Afirmarea constiintei nationale in Transilvania la sfarsitul sec XVIII referat






Afirmarea constiintei nationale in Transilvania

la sfarsitul secolului XVIII

            In anul 1762 structura demografica a Principatului Transilvaniei era compusa din 66,46% romani, 21,62% maghiari, 11,72% sasi si altii. Precum rezulta din aceste procente comparative majoritatea absoluta a populatiei era formata din romani.

Un recensamant din anul 1767 enumara urmatoarele categorii sociale: magnati, cu 262 familii; nobili de rand, 25947 familii (primipili secui, boieri romani din Tara Fagarasului si altii); sasi liberi, 18364 familii; unguri liberi, 5533 familii; secui liberi 7866 familii; romani liberi 14678 familii; oraseni 11865 familii. Patura cea mai larga a populatiei era constituita din 107945 de iobagi – in mare parte romani – si 45495 familii de jeleri.

Trecand peste aceste realitati demografice, etnice si sociale, dispozitiile codurilor de legi “Approbatae constitutiones” (1653) si “Compilatae Constitutiones” (1669), temelii juridice ale feudalismului ardelean cuprindeau pentru romani dispozitii discriminatorii, asigurand in schimb “natiunilor“ (nobilii maghiari, sasi si secui) si religiilor (catolica, reformata, luterana si unitara) privilegiate prerogative ca si puterea politica in stat; ele excludeau astfel de la viata publica sau politica pe romanii din Transilvania, care formau majoritatea absoluta a populatiei. Dieta, organ nobiliar, era formata numai din cele trei natiunii privilegiate.

“In Transilvania – remarca D.Prodan – distinctiile, diferentierile sociale sunt mereu dublate cu distinctiile, diferentierile dintre popoare. Procesul de evolutie sociala se intelege si ca proces de evolutie nationala”. Constatarea aceasta este ilustrata prin evolutia notiunii de natiune romana, precum si prin interferenta aspectelor sociale si nationale cu ocazia infiintarii granitei militare in Transilvania.

Dar pe langa diferentierea din punct de vedere social, romanii se deosebesc de natiunile privilegiate si etnic, ca origine, limba, obiceiuri, credinte, folclor si port; sunt legati prin fire multiple si trainice de fratii lor de dincolo de crestele Carpatilor. Toate aceste elemente distinctive sunt suportul unei constiinte de “neam romanesc”, prezenta “in devenire istorica, care cu timpul isi va face tot mai mult loc in constiinta romaneasca, ca pana la urma, in secolul al XVI-lea, Mihai si fapta lui sa devina chiar simbolul activ al unitatii nationale.”

Pentru a indigui acest curent de afirmare nationala cercurile vieneze initiaza din motive politice, unirea romanilor cu biserica catolica, unire conceputa ca un instrument de dominare mai eficace a Transilvaniei. Promitandu-se preotimii romane nevoiase egalitate in drepturi cu preotii catolici si biserici ortodoxe “tolerate” drepturi egale cu ale confesiunilor “recepte”, Curtea imperiala socotea succesul asigurat, mai ales ceranduli-se doar romanilor recunoasterea autoritatii papei. Problema unirii, adusa in discutie mai intai la sinodul din Alba Iulia de la 1697 de catre mitropolitul Teofil, a fost primita la 7 octombrie 1698. La aceasta dieta actul de unire a fost semnat de 38 de protopopi si intarit printr-o diploma leopoldina in 1699.

Unirea nu se putut propaga insa dupa asteptarile initiatorilor deoarece se opunea nobilii are pierdeau brate de munca; dar se impotrivea mai ales poporul roman cu deosebire cel din partile Brasovului, Fagarasului, Hunedoarei. In aceasta situatie, a urmat in anul 1701, o noua diploma imperiala, prin care s-au extins beneficiile unirii nu numai asupra preotilor ci si asupra mirenilor trecuti la unire, ridicandu-i din starea de iobagie la cea de oameni liberi. Diploma, de importanta deosebita nu numai religioase ci in mar masura sociala si politica nu s-a aplicat insa niciodata din cauza impotrivirii celor “trei natiuni” privilegiate.

S-au produs de aceea puternice agitatii, care vor pune intr-o situatie foarte critica, insasi stapanirea habsburgica in Transilvania. In lupta aceasta dusa de episcopul Inocentiu Micu se profileaza tot mai pregnant postulate sociale si nationale, suprapunandu-se celor religioase. Cu petitii si memorii vrasnicul vladica, primul care a inteles miscarea romaneasca nationala a asaltat timp de 16 ani (1728 – 1744), dieta si curtea vieneza. El pretinde ca romanii sa fie egal indreptatiti cu celelalte “natiuni” ale Transilvaniei, sa fie reprezentati in dieta, in guvern sa obtina functii, sa fie stearsa iobagia in scaunele sasesti si sa se acorde iobagilor dreptul de libera stramutare, de a frecventa scolile, de a invata mestesuguri. Se cerea, cu alte cuvinte stergerea inegalitatii sociale si nationale la care erau condamnati romanii din Transilvania. El revendica de asemenea, regimentele separate ale natiunilor pe care le oferea pentru cazul in care vor fi satisfacute revendicarile  poporului sau, precum si existenta ofiterilor romani.





Micu aducea ca argument ponderea nationala a romanilor in Transilvania, sarcinile purtate de ei precum si drepturile lor istorice. Pretinsera drepturi dobandite de “natiunile politice”, el le opune cele amintite mai sus. Dreptului castigat prin puterea armelor ii opune vechimea si continuitatea poporului roman pe acest pamant: dreptul prioritatii. Pusa astfel problema, natiunea romana nu mai apare catusi de putin “inferioara”, nici cantitativ, nici calitativ, celorlalte “natiuni”.

In anul 1744 Inocentiu Micu isi sintetizeaza aceste alimente intr-un  Supplex Libellus, prezentat imparatesei Maria Tereza.

Caracterul national al luptei lui rezulta din darzenie cu care apara cauza “natiunii romane”. El foloseste in acest scop un limbaj cu pregnante valente nationale. Astfel in anul 1761 intr-un memoriu al taranilor inaintat congregatiei nobiliare din Deva se afirma ca locuitorii de bastina ai Transilvaniei sunt ramasitele dacilor.

Notiunea medievala de “natiune”  capata acum o semnificatie noua dovedind ca procesul formarii natiunii moderne se apropie de finalitatea lui. Constiinta de neam se transforma in constiinta nationala.

Razboiul de 7 ani cu Prusia (1756-1763) obliga pe austrieci sa-si deplaseze fortele militare in Silezia, iar lipsa armatei in Transilvania favorizeaza extinderea framantarilor. Decretul de “toleranta” al imparatesei nu tempereaza spiritele agitate ci da un nou imbold luptei poporului roman ridicat in anul 1759 sub conducerea calugarului Sofronie din Cioara.

Curtea din Viena instiintata de izbucnirea rascoalei, ordona arestare conducatorilor si inabusirea ei cu forta armata. Ordinele nu pot fi insa indeplinite deoarece miscarea se intinsese deja asupra unui teritoriu prea vast. Maria Tereza este astfel silita sa instituie o comisie de ancheta care sa examineze doleantele romanilor. Intre timp valul revolutionar a cuprins vaile Muresului, Tarnavelor, “pamantului Craiesc” si tinutul Fagarasului. Emisari si scrisori ale lui Sofronie se raspandesc pana in partile Satmarului si Maramuresului. Cu toate aceste succese Sofronie indeamna poporul sa se retina de la tulburari, sa nu refuze darea si slujbele nici ale imparatesei si nici ale domnilor de pamant. Dar valul revendicarilor sociale ale taranimii nu a putut fi stavilit, autoritatilor locale lipsindu-le forta represiva.

Situatia critica impune autoritatile masuri urgente. Conferinta ministeriala din 12 martie 1761 incredinteaza generalului Nikolaus Adolf  baron de Buccow, noul comandant al fortelor militare din Transilvanie, “pacificarea” romanilor. La 5 aprilie 1761 generalul soseste la Sibiu cu forta necesara pentru actiunile brutale de reprimare. Aici el il primeste la 1 mai pe Sofronie.

Incepe actiunea de dezmembrare a bisericilor. Buccow decide arbitrar si executa hotararile cu brutalitate. Distruge mai multe din manastirile si schiturile din valea Oltului, pe care le socotea cuiburi de agitatie si de rezistenta. El nu-l mai gaseste pe “instigator”, care se refugiase la Arges. Insa situatia devine si mai critica decat in timpul actiunii lui Sofronie in muntii Apuseni. Aceasta o recunoaste si generalul Buccow: “Romanii, satui de a mai fi credinciosii unirii, pe care cei mai multi spun ca nu au imbratisat-o nicicand si nici nu o recunosc, sau dedat la excese ce se apropie de revolta, dar au continuat sa-si faca slujbele si sa-si plateasca darea.” Dar acum poporul refuza robotele, pornind pe drumul ce va duce la rascoala lui Horea.

In cadrul acestor framantari din anul 1761, fiind confruntat cu dificultati tot mai mari, generalul Buccow concepe ca un mijloc de diversiune infiintarea granitei militare ardelene.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani