Logo referatele carte



loading...


COMPETENTA MATERIALA A INSTANTELOR JUDECATORESTI







COMPETENTA MATERIALA A

INSTANTELOR JUDECATORESTI

                   

                                              

 

C A P I T O L U L  I

CONSIDERATII TEORETICE

1. Notiuni introductive

Sistemul de judecata pe acest teritoriu Carpato  Danubiano Pontic are un istoric si o evolutie demna de apreciere, preocuparea legiuitorului roman, de-a lungul istoriei sale fiind aceea de a oferi cadrul procesual de desfasurare al solutionarii conflictelor dintre cei ce apeleaza la organele de justitie spre rezolvarea neintelegerilor ivite in viata de zi cu zi in raporturile lor economice ori sociale, intre subiectele de drept.

  Spectaculoasa resurectie a statului de drept, marcand trecerea de la «dreptul statului» la «statul dreptului» , subordonarea deci a statului fata de drept redimensioneaza una din functiile statului, si anume cea de aplicarea dreptului. Printr-un original circuit se ajunge ca statul, autorul dreptului, sa se subordoneze acestuia, inclusiv prin desfasurarea unor activitati specifice de realizare a dreptului, precum:  emiterea unor reguli de drept pentru aplicarea altor reguli, ierarhic superioare; exercitarea unor prerogative sau atributii; rezolvarea conflictelor care apar in procesul particularizarii regulilor emise sau prerogativelor exercitate.

Indiferent insa de natura activitatilor desfasurate pentru realizarea dreptului, in sens mai larg vorbind, pentru infaptuirea uneia dintre functiile statului, autoritatile acestuia trebuie sa actioneze pe baza si in limitele competentei prestabilite prin regulile de drept.

  Codul de procedura civila debuteaza prin a se referi, chiar in primele sale articole la regulile de competenta. Aceasta reglementare este fireasca daca se tine seama de importanta regulilor procedurale prin intermediul carora se statornicesc atributiile instantelor judecatoresti. Intr-adevar, in cazul declansarii unui litigiu, prima problema care trebuie rezolvata de reclamant este aceea de a determina instanta competenta.

Totusi, codurile moderne[1], desi acorda aceeasi importanta majora problemelor de competenta, incep printr-o prezentare generala a principiilor de baza ale procedurii judiciare. Este tendinta tuturor codurilor moderne, tendinta care a inceput odata cu adoptarea Codului civil german de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Codul nostru de procedura civila urmeza aceeasi tendinta a codurilor moderne.

Prin competenta, in general, se desemneaza capacitatea unei autoritati publice sau a unei persoane de a

rezolva o anumita problema. Conceptul de competenta este de ampla utilizare in limbajul juridic, mai cu seama in domeniul procesual. In dreptul procesual civil prin competenta se intelege capacitatea unei instante de judecata de a solutiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri.[2]

                    Trebuie precizat ca nu toate litigiile civile sunt de competenta instantelor judecatoresti. Exista litigii care se solutioneaza de catre alte autoritati statale sau de catre alte organe, jurisdictionale sau cu activitate jurisdictionala, decat instantele judecatoresti.  Deci, vorbind de competenta ne raportam la instanta judecatoreasca sau la alt organ de jurisdictie ori cu activitate jurisdictionala, si nu la judecatori, care sunt incadrati la aceea instanta.

                    Cazurile si conditiile in care o instanta judecatoreasca are aptitudinea de a solutiona o anumita cauza civila se determina prin intermediul regulilor de competenta. Legislatia noastra foloseste criterii diferite pentru determinarea competentei instantelor judecatoresti.

                    O prima clasificare a normelor de competenta este aceea in norme de competenta generala si norme de competenta jurisdictionale, dupa cum ne raporta la organe din sisteme diferite sau la organe din acelasi sistem.

                    Competenta generala reprezinta acea institutie procesuala prin intermediul careia se delimiteaza activitatea instantelor judecatoresti de atributiile altor autoritati statale sau

nestatale. Dupa ce se stabileste ca o anumita cauza civila intra in sfera de activitate a autoritatii judecatoresti, este necesar apoi sa se stabileasca care anume dintre diferitele instante judecatoresti are caderea de a solutiona cauza respectiva.

                    Delimitarea activitatii instantelor judecatoresti, intre ele, se realizeaza prin intermediul regulilor competentei jurisdictionale. Competenta jurisdictionala la randul sau imbraca doua forme: competenta materiala si competenta teritoriala. Competenta materiala, denumire traditionala in literatura noastra de specialitate3 este desemnata de alti autori ca si competenta de atributiune4. In cadrul competentei materiale se distinge competenta materiala functionala, care se stabileste dupa felul atributiilor jurisdictionale ce revin fiecarei categorii de instante si competenta materiala procesuala, care se stabileste in raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecatii.

                    Vorbind de competenta teritoriala, distingem intre competenta teritoriala de drept comun, competenta teritoriala alternativa si competenta teritoriala exclusiva, dupa cum cererea se introduce la instanta de drept comun din punct de vedere teritorial, reclamantul avand posibilitatea alegerii intre mai multe instante deopotriva competente sau cererea trebuie introdusa numai la o anumita instanta.

                    O ultima clasificare este aceea in competenta absoluta

.

si competenta relativa, dupa cum normele care le reglementeaza au caracter imperativ sau dispozitiv. Au caracter imperativ normele de competenta generala, normele de competenta materiala si cele de competenta teritoriala exclusiva, iar caracter dispozitiv normele de competenta teritoriala de drept comun si alternativa.

2. Principiile stabilirii competentei generale a instantelor judecatoresti

                Constitutia Romaniei in art. 125 alin. 1 prevede ca  «justitia se realizeaza prin  Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege». Acest articol se coroboreaza cu prevederile art. 139 alin.1 si 144 din acelasi act normativ, deoarece primul articol amintit ar duce la concluzia ca, numai instantele judecatoresti vor rezolva in exclusivitate pricinile civile si ca nu ar exista alte organe care sa desfasoare o activitate jurisdictionala. 

                Astfel, in Constitutie se arata ca «in conditiile legii, Curtea de Conturi exercita si atributii jurisdictionale», iar Curtea Constitutionala are printre atributii si pe aceea de a hotara asupra exceptiilor ridicate in fata instantelor judecatoresti, privind neconstitutionalitatea  legilor si a ordonantelor.

                   

                    Ca atare, pe langa instantele judecatoresti, legea a dat posibilitatea infiintarii si a unor organe cu atributii jurisdictionale, datorita necesitatii de a degreva instantele judecatoresti de unele cauze simple, precum si existentei unor litigii specializate, cu un pronuntat caracter tehnic.

                    Fie explicit si distinct, fie pe calea interpretarii sistematice a regulilor de procedura civila, rezulta cateva principii in materie de competenta:  competenta instantelor este aceeasi pentru toti ; competenta este determinata prin lege ; instanta nu poate delega justitia ; instanta actioneaza numai in circumscriptia sa teritoriala ; competenta instantei este subiectivata prin actiunea civila; instantele judecatoresti sunt inzestrate cu plenitudinea competentei;  judecatorul actiunii este si judecatorul exceptiei ; accesoriul urmeaza soarta principalului ; competenta revine, de regula instantei in circumscriptia careia se afla domiciliul paratului ; conflictele de competenta se rezolva in interiorul sistemului instantelor judecatoresti.

                    Competenta instantelor judecatoresti este aceeasi pentru toti, ca si principiu al reglementarii competentei generale, exprima intr-o forma specifica « egalitatea intre cetateni»,  «egalitatea in drepturi» , precum si una din dimensiunile  «accesului liber la justitie».

                     Principiul aici in discutie are doua semificatii, pe de o parte, ca o instanta judeca, potrivit legii fara nici o discriminare sau privilegii, pe toti cei care au dobandit in fata ei calitatea de parte in procesul civil,  iar pe de alta parte ca, nimeni nu poate fi sustras competentei instantei pe care legea i-a  conferit-o.

                   

                    Competenta instantelor judecatoresti este legala intrucat este determinata de lege, exprimandu-se si sub acest aspect principiul legalitatii in procesul civil. Intr-adevar, dupa anumite criterii, legea si numai legea determina competenta instantelor judecatoresti, in sistemul orizontal sau ierarhic al acestora. Exceptiile sunt numai aparente, iar competenta coventionala este tot una legala, din moment ce legea insasi si numai in conditiile prevazute de ea o permite sau o lasa la dispozitia partilor.

                    Instanta nu poate delega justitia – in principiu, semnifica ca, organul inzestrat de lege cu anumite prerogative nu le poate delega unui alt organ, nici macar partial si vremelnic, ci exceptional numai daca legea il indrituieste sa procedeze astfel.5  

                    Cat priveste instantele judecatoresti, imposibilitatea delegarii justitiei rezulta atat din prevederile legale, cat si din cele ale legii de organizare judecatoreasca.6 Astfel, Constitutia Romaniei in art. 125 alin. 1 prevede ca: «este interzisa infiintarea de instante extraordinare »; «competenta si procedura de judecata sunt stabilite de lege». Apoi, art. 1 din Legea nr. 92/1992, precizeaza ca puterea judecatoreasca este separata de celelalte puteri ale statului, «avand atributii ce sunt exercitate prin instantele judecatoresti ».                    

                    Pricipiul potrivit caruia, instanta isi exercita atributiile de judecata numai in circumscriptia sa teritoriala semnifica ca o instanta nu poate judeca in afara circumscriptiei delimitata in favoarea ei prin regulile de competenta, daca partile nu au convenit altfel, si bineinteles daca ele puteau conveni altfel decat putea sa prevada legea.

                    Competenta instantei este subiectivata prin actiunea civila reprezinta principiul potrivit caruia, cererea de chemare in judecata, ca element al actiunii civile, individualizeaza instanta.

                    Din acest principiu decurg cateva consecinte. In primul rand, pentru verificarea competentei instantei nu intereseaza momentul stabilirii situatiei juridice intre parti, ci acela al introducerii cererii de chemare in judecata, ca urmare a degenerarii acelei situatii intr-o stare conflictuala, susceptibila de rezolvare numai prin mijlocirea instantei. In al doilea rand, in cazul unor legi procedurale succesive cu privire la competenta, in principiu, legea noua este de aplicatie imediata.

                    De asemenea, natura necompetentei instantei, absoluta sau relativa, si regimul aplicabil in cazul incidentului de necompetenta decurg din natura normelor cu privire la competenta, dar incidentul va fi rezolvat prin raportare la conduita partii obiectivata prin introducerea cererii de chemare in judecata.7 

                    Principiul potrivit caruia instantele judecatoresti sunt

inzestrate cu plenitudinea competentei isi gaseste punctul de plecare in prevederile constitutionale si ale legii de organizare  judecatoreasca.  Astfel, Constitutia Romaniei in art. 125 alin. 1 prevede ca: «justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie

si prin celelalte instante judecatoresti».  Art. 2 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 exprima de asemenea ideea plenitudinii de competenta, spunand ca instantele judeca toate procesele daca « legea stabileste o alta competenta». Plenitudinea competentei instantelor

 judecatoresti nu inseamna exclusivitatea acestora in solutionarea tuturor litigiilor.8

                        Judecatorul actiunii este si judecatorul exceptiei este un principiu cu deosebite semnificatii si implicatii teoretice si practice, care nu rezulta dintr-un text de lege, ci provine din vechea jurisprudenta9.  Principiul  in discutie exprima ideea ca, instanta sesizata cu cererea introductiva este competenta sa statueze si asupra mijloacelor de aparare ale paratului, chiar si atunci cand aceste mijloace privesc probleme care, daca ar fi invocate distinct si facand obiectul unei cereri separate, nu ar fi apartinut competentei  instantei sesizate.

                De exemplu, instanta chemata sa se pronunte asupra pretentiilor reclamantului poate sa constate starea de faliment a paratului, dar nu va putea da o hotarare de declarare a starii de

faliment, desi paratul si-a motivat imposibilitatea platii prin faptul ca a devenit falit.

                    Instanta nu va putea, sub semnul principiului  discutat ca, atunci cand creanta opusa in compensatie este mai mare decat pretentia reclamantului din cererea introductiva, sa-l oblige pe reclamant la plata diferentei, deoarece ar insemna ca instanta sa se pronunte asupra unei cereri distincte de cea principala, si nu asupra unui mijloc de proba.

                        Nu sunt susceptibile de includere in competenta instantei sesizate prin cererea introductiva, in baza principiului  «judecatorul actiunii este si judecatorul exceptiei»  incidentele referitoare la chestiunile prejudiciabile, exceptia de neconstitutionalitate, incidentele procedurale si cererile  incidentale.10

                              In baza principiului accesoriul urmeaza soarta principalului – accesorium sequitur principale -, conditia juridica a unui bun, a unui drept, a unui act, a unui fapt, a unei sanctiuni sau a unei activitati, considerate ca principale, se extinde asupra altora, considerate accesorii in raport cu ele. Esenta principiului si implicatiile sale sunt exprimate prin art. 17 C.proc.civ., potrivit caruia : «cererile accesorii si incidentele sunt in caderea instantei competente sa judece cererea principala». 

                    Avand ca fundament conexitatea sau legatura existenta intre cererea principala si cererile accesorii si incidentale, indirect

este consacrata prorogarea legala de competenta. Unii autori11 au apreciat ca textul art. 17 C.proc.civ. este aplicabil chiar daca s-ar nesocoti norme de competenta materiala, deoarece prorogarea legala de competenta, exprimand principiul accesorium sequitur principale, se realizeaza fara nici un fel de limite, putand trece dincolo de limitele competentei absolute.

                    Un alt principiu al stabilirii competentei generale este cel potrivit caruia competenta revine instantei in circumscriptia careia se afla domiciliul paratului , principiu care este consacrat expres prin prevederile art. 5 C.proc.civ. : «cererea se face la instanta domiciliului paratului».

                    Regula actor sequitur forum rei, inscrisa in art. 5, care priveste toate instantele asezate in circumscriptii teritoriale, este una dispozitiva, asa incat in limitele legii, partile o pot inlatura. Regula prezinta avantaje pentru parat numai daca ulterior introducerii cererii de chemare in judecata, el nu-si schimba domiciliul. De asemenea, nu intotdeauna competenta instantei de la domiciliul paratului reprezinta solutia unei bune administrari a justitiei.

                    Conflictele de competenta se rezolva in interiorul sistemului instantelor judecatoresti , un alt principiu al stabilirii competentei este determinat de existenta mai multor instante ordonate ierarhic sau situate in circumscriptii teritoriale diferite si care poate constituie o premisa pentru gresita competenta prin cererea introductiva la instanta.

                    Conflictul de competenta, pozitiv sau negativ se rezolva printr-un regulator de competenta in interiorul sistemului instantelor

judecatoresti, de catre o instanta superioara, de regula comuna jurisdictiilor aflate in conflict, chiar si atunci cand in conflict se afla o instanta si un alt organ cu activitate jurisdictionala. De exemplu, conflictul intre doua judecatorii din circumscriptia aceluiasi tribunal se rezolva de acel tribunal.12

C A P I T O L U L   II

COMPETENTA DUPA MATERIE

1. Aspecte generale

                    Competenta materiala, denumita uneori si competenta ratione materiae, presupune o delimitare intre instante de grad diferit. Normele de competenta materiala sunt stabilite sub aspect functional (dupa felul atributiilor) si sub aspect procesual (dupa obiectul, valoarea sau natura cererii), in Codul de procedura civila, Legea pentru organizare judecatoreasca si Legea Curtii Supreme de Justitie, precum si in unele acte normative speciale.

                   

                    Atat in Codul de procedura civila, cat si in Legea pentru organizarea judecatoreasca13, se spune despre o anumita categorie de instante judecatoresti ca « judeca procesele si cererile…. », insa formularea nu este riguros exacta.

                    Procesul civil cuprinde doua mari faze, respectiv judecata si executarea silita. La randul ei, judecata parcurge mai multe etape, care in principiu au loc in fata unor instante de grad diferit, judecata in prima instanta, judecata in caile de atac. Unii autori14 au aratat ca, a afirma ca judecatoria judeca un anumit proces, inseamna a admite ca judecatoria solutioneaza pricina respectiva, nu numai in prima instanta, ci si in apel, apoi in recurs ceea ce este contrazis chiar de continutul textelor care folosesc expresia pe care autorii respectiv nu o impartasesc.

            Competenta materiala functionala este aceea care determina si precizeaza functia si rolul atribuite fiecareia dintre  categoriile instantelor judecatoresti. Competenta materiala este si procesuala, deoarece determina categoria de pricini ce pot fi rezolvate in concret, de o anumita categorie de instante judecatoresti.

                    Competenta materiala are un caracter absolut, fiind reglementata de norme de ordine publica, astfel incat partile nu pot

conveni sa deroge de la aceste norme, nici cu autorizarea instantei.

                    In prezenta mai multor instante judecatoresti, de grade diferite sau de acelasi grad, dar avand circumscriptii de jurisdictie diferite trebuie identificate criteriile pe baza carora se realizeaza delimitarea competentei intre aceste instante.

                    Literatura de specialitate15 vorbeste de un dublu criteriu in repartizarea competentei de atributiune, si anume in criteriu obiectiv, intre instante de grade diferite sau pe verticala, si un criteriu teritorial, intre instante de acelasi grad, dar situate in circumscriptii diferite.

                    Criteriul obiectiv in functie de care se determina competenta de atributiune a instantelor judecatoresti este un criteriu complex, alcatuit din cateva criterii subsidiare: natura litigiului, importanta economica sau valoarea lui, calitatea partilor, urgenta litigiului. Fiecare dintre aceste criterii are o valoare independenta si actioneaza ca atare pentru determinarea competentei instantei.

                    In doctrina romaneasca recenta, competenta materiala s-a considerat a fi determinata sub aspect functional, dupa felul atributiilor jurisdictionale, iar sub aspect procesual, dupa obiectul, natura sau valoarea cauzelor.16

                    Natura litigiului este hotaratoare pentru stabilirea competentei de atributiune a instantelor judecatoresti; legea de procedura civila se refera ea insasi la «competenta dupa materie», iar materia semnifica tocmai natura litigiului. Atunci insa cand litigii de aceeasi natura au fost distribuite unor instante de grade diferite, criteriul in discutie – materia litigiului – nu putea fi numai el satisfacator pentru delimitarea competentei, astfel ca au fost puse in opera si alte criterii.

Criteriul valoric a fost utilizat in mod frecvent in legislatia noastra, chiar in perioada anterioara anului 1990. De asemenea, el a fost folosit si dupa cel de-l doilea razboi mondial, atat in materia litigiilor civile, cat si a litigiilor de munca.

                    Aplicarea in practica a criteriului valoric a ridicat intotdeauna multiple probleme de interpretare. Doctrina  a raspuns si ea, in mod constant la aceste provocari ale jurisprudentei. Unele din aceste probleme au fost rezolvate prin intoducerea art. 181 in Codul de procedura civila. Potrivit acestui articol, «instanta investita potrivit dispozitiilor privitoare la competenta dupa valoarea obiectului cererii ramane competenta sa judece chiar daca, ulterior investirii intervin modificari in ceea ce priveste cuantumul valorii aceluiasi obiect». Textul are o valoare de principiu, deoarece confirma regula potrivit careia, competenta se fixeaza inca din momentul sesizarii instantei17.

                    Valoarea obiectului litigiului se stabileste de catre reclamant, care trebuie sa arate in cererea de chemare in judecata obiectul cererii si valoarea sa, in functie de care se va determina instanta competenta18.

                    Daca dupa sesizarea instantei reclamantul isi restrange pretentia ca urmare a imprejurarii ca paratul si-a executat in parte obligatia, solutia declinarii nu se justifica, deoarece la data sesizarii, instanta era competenta, iar reclamantul a inteles sa se

judece pentru valoarea aratata in cerere. Daca insa reclamantul isi modifica pretentiile, sub sau peste valoarea initiala, ca urmare a indreptarii erorii de calcul savarsite cu prilejul evaluarii pretentiilor, instanta va trebui sa-si decline competenta.

                    In situatia in care reclamantul formuleaza un capat de cerere principal si unul sau mai multe capete de cerere accesorii ori incidentale, valoarea capatului principal este cea care determina competenta, iar nu suma valorii tuturor capetelor de cerere. 

               Sunt cuprinse in valoarea obiectului litigios fructele, dobanzile anterioare chemarii in judecata, ele fiind sume certe, susceptibile de adunare si capitalizare19, cheltuielile facute inainte de proces, daunele interese pricinuite anterior procesului, ele asemanandu-se cu fructele si dobinzile.

                    Nu sunt cuprinse in valoarea interesului litigios, fructele si dobanzile care incep sa curga dupa pornirea procesului, cheltuielile de judecata, intrucat nu pot fi determinate de la inceputul procesului, cheltuielile facute pentru introducerea fortata a unui tert.

                    Cand sunt mai multi reclamanti si un singur parat sau un reclamant si mai multi parati si este vorba de o singura creanta solidara sau indivizibila, competenta se determina dupa valoarea intreaga a creantei, nu dupa partea fiecarui reclamant sau parat.20

                    Daca sunt mai multi reclamanti sau parati, iar creantele lor sunt diferite, fie prin cauza, fie prin obiectul lor, competenta se va determina potrivit cu valoarea interesului litigios din fiecare cerere.

                              Criteriului obiectiv al naturii litigiului i se asociaza uneori si un criteriu derivat din calitatea partilor din proces. De exemplu, desi potrivit art. 2 pct. 1 lit. c C.proc.civ., in materie de contencios administrativ, competenta de a judeca in prima instanta revine ca regula tribunalelor, totusi in considerarea autorului actului administrativ sau al refuzului nejustificat de a emite actul – autoritatile administratiei publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel judetean, ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale - competenta in prima instanta revine curtilor de apel.

                    In unele situatii izolate, urgenta rezolvarii cererii este criteriul subsidiar  de determinare a competentei. De exemplu, in materie de ordonanta presedintiala, cererea se va introduce la instanta competenta asupra fondului  sau in materia asigurarii dovezilor (marturia unei persoane, starea unui imobil, parerea unui expert), daca este primejdie ca ele sa dispara sau sa fie greu de administrat pe viitor, cererea se va indrepta inainte de judecata la instanta in circumscriptia careia se afla martorul sau obiectul cercetarii sau la instanta competenta sa judece pricina. Toate aceste cereri se fac in considerarea urgentei.

2. Competenta materiala a

 instantelor judecatoresti

A.   Competenta materiala a judecatoriilor

Locul proeminent al judecatoriilor21 in sistemul organelor judecatoresti le-a atras acestora calificarea de «jurisdictii de drept comun », ceea ce inseamna ca, daca legea nu dispune altfel, ele rezolva orice cereri sau procese.

                    Potrivit art. 1 C.proc.civ. «judecatoriile judeca :

 1. in prima instanta, toate procesele si cererile, in afara de cele date prin lege in competenta altor instante ;

2. plangerile impotriva hotararilor autoritatilor administratiei publice cu activitate juridcitionala si ale altor organe cu astfel de activitate, in cazurile prevazute de lege ;

3. in orice alte materii date prin lege in competenta lor.»

                    Primul articol al Codului de procedura civila consacra principiul plenitudinii de jurisdictie a judecatoriilor, ca instanta de drept comun pentru judecata in fond. Prin urmare, toate celelalte instante au o jurisdictie de exceptie, in sensul ca ele pot solutiona cauze civile in prima instanta numai in baza unor dispozitii normative care le atribuie in mod expres o atare competenta.

                    Textul de mai sus admite doua categorii de exceptii de la regula plenitudinii de jurisdictie. O prima exceptie se refera la «cauzele date prin lege in competenta altor instante». In aceste sens, insusi Codul de procedura civila atribuie o competenta de fond – exceptie – tribunalelor si curtilor de apel. Prin expresia «competenta altor instante» trebuie sa se inteleaga nu numai alte instante judecatoresti, ci si alte organe cu activitate jurisdictionala, precum Curtea Constitutionala, Curtea de Conturi, Comisia de reexaminare din cadrul O.S.I.M.

                    A doua categorie de exceptii are ca obiect atributiile jurisdictionale conferite de lege «autoritatilor administratiei publice locale» sau altor «organe». Aceasta categorie de exceptii nu este expres prevazuta in art. 1 pct.1 C.proc.civ., dar ea poate fi dedusa cu usurinta din prevederile pct. 2 ale aceluiasi articol, text care atribuie judecatoriilor, competenta de a solutiona «plangerile impotriva hotararilor autoritatilor administratiei publice cu activitate jurisdictionala si ale altor organe cu astfel de activitate». Aceasta inseamna ca organele mentionate au si o  competenta de fond care le este recunoscuta prin dispozitii legale exprese.

                    Actuala redactare a textului art. 1 pct. 2 C.proc.civ. difera de cea anterioara, in sensul ca legea nu se mai refera la « organe obstesti cu activitate jurisdictionala», activitate care se realiza prin intermediul comisiilor de judecata. Acelasi text se refera in mod expres la calea procedurala a plangerii, dandu-se expresie controlului judecatoresc exercitat de judecatorii cu privire la actele altor organe cu activitate jurisdictionala.

                    S-a considerat ca, termenul de « plangere » trebuie inteles intr-un sens larg, ce include in continul sau si orice alt mijloc procedural prin care se urmareste exercitarea unui control judecatoresc, in conditiile legii.22 De asemenea, termenul de «hotarare » trebuie inteles in sens generic23, anume ca el se refera la orice act jurisdictional, indiferent de denumirea sa de decizie ori dispozitie.

                    De exemplu, potrivit art. 1 pct. 2 C.proc.civ., judecatoriile judeca : contestatiile impotriva hotararilor pronuntate de organe locale in legatura cu inscrierile facute pe listele electorale, in temeiul art. 14 alin. 4 din Legea nr. 70/1991 ; plangerea impotriva procesului verbal de constatare a contraventiilor, in baza art. 78 din Legea nr. 17/1996 ; plangerea impotriva procesului verbal de constatare a contraventiilor silvice, in temeiul art. 14 din Legea nr. 31/2000 ; plangerile impotriva hotararilor de admitere sau respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat, in temeiul art.15 din O.G. nr. 102/2000.

                    Potrivit art. 1 pct. 3 C.proc.civ., judecatoriile judeca si «in orice alte materii date prin lege in competenta lor ». Este vorba de o competenta diversa, ce revine judecatoriilor in baza unei dispozitii legale exprese, conform Codului de procedura civila sau unor reglementari speciale. Se incadreaza in acesta categorie : cererile pentru asigurarea dovezilor (art. 236 C.proc.civ.) ; cererile de indreptare a erorilor materiale strecurate in propriile hotarari (art. 281 C.proc.civ.) ; contestatiile in anulare si cererile de revizuire a

propriilor hotarari (art. 318 alin.2 si 323 alin.1 C.proc.civ.); conflictele de competenta dintre birourile notariale (art.11 din Legea  

nr. 36/1995); litigiile prevazute in legea locuintei nr. 114/1996; investirea cu formula executorie a cambiilor, biletelor la ordin si cecurilor ( Legea nr. 58/1943 asupra cambiei si biletului la ordin si Legea nr. 59/1934 aupra cecului, asa cum au fost modificate prin Ordonanta Guvernului nr.11/1993) si cererile privitoare la anularea, rectificarea sau anularea actelor de stare civila si a mentiunilor inscrise pe acestea ( art. 57 din Legea nr. 119/199624).

                    O situatie speciala a fost creata prin Decretul nr. 203/1974, potrivit caruia, sectiile maritime si fluviale ale judecatoriilor Constanta si Galati judeca litigii, precum: despagubirile pentru avarii cauzate navelor si instalatiilor destinate navigatiei, instalatiilor de incarcare, descarcare si manipulare a marfurilor,si pentru orice prejudicii cauzate prin alte forme ilicite in legatura cu activitatea marinei civile; litigiile privind retributia pentru asistenta de salvare si repartizarea acesteia intre salvatori; plangerile impotriva proceselor verbale de contraventie privind poluarea apelor marii de catre navele maritime.

                    Normele referitoare la competenta  sectiilor maritime si fluviale ale celor doua judecatorii sunt de stricta interpretare, fiind stabilite prin norme derogatorii de la dreptul comun. Ca atare, orice alte litigii, chiar conexe cu cele mentionate anterior, intra in competenta instantelor de drept comun.25                   

 

B.   Competenta materiala a tribunalelor

                Potrivit art. 2 C.proc.civ., «tribunalele judeca :

 1. in prima instanta : 

 a) procesele si cererile in materie comerciala a caror obiect are o valoare de pana la 10 miliarde de lei inclusiv, precum si procele si cererile in aceasta materie al caror obiect nu este evaluabil in bani ;

 b) procesele si cererile in materie civila al caror obiect are o valoare de peste 2 miliarde de lei ;

 b1) conflictele de munca, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor organe ;

 c) procesele si cererile in materie de contencios administrativ, in afara de cele date in competenta curtilor de apel ;

 d) procesele si cererile in materie de creatie intelectuala si de proprietate industriala ;

 e) procesele si cererile in materie de expropriere ;

 f) cererile pentru incuviintarea adoptiilor ;

 g) cererile privind punerea sub interdictie, declararea disparitiei si declararea mortii ;

 h)cererile privitoare la nulitatea casatoriei, nulitatea sau desfacerea adoptiei si cele privind decaderea din drepturile parintesti ;

 i) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare savarsite in procesele penale ;

 j) cererile pentru recunoasterea, precum si cele pentru incuviintarea executarii silite a hotararilor pronuntate in tari straine ;

 

2. ca instante de apel, apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii in prima instanta;

 3. ca instante de recurs, recursurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii, care, potrivit legii nu sunt supuse apelului ;

 4. in orice alte materii date prin lege in competenta lor. »

                    Ca atare, tribunalele au o competenta de fond, o competenta de control judiciar si o competenta diversa.

                    a.Competenta de fond sau in prima instanta a tribunalelor, privita prin prisma tuturor atributiilor lor, este o competenta de exceptie. Privita insa in concret, regula enuntata comporta unele precizari mai ales datorita modificarilor aduse prin O.U.G. nr. 138/2000. Astfel, in ce priveste unele litigii, competenta tribunalelor este una de drept comun.

                    Competenta tribunalelor in materie comerciala este o competenta de drept comun, intrucat textul art. 2 pct.1 lit. a C.proc.civ se refera expressis verbis la competenta tribunalelor de a solutiona procesele si cererile in materie comerciala, cu exceptia acelora al caror obiect are o valoare de pana la 10 miliarde de lei, precum si cererile comerciale care nu au caracter patrimonial.

                    Dispozitiile articolului in discutie au prilejuit unele solutii diferite, determinand interventia instantei supreme printr-o decizie pronuntata in interesul legii. Chiar in perioada imediat urmatoare aprobarii modificarii Codului de procedura civila prin Legea nr. 59/1993, instanta suprema a statuat ca tribunalele judetene sunt instante cu plenitudine de jurisdictie  in materie comerciala, avand competenta sa solutioneze atat cererile ce nu au caracter patrimonial, in cadrul procedurii necontencioase (autorizarea functionarii societatilor comerciale) sau in procedura contencioasa (excluderea asociatilor, declararea falimentului, dizolvarea  societatii), cat si in procesele patrimoniale avind ca obiect o valoare de pana la 10 milioane de lei. Totusi in doctrina a fost promovat si punctul de vedere potrivit caruia in materia litigiilor comerciale nepatrimoniale competenta de drept comun ar apartine judecatoriilor, si nu tribunalelor26.

                    Prin Decizia nr. II a Sectiilor Unite ale Curtii Supreme de Justitie s-a decis, in urma recursului in interesul legii, ca judecatoriile sunt competente sa solutioneze cererile privind autorizarea societatilor comerciale, intrucat acestea implica realizarea unei proceduri necontencioase, care intra in competenta de drept comun a judecatoriilor.

                    Aceste controverse au astazi doar o valoare istorica, deoarece noua redactare a textului art. 2 pct. 1 lit.a C.proc.civ. este lamuritoare in sensul atragerii competentei de drept comun a tribunalelor.  Se poate observa o crestere a substantiala a valorii, de la 10 milioane de lei la 10 miliarde de lei, dar criteriul valorii nu mai departajeaza competenta intre tribunal si judecatorie, ci intre tribunal si curte de apel.

                     In al doilea rand, textul actual stabileste ca tribunalul rezolva in materie comerciala, toate cererile al caror obiect este neevaluabil in bani. S-a exclus astfel, competenta judecatoriei.

                    In acelasi domeniu comercial, art. 16 C.proc.civ. stabileste ca «cererile in materia reorganizarii judiciare si a

falimentului sunt de competenta exclusiva a tribunalului in circumscriptia caruia se afla sediul principal al debitorului27.

                    In determinarea competentei de atributiune a tribunalelor, legea foloseste si criteriul valoric, prin care se realizeaza o delimitare a atributiilor intre judecatorii si tribunale, atat in litigiile comerciale, cat si in litigiile patrimoniale dintre persoane fizice.

                    Competenta de prima instanta a tribunalului se refera si la litigiile civile al caror obiect are o valoare de peste 2 miliarde de lei. In aceasta materie ramane in continuare, instanta de drept comun judecatoria, dar se poate observa o crestere accentuata a valorii care delimiteaza competenta ei de cea a tribunalului, respectiv de la 150 milioane lei la 2 miliarde de lei.

                    Reclamantul prin cererea sa initiala poate formula pretentii care sa atraga competenta materiala a unei anumite instante, spre a le modifica  apoi, fie in sensul majorarii, fie in sensul diminuarii lor, pastrandu-se insa competenta instantei sesizate.

                    Probleme deosebite s-au ivit in practica in legatura cu determinarea competentei in cazul promovarii unei actiunii civile de catre mai multi reclamanti impotriva unui singur parat, daca pretentiile deduse in justitie deriva din raporturi juridice distincte. In considerarea existentei unor raporturi juridice distincte s-a considerat in practica judiciara si in doctrina28 ca intr-o asemenea

imprejurare nu se justifica cumularea tuturor pretentiilor si determinarea competentei in functie de valoarea globala a acestora. Solutia se intemeia pe faptul ca, in acest caz sunt prezente mai multe raporturi distincte si care au o individualitate proprie, iar pretentia care are valoarea cea mai mare este cea care determina competenta. Aceeasi solutie era promovata in trecut si in cazul actiunilor conexe.

                    Alti autori29 au sustinut ca, intr-o atare imprejurare competenta ar trebui determinata in functie de valoarea totala a pretentiilor deduse judecatii, iar solutia care se impune, in prezenta mai multe actiuni, este ca acestea sa fie solutionate impreuna, pentru o mai buna administrare a justitiei.

                    Tribunalele au o competenta de drept comun si in materia conflictelor de munca30, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b1. Solutia legii se intemeiaza pe necesitatea formarii de sectii specializate in cadrul tribunalelor, in scopul solutionarii unor astfel de litigii.31

                    Competenta materiala a tribunalelor se determina si pe baza naturii pretentiilor deduse in justitie, potrivit art. 2 pct.1 lit.c –j C.proc.civ. Dispozitiile procedurale amintite determina competenta tribunalelor si in considerarea caracterului si consecintelor pe care

 

 

le produc hotararile pronuntate in anumite materii. Natura complexa a unor cauze nu constituie insa un criteriu esential pentru determinarea competentei tribunalelor. Unele din aceste cauze nu ridica probleme din punct de vedere al complexitatii lor, putand fi solutionate si de judecatorii, insa natura cauzelor este datatoare de ton in stabilirea competentei lor de solutionare.

                    De asemenea, tribunalele au plenitudine de jurisdictie  in litigiile de contencios administrativ competenta care rezulta din chiar formularea art. 2 pct.1 lit. c C.proc.civ., care excepteaza de la competenta tribunalelor doar cauzele date in competenta curtilor de apel, care au o competenta de exceptie in aceasta materie.

          Sunt asemenea litigii : cererile indreptate impotriva deciziilor adoptate, in temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 148/1999, de catre Colegiul de onoare de le langa Oficiul National de Cadastru, Geodezie si Cartografie; plangerile indreptate impotriva sanctiunilor disciplinare aplicate de catre Consiliul National al Audiovizualului sau de Agentia Nationata pentru Comunicatii si Informatica, in temeiul art. 37 alin.2 din Legea nr. 48/1992.

          Litigiile date in competenta tribunalelor ca instante de fond, in raport de natura acestora nu pot fi extinse si la alte situatii asemanatoare, intrucat normele de competenta care deroga de la principiile plenitudinii de jurisdictie sunt de stricta interpretare.

                    Astfel, s-a decis ca intra in competenta tribunalelor numai litigiile privitoare la expropriere si nu si cele nationalizare, aceasta din urma fiind o institutie distincta, care excede atributiile tribunalelor.

                   

                    Tot astfel, cererile referitoare la incuviintarea adoptiilor au fost date prin art. 2 pct.1 lit. f C.proc.civ. in competenta tribunalelor indiferent de cetatenia solicitantului.32

                    La o interpretare restrictiva trebuie sa se recurga si in cazul litigiilor privitoare la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare savirsite in procesele penale, litigii care sunt de competenta tribunalelor, si nu a instantelor de contencios administrativ33. Astfel, prin actiunea formulata, reclamantul C.P. a solicitat Tribunalului Maramures, in temeiul art. 504 C.proc.pen., obligarea paratului Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finantelor la plata sumei de 10 milioane $, reprezentand prejudiciul, moral si material suferit ca urmare a arestarii si cercetarii pe nedrept pentru infractiunea de luare de mita, ulterior arestarii, instantele dispunand achitarea sa.

                    b.Ca instante de apel, potrivit art. 2 pct.2 C.proc.civ., tribunalele solutioneaza apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii in prima instanta. Intrucat judecatoria este instanta de drept comun in ce priveste judecata in prima instanta, inseamna ca instanta de apel de drept comun este tribunalul.

                    Referitor la competenta tribunalului de a judeca apeluri, trebuie retinuta si dispozitia inscrisa in art. 339 alin. 3 C.proc.civ., conform careia, apelul exercitat impotriva incheierii necontencioase

date de presedintele judecatoriei se judeca de tribunal, iar apelul exercitat impotriva incheierii (necontencioase) date de presedintele tribunalului se judeca de completul instantei respective.

                    c.Ca instante de recurs , potrivit art. 2 pct.3 C.proc.civ., tribunalele judeca recursurile impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii in ultima instanta34. Numarul acestor categorii de hotarari este relativ restrans. In aceasta categorie intra in primul rand, hotararile care sunt date fara drept de apel, cum ar fi: hotararile care consfintesc invoiala partilor ; incheierile pronuntate asupra renuntarii la judecata.

                    In al doilea rand, in categoria hotararilor in discutie se inscriu si cele prevazute in art.2821 C.proc.civ., care in actuala reglementare precizeaza ca nu sunt supuse apelului , hotararile judecatoresti date in prima instanta in cererile introduse  pe cale principala privind pensii de intretinere, obligatii de plata a unei sume de bani sau de predare a unui bun mobil, in valoare de pana la 200 milioane inclusiv, actiunile posesorii, cele privitoare la inregistrarile in registrul de stare civila, luarea masurilor asiguratorii.

                    Alteori se  precizeaza ca hotararea este definitiva (de exemplu, hotararea de reexaminare), iar in unele cazuri se arata ca hotararea este supusa recursului (de exemplu, ordonanta presedintiala, incheierea de admitere sau de respingere a inscrierii unei asociati sau fundatii).

                    d. De asemenea, tribunalele mai judeca in orice alte materii date prin lege in competenta lor , potrivit art. 2 pct. 4 C.proc.civ., care este o dispozitie de trimitere la alte prevederi legale.

                    Ca atare, tribunalul mai solutioneaza : caile extraordinare de atac de retractare (contestatia in anulare si revizuirea) si contestatiile la titlu care vizeaza hotararile tribunalului ; contestatia la executare, cand tribunalul este instanta de executare ; conflictele dintre doua judecatorii din circumscriptia sa teritoriala ; cererea de stramutare de la o judecatorie la alta din raza sa teritoriala pe motiv de rudenie sau afinitate; cererea pentru declararea judecatoreasca a abandonului de copii ; recursul declarat impotriva incheierii pronuntate de judecatorul delegat de la registrul comertului ; cererile privine acordarea personalitatii juridice asociatiilor de sindicate; cererile privitoare la procedura reorganizarii si lichidarii judiciare, in baza Legii nr. 64/1995; cererile privind admiterea sau respingerea candidaturilor la alegerile locale, potrivit Legii nr.70/1991; contestatiile impotriva deciziilor date de directiile  generale a finantelor publice si controlului financiar de stat, potrivit Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 13/2001; litigiile pornite potrivit art.155 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale.

                    Referitor la competenta materiala a tribunalelor, art. 2 C.proc.civ. nu a modificat competenta speciala a Tribunalelor Bucuresti, Constanta si Galati, acestea doua din urma avand o competenta speciala maritima si fluviala.

C. Competenta materiala a curtiilor de apel

                    Competenta materiala sau de atributiune a curtilor de apel este stabilita in art. 3 C.proc.civ., potrivit caruia  « curtile de apel judeca :

 1. in prima instanta, procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 10 miliarde de lei, precum si procesele si cererile in materie de contencios administrativ privind actele autoritatilor si institutiilor centrale ; 

  2. ca instante de apel, apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in prima instanta ;

 3. ca instante de recurs, recursurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in  apel sau impotriva hotararilor pronuntate in prima instanta de tribunale, care, potrivit legii nu sunt supuse apelului, precum si in alte cauze prevazute de lege ;

 4. in alte materii date prin lege in competenta lor.»             

                    Ca  atare, curtile de apel au o competenta de fond, o competenta de control judiciar si o competenta diversa.

                  a. In prima instanta, curtile de apel judeca procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 10 miliarde de lei, precum si procesele si cererile in materie de contencios administrativ privind actele autoritatilor si institutiilor centrale.

                    Art. 3 pct. 1 C.proc.civ., modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, contine o redactare mult diferita de cea anterioara, intrucat pentru prima data se instituie si in sarcina curtilor de apel o competenta in materia litigiilor comerciale. 

                    Competenta in aceasta materie a curtilor de apel ramane insa o competenta de exceptie, plenitudinea de competenta revenind in continuare tribunalelor. Totusi se poate constata o deplasare a competentei, in materie comerciala, inspre tribunale si curti de apel.

                    Modificari semnificative s-au produs si in ceea ce priveste competenta curtilor de apel in materia contenciosului administrativ. Plenitudinea de competenta in aceasta materie  revine tribunalelor, curtile de apel, fiind din acest punct de vedere, instante cu o competenta de exceptie. Prin actuala formulare a pct. 1 al art. 3 din C.proc.civ., competenta tribunalelor a fost largita si in materia litigiilor de contencios administrativ. Aceasta deoarece, articolul mentionat nu se mai refera si la competenta de solutionare a litigiilor privind actele prefecturilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel judetean, ale autoritatiilor publice judetene si ale municipiului Bucuresti. Ca atare, toate aceste litigii de contencios administrativ sunt de competenta tribunalului, ca instanta cu plenitudine de competenta in materia contenciosului administrativ, iar nu in competenta curtilor de apel.

                      Se poate observa ca, art. 3 pct.1 C.proc.civ. in actuala reglementare contine o redactare diferita si de natura a inlatura interpretarile care s-au dat in trecut cu prive la sfera de aplicare a acestuia, unii autori apreciind ca textul in discutie, inainte de modificare, nu era suficient de clar redactat si putea da nastere la interpretari diferite35. 

                    Astfel, in primul rand, vechea reglementare a art. 3 pct.1 C.proc.civ. se referea la «actele de competenta autoritatiilor administratiei pblice locale», formulare care sugera ideea ca sunt avute in vedere numai actele care sunt de competenta unor anumite organe ale administratiei, chiar daca acestea au fost emise cu incalcarea regulilor de competenta materiala sau teritoriala, respectiv de un alt organ al administratiei. Or, actuala redactare nu mai contine o atare formulare, astfel ca interpretarea textului nu mai ridica probleme.

                Pe de alta parte, redactarea anterioara a textului ridica si problema de a cunoaste daca competenta curtilor de apel este atrasa numai in cazul actelor emise de catre autoritatile administratiei publice centrale sau si in cazul celor emise de autoritatile centrale. Unii autori36 au sustinut ca aceasta ultima interpretare prevaleaza deoarece, textul se referea la competenta «celorlalte organe centrale».

                    Orice disputa doctrinara este exclusa in prezent, datorita actualei redactari a textului in discutie prin O.U.G. nr. 59/2001, si aceasta deoarece, legea are in vedere litigiile de contencios administrativ care privesc  « actele autoritatilor si institutiilor centrale ». 

                    Oricum, este insa putin probabil ca, legiuitorul ar fi intentionat ca actele administrative ale autoritatii publice centrale sa fie supuse controlului pe cale a contenciosului administrativ la tribunale, cu recurs la curtile de apel, in timp ce cererile referitoare

la toate actele administrative ce emana de la de la toate autoritatile administratiei publice centrale sa fie solutionate in prima instanta  de curtile de apel, cu recurs la Curtea Suprema de Justitie.37

         

                    b.Ca instanta de apel, curtile judeca  «apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in prima instanta ». Competenta curtilor de apel nu a sporit prin modificarile aduse Codului de procedura civila, dimpotriva se poate constata chiar o diminuare a competentei acestor instante in materie de apel. Si aceasta deoarece, litigiile in materie comerciala si in materia conflictelor de munca au fost date in competenta de drept comun a tribunalelor, iar noile reglementari au suprimat calea de atac a apelului  atat in materia litigiilor comerciale, in baza art. 7208 C.proc.civ., cat si in materia conflictelor de drepturi, in temeiul art. 79 din Legea nr. 168/1999.

                    c. Curtile de apel au si competenta de a exercita controlul judiciar prin intermediul caii de atac a recursului. Potrivit art. 3 pct.3 C.proc.civ., curtile de apel judeca ca instante de recurs «recursurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in apel sau impotriva hotararilor pronuntate, in prima instanta de tribunale, care potrivit legii , nu sunt supuse apelului, precum si in alte cauze prevazute de lege».

                    O prima concluzie care se desprinde din formularea art. 3 pct. 3 este aceea potrivit careia, curtile de apel sunt in continuare instante de drept comun in materie de recurs. Si aceasta deoarece, pe de o parte, competenta curtilor de apel in aceasta

materie vizeaza hotararile pronuntate de tribunale asupra apelurilor, iar tribunalele sunt in continuare instante de drept comun in materie de apel. Pe de alta parte, curtile de apel au competenta de a solutiona recursurile indreptate impotriva hotararilor pronuntate in prima instanta de tribunale, dar care potrivit legii nu sunt supuse apelului.

                    O a doua concluzie ce poate fi formulata este aceea potrivit careia, art. 3 pct. 3 C.proc.civ. deschide calea de atac a recursului si in alte cazuri expres prevazute de lege.

                    d. Curtile de apel au si o competenta diversa38 respectiv astfel cum precizeaza art.3 pct.4 C.proc.civ. si in «alte materii date prin lege in competenta lor». 

                    In aceasta categorie se include, in primul rand, unele cereri  prin a caror rezolvare se urmareste o buna administrare a justitiei, precum : solutionarea conflictelor de competenta dintre doua tribunale, dintre o judecatorie si un tribunal, dintre doua judecatorii din raza aceleiasi curti de apel; solutionarea cererilor de stramutare bazate pe motiv de rudenie sau afinitate; solutionarea cererilor de recuzare a tuturor judecatorilor de la un tribunal sau a doi ori mai multi judecatori de la un tribunal, atunci cand din cauza recuzarii completul nu se poate forma.

                    De asemenea, curtile de apel au si competenta de a

solutiona caile extraordinare de atac indreptate impotriva propriilor hotarari, precum contestatia in anulare, revizuirea, ori contestatia la executare in legatura cu intelesul, intinderea si aplicarea dispozitivului propriei hotarari.

                    Curtile de apel au, de asemenea competenta de a solutiona cererile de indreptare a propriilor hotarari si de completare a acestora.

                    O competenta speciala este acordata curtilor de apel si in materie arbitrala. Astfel, potrivit art. 41 din Legea nr. 59/1993, competenta ce revine instantelor judecatoresti in legatura cu arbitrajul apartine instantei care ar fi competenta sa solutioneze litigiul in fond, in lipsa unei conventii arbitrale. Aceasta dispozitie este una de principiu, in sensul ca se refera la competenta tuturor categoriilor de instante in materie arbitrala.

                    Competenta acestora este atrasa numai in cazul in care instanta sesizata ar fi fost competenta sa solutioneze cauza in fond. In baza acestor prevederi, instantele pot solutiona orice incident ivit in cursul procedurii arbitrale, precum si actiunile in anularea hotararilor arbitrale, sau de investire a acestora cu formula executorie.

                   

                    D. Competenta materiala a Curtii Supreme de Justitie

                    Curtea Suprema de Justitie39 prin  este continuatoarea Inaltei Curti de Casatie40 care, la randul ei a fost o institutie de inspiratie franceza, avand insa antecedente institutionale in vechiul drept romanesc, unde cea din urma instanta era Divanul Domnesc, din care facea parte si domnitorul.

                    In Romania  exista o singura Curte Suprema de Justitie41, iar unicitatea instantei supreme este nu numai singura compatibila cu structura unitara a statului roman, ci si cu functiile acesteia.

                    Competenta instantei supreme este determinata de functiile speciale ale unei instante aflate in varful ierarhiei instantelor care alcatuiesc sistemul nostru judiciar. Or, asa cum este firesc, aceste functii trebuie sa fie concentrate asupra exercitarii unui control judiciar extraordinar si asupra indrumarii instantelor judecatoresti pentru aplicarea si interpretarea corecta a legii in opera de infaptuire a justitiei.

                        Potrivit art. 4 C.proc.civ., “Curtea Suprema de Justitie judeca:  

 1. recursurile declarate impotriva hotararilor curtilor de apel si a altor hotarari, in cazurile prevazute de lege;

 2. recursurile in interesul legii;

 

  3. recursurile in anulare; 

 4. in orice alte materii date prin lege in competenta sa ».

                    Se poate observa ca, legea confera instantei supreme, in primul rand, o competenta de exceptie in materia recursului. Din acest punct de vedere art. 4 pct. 1 C.proc.civ. se refera la doua situatii distincte si care vizeaza: solutionarea recursurilor indreptate impotriva hotararilor pronuntate de curtile de apel si solutionarea recursurilor in alte cauze prevazute de lege.

                    Daca in ce priveste hotararile curtilor de apel, textul in discutie nu ridica observatii complimentare, (exceptand totusi regimul juridic al incheierilor judecatoresti, supuse si ele recursului odata cu fondul, mai putin cele prin care s-a intrerupt sau suspendat cursul judecatii, care pot fi atacate cu recurs), insuficient lamuritoare ramane locutiunea ”alte hotarari” din cuprinsul aceluiasi text.

                    In acest sens, prevederile art. 4 C.proc.civ. se completeaza in mod corespunzator cu cele cuprinse in art. 27 din Legea nr. 56/1993, potrivit caruia “la sectiile Curtii Supreme de Justitie, dupa competenta fiecareia, partile pot declara recurs si impotriva hotararilor nedefinitive sau actelor judecatoresti de orice natura care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecatii a fost intrerupt in fata curtilor de apel“.

                    De asemenea, pot fi atacate cu recurs si hotarari pronuntate de alte organe cu activitate jurisdictionala, categorie in care de incadreaza si actele administrativ-jurisdictionale, in conditiile art. 4 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ.

                    Curtea Suprema de Justitie are insa, potrivit art. 4 pct. 2 si 3 C.proc.civ., plenitudine de jurisdictie in materia cailor extraordinare de atac, respectiv a recursului in interesul legii si a recursului in anulare.

                     Cu toate acestea, Curtea Suprema de Justitie nu este un al treilea grad de jurisdictie, instantele judecatoresti fiind grupate cate doua. Solutia data intr-un astfel de recurs are o valoare doctrinara si nu are efect asupra hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese, dar dezlegarea data problemelor de dreptjudecate este obligatarie pentru instante.42.

                     Prin exercitarea recursului in interesul legii si a recursului in anulare se realizeaza functia de indrumare a instantelor judecatoresti inferioare in aplicare si interpretarea uniforma a legii pe intreg teritoriul tarii. Rolul central revine in aceasta privinta deciziilor pronuntate de instanta suprema asupra recursurilor in interesul legii, decizii care sunt obligatorii pentru instantele judecatoresti inferioare.

                    Instanta suprema are si o competenta diversa, care este recunoscuta prin prevederile art. 4 pct. 4 C.proc.civ., potrivit carora acesta instanta are comptetenta de a solutiona unele cereri referitoare la realizarea unei bune administrari a justitiei. In aceasta categorie pot fi incluse: cererile privitoare la solutionarea conflictelor de competenta dintre doua curti de apel, dintre doua tribunale din raza teritoriala a unor curti de apel diferite, dintre un

tribunal si o curte de apel, dintre o judecatorie si o curte de apel, dintre doua judecatorii din circumscriptia teritoriala a unor tribunale si curti de apel diferite, dintre o curte de apel si un alt organ cu activitate jurisdictionala, precum si cele dintre o instanta judecatoreasca si instantele Curtii de conturi; cererile privitoare la stramutarea procesului civil de la o curte de apel la alta curte de apel pentru motive de rudenie sau afinitate; cererile de stramutare a procesului civil pe motive de  legitima banuiala si de siguranta publica; cererile pentru delegarea altei instante.

                    In baza unor dispozitii procedurale, altele decat cele din Codul de procedura civila, instanta suprema are competenta de a solutiona si alte cereri sau cai de atac, dupa cum urmeaza: cererile pentru indreptarea propriilor hotarari; contestatiile la titlu, adica cele in legatura cu intelesul, intinderea si aplicarea dispozitivului hotararii ce se executa; solutionarea cailor de atac de retractare – contestatia in anulare si revizuire – exercitate impotriva propriilor lor hotarari; contestatiile privind modul de formare si componenta Biroului Electoral Central, in temeiul art. 32 alin. 2 din Legea nr. 68/1992; contestatiile formulate de magistrati in cazul indepartarii din magistratura pentru motive de boala grava sau vadita incapacitate profesionala, cele formulate impotriva sanctiunilor disciplinare aplicate de Consiliul Superior al Magistraturii sau de Comisia de Disciplina a Ministerului Public, in temeiul art. 97 alin.1 si 2, art. 129 alin. 2 din Legea nr. 92/1992.43

                    In determinarea competentei instantei supreme trebuie sa tinem seama si de delimitarea de atributii intre diferitele structuri

organizatorice ale acesteia. Astfel, Curtea Suprema de Justitie are patru sectii, respectiv sectia civila, sectia penala, sectia comerciala si sectia de contencios administrativ, fiecare sectie avand propria sa competenta, Completul de 9 judecatori si Sectiile Unite.44

                    Art. 21 din Legea Curtii Supreme de Justitie arata ca sectia civila are comptenta de a solutiona, recursurile: “in cauzele civile, determinate de Codul de procedura civila, in afara de cele date in competenta altor sectii prin prezenta lege sau prin alte legi; contra hotararilor pronuntate in litigii de munca, in cazurile determinate de lege; in orice cauze privind alte materii care nu au fost date in competenta celorlalte sectii.”

                    Sectia comerciala judeca recursurile contra hotararilor pronuntate in materie comerciala, in cazurile determinate de lege, iar in baza aceluisi text, sectia de contencios administrativ, solutionaeza recursurile in materie de contemcios administrativ, in cazurile determinate de lege; in materie de expropriere; in materie fiscala, cu exceptia litigiilor care sunt date prin legi speciale in competenta altor instante.

                    Se poate observa ca, sectia civila are o competenta generala in raport cu celelalte sectii ale instantei supreme, desigur in categoria litigiilor civile. Acesta asertiune se desprinde atat di formularea textului legal,in legatura cu litigiile date in competenta sectiei civile a Curtii Supreme de Justitie, cat si din imprejurarea ca celelalte sectii au o competenta numai in materie de recurs.

                    Totusi o imagine completa asupra competentei sectiilor

instantei supreme in materie civila nu poate face abstractie de prevederile art. 22 si 23 din legea acestei instante.

                    Potrivit art. 22, sectiile Curtii Supreme de Justitie, in raport cu competenta fiecareia judeca recursurile in anulare impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii, tribunale si curti de apel. De asemenea, potrivit art. 23 din Legea nr. 56/1993, sectiile instantei supreme sunt acelea care solutioneaza, in raport cu competenta fiecareia, cererile de stramutare in cazurile prevazute de Codul de procedura civila si conflictele de competenta in cazurile prevazute de lege.

                    Ele au insa si competenta de a solutiona, in baza aceluiasi text si “orice cereri prevazute de lege”. Or, tocmai aceasta din urma dispozitie legala restrange in mod evident competenta de drept comun a sectiei civile a Curtii Supreme de Justitie.

                    De asemenea, Curtea Suprema de Justitie are si competenta de a solutiona unele cereri in Sectii Unite, competenta care este strict determinata de lege si care nu poate fi extinsa si la alte situatii. Astfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 56/1993, competenta Sectiilor Unite are ca obiect : ”judecarea recursurilor in cazurile in care Completul de noua judecatori a pronuntat decizii in recurs ordinar; judecarea recursurilor in interesul legii; solutionarea sesizarilor privind schimbarea jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie; sesizarea Curtii Constitutionale pentru controlul constitutionalitatii legilor inainte de promulgare.”

                    In conditiile actuale ale dezvoltarii si integrarii tarii noastre in Uniunea Europeana, apreciez ca nu se poate face abstractie de rolul  Curtii Supreme de Justitie in promovarea si

aplicarea dreptului comunitar. Receptarea dreptului comunitar este imperioasa in perspectiva unei integrari in Uniunea Europeana, data de la care deciziile Curtii Europene de Justitie vor deveni obligatorii, ceea ce va revolutiona nu numai dreptul material al tarii noastre, ci si dreptul procesual45 .

                    De regula, Curtea Suprema de Justitie nu judeca in fond, ea procedeaza astfel numai exceptional, fie pe temeiul legii comune de procedura, fie pe temeiul unor legi speciale. De exemplu, in temeiul art. 314 C.proc.civ., aceasta instanta hotaraste asupra fondului pricinii in cazurile in care caseaza hotararea atacata numai in scopul aplicarii corecte a legii la imprejurari de fapt ce au fost deplin stabilite.

                    Totusi, legea fundamaentala si legea Curtii Supreme de Justitie atribuie acesteia si competenta de a judeca in prima instanta anumite cauze care privesc unele persoane, precum membrii Parlamentului si ai Guvernului, magistratii, seii cultelor religioase. In materie dreptului muncii, Curtea se pronunta in prima instanta si definitiv numai in legatura cu suspendarea grevei,46 pentru a proteja interese majore pentru economia nationala sau interese de ordin umanitar.

                    Totodata, Curtea Suprema de Justitie se pronunta in prima instanta si definitiv in materia contenciosului electoral, cat priveste formarea si componenta Biroului Electoral Central.47

In toate celelalte cazuri, instanta suprema rezolva in situatii inevitabile, incidente aparute in procesul civil, precum recuzarea judecatorilor, conflictele de competenta, unele cereri de stramutare ori alte cereri in legatura cu propriile hotarari.

C A P I T O L U L  III 

PRIVIRE CRITICA ASUPRA SISTEMULUI DE STABILIRE A COMPETENTEI

                    Examinand dispozitiile art. 21, 25 si 28 din Legea nr. 92/1992 si ale art. 2 – 4 din Legea nr. 56/1993,care stabilesc competenta functionala a instantelor judecatoresti, precum si prevederile art. 1- 4 C.proc.civ., care reglementeaza competenta procesuala a acestora, se pot trage mai multe concluzii.

                    Astfel, in primul rand se observa ca, judecatoriile sunt instantele cu plenitudine de competenta pentru judecata in prima instanta, deoarece solutioneaza toate procesele si cererile cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante. Apoi, tribunalele sunt instante de exceptie in ce priveste judecata in prima instanta si in recurs, dar sunt instante de drept comun pentru solutionarea apelurilor, din moment ce au competenta de a judeca apelurile indreptate imptriva hotararilor de prima instanta a judecatoriilor.

                    De asemenea, curtile de apel apar ca instante de exceptie in ce priveste judecata in apel si prima instanta, dar sunt instante de drept comun in materie de recurs, din moment ce solutioneaza aceasta cale de atac impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in apel.

                    Curtea Suprema de Justitie nu solutioneaza apeluri si este instanta de exceptie in ce priveste judecata in prima instanta, dar si in recurs pentru ca in fata sa pot ajunge doar hotararile pronuntate in apel de catre curtile de apel, or acestea sunt instante de exceptie in aceasta materie.

                    Situatia aceasta se datoreaza faptului ca s-a dorit sa se revina la sistemul nostru traditional, dar s-a realizat numai partial acest lucru , deoarece s-a luat ca model forma codului din anul 1948 si nu aceea dinainte de razboi48.

                     In sistemul nostru traditional, ca si in cel francez de care suntem apropiati, instanta de drept comun pentru  judecata in fond era tribunalul, ceea ce facea ca pentru apel instanta de drept comun sa fie curtea de apel, iar pentru recurs Curtea de Casatie. Prima veriga a sistemului judecatoresc (judecatoria de ocol in Romania si tribunalul de instanta in Franta) era la noi o instanta de exceptie, numai pentru cauzele expres prevazute de lege, in functie de natura si valoarea obiectului cererilor.

                    Un atare sistem are in vedere ca, in afara pricinilor mai simple, chiar judecata in prima instanta sa se faca de judecatorii cu mai multa experienta si mai indepartati de parti, pentru a proteja impartialitatea judecatorilor. In acest fel se justica si infiintarea

curtilor de apel, care chiar potrivit denumirii lor trebuie sa fie instante da drept comun in materie de apel si ceea ce este foarte important, se asigura rolul preeminent instantei din varful sistemului judecatoresc, care judecand aproape toate recursurile, poate asigura o practica unitara.

                    Prin sistemul adoptat de Legea pentru organizarea judecatoreasca si apoi de Codul de procedura civila s-a preferat sa se mentina plenitudinea de competenta a judecatoriei ca instanta de fond, asfel cum a fost consacrat in anu 1948, probabil din dorinta de a nu indeparta de justitie pe cei interesati. Dar in aceasta varianta se produc serioase  neajunsuri, apelurile fiind judecate de 41 de tribunale, iar recursurile de 15 curti de apel, ceea ce desigur nu este de natura sa duca la o practica unitara.

                     In conditiile in care calea de atac a apelului, potrivit modificarilor aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, a fost suprimata in privinta mai multor cauze s-a ajuns ca tribunalele sa judece tot atatea recursuri ca si curtile de apel.

                    Merita amintit faptul ca, rolul Curtii Supreme de Justitie este grav afectat prin faptul ca, judeca recursuri numai in anumite materii si nu intotdeauna dintre acelea cu numar frecvent de cauze, astfel incat obiectivul de a urmari aplicarea corecta si unitara a legilor de catre toate instantele este imposibil de realizat, in conditiile in care foarte multe cauze nu ajung in fata sa decat prin intermediul recursului in interesul legii si a recursului in anulare.

                    Aceste cai extraordinare existau si in sistemul nostru anterior, dar aceasta imprejurare nu a dus la abandonarea pozitiei de instanta de drept comun in ce priveste solutionarea recursului pentru Curtea de Casatie.

                    Consider ca modalitatea in care este reglemantata in prezent competenta instantelor judecatoresti nu este cea mai potrivita, avand in vedere cle expuse anterior. La acestea se mai poate adauga si fatul ca judecatoriile au ramas cu plenitudine de competenta in judecata de prima instante, iar judecatorii cu experienta au fost promovati la tribunale, asefel ca, numarul mare de hotarari nelegale pronuntate de judecatorii este si rezultatul reformei.

                    Pe de alta parte, exista un pericol mare, care s-a si concretizat in crearea unei practici diversificata si neunitara.

BIBLIOGRAFIE

1.    CODUL DE PROCEDURA CIVILA

2.    IOAN LES – Comentariile Codului de procedura civila, vol.I, Editura “ALL BECK” , Bucuresti 2001

3.    VIOREL MIHAI CIOBANU – Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol.I, Editura  « National », Bucuresti 1996,

4. ION DELEANU – Tratat de procedura civila, vol.I,      Editura « Servo-Sat », Arad, 2000, pag. 364

5. GABRIEL BOROI   Codul de procedura civila, comentat si adnotat, vol. I, Editura «All Beck », Bucuresti, 2001, pag.28

6.    IOAN LES    Dictionar  de drept civil ;

7.    ION DELEANU, SERGIU DELEANU – Mica enciclopedie a dreptului. Adagii si locutiuni latine in dreptul romanesc, Editura « Dacia », Cluj, 2000, pag.218.

8.    REVISTA « DREPTUL »

9. Practica judiciara a Tribunalului Maramures

C U P R I N S

CAPITOLUL I :  CONSIDERATII INTRODUCTIVE

                               1. Notiuni introductive

                               2. Principiile stabilirii competentei generale a instantelor judecatoresti

    CAPITOLUL II :COMPETENTA DUPA MATERIE

                              1. Aspecte generale

                              2.Competenta materiala a instantelor judecatoresti

                              A. Competenta materiala a judecatoriei
                              B. Competenta materiala a tribunalului

                              C. Competenta materiala a Curtii de Apel

                              D.Competenta materiala a Curtii Supreme de Justitie

  

 CAPITOLUL III : PRIVIRE CRITICA ASUPRA SISTEMULUI DE STABILIRE A COMPETENTEI

                              BIBLIOGRAFIE

 



[1] A se vedea in acest sens art. 1-29 C.proc.civ. francez din anul 1975, art. 1-21 C.proc.civ.din Quebec din anul 1977, art. 1-6 C.proc.civ. columbian din anul 1989

[2]  Ioan Les – Comentariile Codului de procedura civila, vol.I, Editura “All Beck”, Bucuresti, 2001, pag.3

 3 Ioan Les – Dictionar  de drept civil 

 4 Ion Deleanu – Tratat de procedura civila, vol.I, Editura « Servo-Sat », Arad, 2000, pag. 364

  5 I.Deleanu – op.cit., vol. I, pag. 319

  6 Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol.I, Editura  « National », Bucuresti 1996, pag.372

 7 I. Deleanu – op.cit., vol.I, pag.321-322

  8 S-a considerat ca arbitrajul constituie o exceptie, prin conventia partilor, de la principiul plenitudinii competentei instantelor, potrivit art. 340 C.proc.civ. In sens contrar, a se vedea I. Deleanu – op.cit., vol. I, pag. 322.

 9 Ion Deleanu, Sergiu Deleanu – Mica enciclopedie a dreptului. Adagii si locutiuni latine in dreptul romanesc, Editura « Dacia », Cluj, 2000, pag.218.

 10 I.Deleanu – op. cit., vol. I, pag. 325 - 328

 11 V.M.Ciobanu – op.cit., vol. I, pag. 434 – 435

 12 Art. 22 C.proc.civ. reglementeza conflictele de competenta si modalitatea de solutionare a acestora, in cadrul procesului civil

 13 Legea nr. 92 din 4 august 1992 privind organizarea si functionarea instantelor judecatoresti  publicata in “Monitorul Oficial al Romaniei” nr. 197 din 30 august 1992, actualizata prin Legea nr.653/1992, publicata in “Monitorul Oficial al Romaniei” nr. 905/1992, si modificata prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 20/2002, publicata in “Monitorul Oficial al Romaniei” nr.151/2002, aprobata prin Legea nr. 479/2002, publicata in “Monitorul Oficial al Romaniei” nr. 523/2002

 14 Gabriel Boroi – Codul de procedura civila, comentat si adnotat, vol. I, Editura «All Beck », Bucuresti, 2001, pag.28

 15 I. Deleanu – op.cit., vol. I, pag. 364

 16 V.M.Ciobanu – op. cit., vol. I, pag.401

 17 I.Les – op.cit., vol. I, pag. 28 –29

 18 G. Boroi – op.cit., vol.I, pag. 34, I.Deleanu – op.cit., vol.I, pag. 371

 19 P.Vasilescu – Tratat teoretic si practic de procedura civila, Iasi, 1939, pag. 484.

 20 Litisconsortiul este o insitutie esentialmente procesuala, el neputand avea existenta in afara unui proces, iar litisconsortii sunt partii in proces, potrivit art. 47 C.proc.civ.

 21 Art. 10 din Legea nr. 92/1992 precizeaza ca instantele judecatoresti sunt judecatoriile ; tribunalele ;curtile de apel ; Curtea Suprema de Justitie.

 22 V.M.Ciobanu – op.cit., vol. I, pag. 403

 23 I.Deleanu – op.cit., vol. I, pag.377

 24 Legea nr. 119/1996 a fost modificata prin Legea nr. 479/2002, publicata in “Monitorul Oficial al Romaniei” nr. 523/2002.

 25 G.Boroi – op.cit.,vol.I, pag. 29-30; V.M.Ciobanu – op. cit., vol.I, pag. 405.

 26 Traian Pop – Opinii in legatura cu unele aspecte jurisprudentiale actuale in domeniul dreptului procesual, in Revista «Dreptul » nr.12/1994, pag. 15 -17.

 27 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi – Modificarile aduse Codului de procedura civila prin O.U.G. nr. 138/2000, in Revista «Dreptul » nr. 1/2001, pag. 4-9

 28 V.M.Ciobanu – Tratat de procedura civila…, op.cit.,vol. I, pag. 410

 29 I.Les – op. cit., vol.I, pag. 31

 30 Potrivit Legii nr. 168/1999 sunt conflicte de munca, conflictele dintre salariati si unitatile la care sunt incadrati, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ( conflicte de interese) sau la drepturile rezultate din desfasurarea raporturilor de munca (conflicte de drepturi)

 31 Gabriel Boroi – op. cit., vol.I, pag. 32.

  32 Ion P. Filipescu – Adoptia si protectia copilului aflat in dificultate, Editura «All », Timisoara,1997, pag. 54.

 33 Sentinta civila nr. 828/7.10.2002, nepublicata, a Tribunalului Maramures

 34 G.Boroi – op.cit., pag.38-39

35 V.M. Ciobanu – op.cit., pag.415

36 V.M. Ciobanu – op.cit., pag.415

 37 G.Boroi – op.cit., vol.I, pag.42.

 38 De exemplu, apelurile indreptate impotriva hotararii tribunalelor de acordare sau neacordare a personalitatii juridice a uniunii sindicatelor; recursurile impotriva hotararilor pronuntate de jdecatorul sindic in cazurile prevazute de art.10 din Legea nr. 64/1995.

 39 Organizarea si functionarea acestei instante este data prin Legea nr. 56/9.07.1993, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei  nr. 159/13.07.1993. Cu modificarile si completarile ce I-au fost aduse, legea a fost republicata in  Monitorul Oficial al Romaniei  nr. 56/8.02.1999)

  40  I. Deleanu – op.cit, pag.401

 41 Potrivit art. 1 alin.3 din Legea nr. 56/1993

 42 I. Deleanu – op.cit., vol.I, pag. 399

 43  I. Les – op.cit., pag.46

 43 Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 56/1993, in forma modificata si completata prin Legea nr. 79/1996, publicata in “Monitorul Oficial al Romaniei“ nr.150/17.07.1996

 45 L. Miulescu – “Principalele caracteristici ale raporturilor intre dreptul comunitar european si drepturile nationale ale statelor membre. Consecinte pentru dreptul roman” – in Revista “ Dreptul” nr. 12/2000, pag. 35-38

 46 Art. 30 din Legea nr. 15/1991

 47 Art. 32 alin. 2 din Legea nr. 68/1992.

 48 V.M.Ciobanu – op.cit., pag. 420

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

Cauta referat
Scriitori romani