numai obligatia de a fi prezent la incheierea contractului si cel care se obliga sa constituie dota, in calitate de debitor, care poate fi viitoarea sotie, debitorul sau sau ascendentii pe linie paterna.

Acest contract avea loc prin rostirea unor cuvinte solemne fata