STAPANIREA POLITICA IN SECOLUL AL VI-LEA Constantinopol referat






ATITUDINEA PATRIARHILOR DE CONSTANTINOPOL FATA DE

STAPANIREA POLITICA IN SECOLUL  AL VI-LEA

UNIVERITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA 'PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA'

SPECIALIZAREA ISTORIE SI TRADITIE

ATITUDINEA PATRIARHILOR DE CONSTANTINOPOL FATA DE STAPANIREA POLITICA IN SECOLUL AL VI-LEA

- referat -

Pentru cunoasterea istoriei Imperiului bizantin, studierea relatiilor  dintre Biserica si stat este foarte necesara, deoarece Biserica, principalul element al „sintezei bizantine“[1] , si-a pus amprenta asupra intregii societati conduse de basileii care ocupau tronul din „cetatea sfanta“.

Aceste relatii sunt extrem de interesante in secolul al VI-lea, daca ne gandim, doar, la epoca imparatului Justinian care atrage atentia celor ce studiaza raportul dintre Biserica si puterea politica in aceasta perioada. Justinian s-a implicat mai mult ca oricare alt basileu in problemele Bisericii, intervenind, fie cu o serie de acte normative, fie in alegerea sau depunerea ierarhilor.

Si alte aspecte ale relatiilor Biserica-stat ne-au determinat sa alegem, spre studiu, acest secol, aspecte care vor fi abordate in capitolele urmatoare..

Ierarhul si basileul sunt exponentii celor doua puteri care au dominat viata bizantina – ecleziastica si laica. Din aceasta cauza relatia Bisericii cu statul in secolul al VI-lea va fi privita de noi, partial, ca relatie a celor doi intai-statatori ai acestor institutii.



Preliminarii

Inainte de a incepe tratarea punctuala a temei propuse, vom face cateva aprecieri referitoare la scopul Bisericii si al statului in lume, urmate de o  prezentare foarte pe scurt a situatiei religioase si politice a Imperiului bizantin in  secolul al VI-lea; dupa care vom prezenta cateva aspecte generale ale relatiilor Biserica-stat, pentru ca in final sa ne ocupam de atitudinea patriarhilor de Constantinopol fata de puterea politica in aceasta perioada. Pentru a asigura o continuitate a expunerii evenimentelor am apelat la o impartire pe capitole care are in vedere perioadele in care au domnit imparatii bizantini, mai multi patriarhi pastorind in timpul unui singur basileu.

Scopul Bisericii si al statului in lume

Pentru a intelege mai bine relatiile dintre Biserica si stat in Imperiul bizantin este nevoie sa facem cateva referiri la scopul acestor doua institutii in lume.

Biserica are origine divino-umana. Intemeiata tainic de catre Mantuitorul Iisus Hristos, pe cruce si vazut in urma predicii sfintilor apostoli la Cincizecime, ea are ca scop sfintirea membrilor ei. Acesta nu se poate realiza pe pamant, ci in imparatia lui Dumnezeu, imparatie care „nu este din lumea aceasta“[2] . Statul insa, are menirea de a oferi cetatenilor sai garantia unei vieti pamantesti fericite si drepte. Scopul sau se margineste doar la cele create.

Intelegerea inexacta a scopului fiecarei dintre aceste doua institutii a generat, de-a lungul timpului, o serie de conflicte. Daca ne referim la situatia de dinainte de edictul din anul 313 – edict care oferea crestinilor posibilitatea de a-si exprima liber convingerile religioase –  observam ca Biserica a avut de suferit, printre altele, si pentru ca imparatii romani nu au putut aprecia corect atitudinea crestinilor fata de stat, ca realitate creata si deci, trecatoare.

Dupa acest an, statul, prin unii imparati, a incercat sa foloseasca Biserica si crestinismul doar ca mijloace de mentinere a unitatii sale. De aici s-au nascut conflicte, din care insa, mai mereu Biserica a iesit biruitoare. Ea a reusit sa-si pastreze si sa-si afirme atributul divin, neputand fi folosita doar pentru realizarea unor scopuri trecatoare.

Relatiile Biserica-stat in secolul al VI-lea – privire generala

Inainte de toate vom spune ca incepand cu epoca Sf. Constantin cel Mare (306-337) – primul imparat roman care a dat libertate crestinismului – Biserica a capatat un statut privilegiat. Din 313 (anul edictului de la Mediolanum) puterea ecleziastica a fost intr-o continua crestere. Imparatul Teodosie cel Mare (379-395) a facut din crestinism religie oficiala de stat prin edictul de la Tesalonic, din 28 februarie 380, iar Justinian a dat lovitura fatala paganismului, inchizand in anul 529 Academia platoniciana din Atena. In urma acestor masuri, Biserica crestina a putut sa-si exercite nestingherit influenta asupra vietii spirituale a supusilor imparatului. Fiind recunoscuta de stat drept Biserica oficiala, protejata de imparat, ea a trebuit sa accepte amestecul puterii politice in treburile ei interne. Si imparatii n-au pregetat sa-si exercite influenta si in acest sector al vietii bizantine, mai ales ca unii dintre ei doreau ca prin unitatea credintei propovaduite de Biserica sa fie asigurata unitatea politica a vastului imperiu condus de ei.

Contextul in care s-au derulat aceste relatii in secolul al VI-lea a fost marcat de framantarile cauzate de erezia monofizita care, desi condamnata la Calcedon (451), a dainuit secole intregi, uneori sustinuta oficial chiar de imparati.

Campaniile pentru cucerirea ori recucerirea unor teritorii, cele impotriva adversarilor externi ai imperiului (vandali si ostrogoti – la vest, Iranul sassanid – la est, bulgarii, slavii, avarii si antii – la nord si triburile arabe nomade – la sud) precum si intrigile si comploturile de la curtea constatinopolitana nu au putut lasa indiferenti pe reprezentantii Bisericii care au trebuit sa-si precizeze pozitia fata de evenimentele istorice ale vremii. Uneori aceasta pozitie a favorizat Biserica, alteori slabiciunile unor ierarhi au usurat tendintele de imixtiune ale puterii seculare in viata Bisericii.

Principala componenta a raportului Bisericii cu puterea politica a fost insa cea a propovaduirii si apararii credintei.  Biserica a luat pozitie vis-à-vis de abuzurile savarsite de basilei in probleme care priveau invatatura Bisericii. Din aceasta cauza, nu o data intai-statatorii Bisericii au fost destituiti de imparati pentru ca nu impartaseau parerile acestora in ceea ce priveste doctrina crestina. Patriarhii ori episcopii aveau astfel doua optiuni: fie subscriau vederilor doctrinare ale basileilor si isi pastrau tronul, fie se situau pe o pozitie opusa suveranului si erau inlocuiti[3] . Nu o data in scaunul patriarhal au fost asezati drept           intai-statatori eretici. Si in secolul al VI-lea au existat situatii asemanatoare.

Chestiunea apararii credintei nu a fost insa, doar o preocupare a ierarhiei Bisericii. Si                        pe imparati i-au interesat dogmele crestine. Ei convocau sinoadele ecumenice si chiar au emis                  edicte cu continut dogmatic. Primul care a pasit pe aceasta cale a fost uzurpatorul Basiliscus[4]  (475-476) care in anul 475 a emis un edict prin care condamna invataturile sinodului de la Calcedon[5] . I-au urmat si alti imparati, dintre care cei mai importanti au fost Zenon (477-491) si  Justinian[6] . Aceste interventii al basileilor in chestiuni dogmatice au avut de multe ori urmari nefaste. Acestia neavand ca principala preocupare subtilitatile teologiei au promulgat[7]  ca legi, erezii. Asa s-a intamplat si in anul 564 cand imparatul Justinian a dat un edict prin care declara lege de stat dogma inalterabilitatii Trupului lui Iisus.

Numirea inaltilor demnitari ai Bisericii era si ea controlata de imparat. „Cand era vorba de a alege pe patriarhul Constantinopolului, Sinodul prezenta suveranului o lista de trei persoane intre care el trebuia sa aleaga; dar imparatul isi rezerva dreptul, daca numele propuse nu-i conveneau, sa adauge o a patra persoana care-i convenea mai mult; in asa fel, incat imparatul era cel care-l alegea pe patriarh“[8] .  De asemenea, basileul putea fie sa constranga pe ierarh sa-si depuna demisia, fie sa-l destituie[9] . Totusi, patriarhul de Constantinopol avea un cuvant greu se spus in fata acestuia. Nu o data, ierarhii constantinopolitani au excomunicat pe imparati ori le-au interzis accesul in bisericile in care slujeau. Din amvonul bisericii Sf. Sofia, ei puteau sa discute ori sa condamne actele de guvernamant.[10] 

Amestecul puterii politice in viata Bisericii a adus si lucruri bune pentru Biserica. Ea si-a consolidat pozitia in raport cu celelalte culte si credinte. Statul, oferindu-i largi privilegii a facut din aceasta o institutie puternica, dar pe care nu a reusit sa si-o aserveasca. Biserica, pe de alta parte, a stiut sa fructifice aceasta pozitie si si-a extins influenta in toate sectoarele vietii bizantine. Dreptul, politica, ceremoniile de orice fel, conceptiile despre lume si problemele care framantau pe omul bizantin al secolului al VI-lea poarta amprenta invataturii Bisericii. Ba mai mult, hotararile sinoadelor ecumenice deveneau, prin promulgarea lor de catre imparat, legi de stat si deci obligatorii pentru toti bizantinii. Crestinismul si Biserica au ajuns subiecte discutate de aproape toti supusii imperiului. In secolul al VI-lea Biserica si statul erau deja doua institutii indispensabile bunului mers al imperiului. Dar, desi asa de strans unite, Biserica si statul au ramas doua realitati distincte, fiecare avandu-si ierarhia proprie. Nici chiar autocratorul Justinian, care a definit relatia Biserica-stat ca o „simfonie“, nu a reusit sa se substituie patriarhului din capitala imperiului pe care l-a condus 38 de ani.

Desi pastrator al  tezaurului invataturii Mantuitorului Hristos in relatia stransa cu puterea politica bizantina, crestinismul (religia Bisericii) nu a fost nici „etatizat“ (si deci secularizat) asa cum incearca sa demonstreze stiinta liberala, mai ales cea protestanta, a secolului al XIX-lea si nici „paganizat pana la punctul de a trada mesajul Evanghelic“[11] . El si-a pastrat caracterul de religie inspirata de Dumnezeu pusa in slujba mantuirii omului, iar Biserica a dat in continuare sfinti  si personalitati duhovnicesti asemenea patriarhului Ioan IV Postitorul, in Rasarit sau papei Grigorie cel Mare, in apus.

Tinand cont de cele exprimate anterior vom incerca sa descriem atitudinea patriarhilor de Constantinopol fata de puterea politica, in secolul al VI-lea.





Atitudinea patriarhilor de Constantinopol fata de puterea politica

in secolul al VI-lea

Pentru o mai buna intelegere a temei ce ne-am propus sa o abordam, redam  mai intai sirul imparatilor bizantini si cel al patriarhilor din secolul al VI-lea, cu perioadele lor de conducere a statului si de pastorire:

Imparati bizantini

Perioada in care au domnit

Patriarhi de Constantinopol

Perioada in care au pastorit

Anastasios I Dikoros

491-518

Macedonie II (exilat)

iul. 496 – 11 aug. 511

Timotei I

oct. 511 – apr. 518

Iustin I

518-527

Ioan II de Capadocia

17 apr. 518 – febr. 520

Justinian I cel Mare

 

Teodora

527-565

527-548

Epifanie

25 febr. 520 – 5 ian. 535

Antim I (depus)

iun. 535 – inainte de 13 mart. 536

Mina

13 mart. 536 – 24 aug. 552

Eutihie I (depus)

aug. 552 – 31 ian. 565

Iustin II

565-578

 Ioan III Scholasticos de Antiohia

31 ian. 565 – 31 aug. 577

Tiberius II

578-582

Eutihie I (a doua oara)

 30 oct. 577 – 5/6 apr. 582

Mauricius

Theodosius, asociat

582-602

595-602

Ioan IV Postitorul

12 apr. 582 – 2 sept. 595

Chiriac

sf. 595 sau inc. 596 – 29 oct. 606

Concluzii



Din cele expuse mai sus am vazut cat de complexe au fost relatiile Bisericii cu puterea politica, in general si cele ale patriarhilor cu imparatii bizantini, in special.

Fie ca in palatul imperial a  rasunat autoritara vocea ierarhilor Bisericii, fie ca imparatul a intervenit in deciziile care priveau viata Bisericii, relatia dintre cele doua institutii nu a cunoscut intreruperi totale. Statul a fost indispensabil dezvoltarii Bisericii, iar Biserica a asigurat, desi doar partial, unitatea imperiului. Ereziile au slabit aceasta unitate, dar nu au condus la distrugerea ei totala.

Mai mult, Imperiul a fost sub Justinian o „republica ortodoxa” [12]  (N. Iorga). „Simfonia“ visata de cel mai mare imparat al secolului al VI-lea s-a realizat, in parte.

Statul si Biserica au slujit aceeasi persoana: omul bizantin. Desi percepute ca doua realitati strans legate (legatura s-a realizat prin crestinism: Dumnezeu, izvorul lui, era pomenit deopotriva in biserici si in palatul imperial. Atat izbanzile credintei in fata ereziilor, cat si cele ale armatelor bizantine erau atribuite Celui din voia Caruia exista Biserica si conduceau basileii din Constantinopol) ele nu s-au contopit.

Biserica a patruns in toate sectoarele vieti. Si puterea politica s-a amestecat in toate chestiunile vietii Bisericii.

S-a realizat de asemenea, o armonizare a unor compartimente ale vietii de stat si                         bisericesti. Drept marturie sta impartirea administrativ-teritoriala a Bisericii, de la Sinodul I ecumenic (Niceea, 325) [13] .

Desigur, nu am facut o prezentare exhaustiva a elementelor care definesc relatia Bisericii cu statul si pe cea a celor doua ierarhii – ecleziastica si politica, in secolul al VI-lea. Am prezentat doar unele aspecte ce pot constitui o baza pentru un studiu mai amanuntit care sa exprime mai clar modul in care fiecare institutie s-a straduit sa-si impuna punctul vedere in fata celeilalte.

Ar fi necesara pentru aceasta studierea psihologiei fiecarui membru sau al fiecarui grup de interes ce determina aceste relatii; dar aceasta cere din partea cercetatorului timp si o cunoastere fidela a intregii literaturi istorice si psihologice care acopera perioada cuprinsa intre secolele I si al VI-lea (d. Hr.).

Incheiem lucrarea de fata cu speranta ca un astfel de studiu se va realiza.

Bibliografie

1.               Eusebiu Popovici, Istoria Bisericeasca Universala, editia a II-a, vol. II, Tipografia cartilor bisericesti (filiala din Manastirea Cernica), Bucuresti, 1926.

2.               Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1969.

3.               Procopius de Cezareea, Istoria secreta, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1972.

4.               Nicolae Iorga, Istoria vietii bizantine, Editura enciclopedica romana, Bucuresti, 1974.

5.               Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucuresti, 1981.

6.               Pr. prof. dr. Ioan Ramureanu, pr. prof. dr. Milan Sesan, pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericeasca Universala, vol. I, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1987.

7.               Lect. dr. Adrian Gabor, Crestinismul si interventiile puterii in primele patru secole.

8.               Boethius si Salvianus, Scrieri, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., col. Parinti si scriitori bisericesti, vol. 72, Bucuresti, 1992.

9.               Viata Sfantului Eutihie, patriarhul Constantinopolului (6 aprilie) in vol. „Vietile sfintilor pe luna aprilie“, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, 1995, p. 86.

10.            Jean Meyendorff,  Biserica crestina ieri si azi, Editura Anastasia, Bucuresti, 1996.

11.            Dictionarul explicativ al limbii romane, Editura a II-a, Editura Univers enciclopedic, Bucuresti, 1996.

12.            S.B. Daskov, Imparati bizantini, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1999.



[1] Nicolae Iorga, Istoria vietii bizantine, Editura enciclopedica romana, Bucuresti, 1974, p. 21.

[2] Ioan 18, 36.

[3] Au existat si situatii in care imparatul s-a supus autoritatii unui ierarh: de pilda, in anul 390 imparatul Teodosie a fost mustrat de Sf. Ambrozie al Milanului (339-397) pentru inabusirea sangeroasa a unei revolte care a avut loc la Tesalonic si chiar a fost excomunicat timp de 8 luni. Imparatul a facut penitenta publica si a fost reprimit in Biserica. (lect. dr. Adrian Gabor, Crestinismul si interventiile puterii in primele patru secole, p. 13). In secolul al VI-lea nu intalnim insa, situatii similare.

[4] Acesta a izgonit de pe tron pe imparatul Zenon, cu ajutorul soacrei acestuia si, la 9 ianuarie 574 s-a incoronat imparat (pentru alte informatii vezi  S.B. Daskov, Imparati bizantini, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1999, p. 54-60).

[5] Basiliscus a fost monofizit.

[6] Eusebiu Popovici, Istoria Bisericeasca Universala, editia a II-a, vol. II, Tipografia cartilor bisericesti (filiala din Manastirea Cernica), Bucuresti, 1926, p. 35.

[7] Edictul era un decret valabil in tot imperiul. In Dictionarul explicativ al limbii romane, Editura a II-a, Editura Univers enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 331, notiunea de edict este definita astfel: „Decret important cu caracter normativ dat de un monarh sau de o autoritate bisericeasca superioara cu privire la o anumita problema“.

[8] Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1969, p. 57.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 59.

[11] Jean Meyendorff,  Biserica crestina ieri si azi, Editura Anastasia, Bucuresti, 1996, p. 23.

[12] Nicolae Iorga, op. cit., p. 68.

[13] Jean Meyendorff,  op. cit., p. 35.










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani