Logo referatele carte



Imperiul persan



Imperiul persan

Cadrul geografic si istoric

          Cuprins intre fluviile Tigru si Indus, Marea Caspica, Golful Persic si Oceanul Indian, podisul iranian se intinde pe o suprafata de trei milioane de kilometri patrati. Pe acest teritoriu s-au incrucisat – inca dea cum patru mii de ani – numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India si China, pe de alta parte cu tarile din bazinul rasaritean al Mediteranei. In acest spatiu s-au nascut, s-au dezvoltat, s-au infruntat regate, imperii si civilizatii diverse. Istoria Persiei a fost strans legata – in antichitate si in perioada de inceput a Evului Mediu – cu istoria Asiriei si Babilonului, a Egiptului, Greciei si Romei, a Bizantului si Islamului. Zona prin excelenta de contacte intre Orient si Occident, Persia a receptat si a asimilat, a transmis sau a intermediat experienta istorica a multor popoare din jur, creand ea insasi si difuzand forme culturale si de civilizatie originale.

          Clima podisului iranian era marcata de contraste mari de temperatura. In linii mari, jumatatea de sud a podisului era favorabila agriculturii si pomiculturii, in timp ce partea nordica – o imensa stepa, cu prea putine oaze – avea un teren bun doar pentru pasuni. Pe langa fauna actuala, in antichitate mai traiau aici si tigri, ursi si o specie de lei, mai mici insa si mai putin periculosi decat speciile de azi. Muntii care inconjoara podisul din aproape toate partile erau bogati in minereuri de fier si plumb, in diorit si alabastru; desertul centre – in zacaminte de sulf; iar vaile raurilor – in pietre semipretioase.

          Primele asezari omenesti sunt atestate arheologic pe podisul iranian chiar din mileniul al V-lea i.e.n. Spre sfarsitul mileniului al IV-lea i.e.n. s-au inregistrat aici miscari masive de populatii nomade (bine cunoscute in istoria antica a Orientului Apropiat: elamiti, gutti, kasiti etc.) care, coborand din regiunile muntoase, isi indreptau turmele spre bogatele campii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni in care incepeau sa migreze numele Aryanam, “tara arienilor” – ceea ce inseamna “a nobililor”; de unde, denumirea tarii de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominatiile succesive: araba, mongola si turca) a fost schimbata in Persia.

Organizarea militara si administrativa

          Principalii stalpi ai prestigiului si fortei Imperiului persan au fost armata si administratia. Tocmai acestea si sunt domeniile – alaturi de cel al religiei – in care persanii si-au adus contributia lor originala in istoria civilizatiei si culturii.

          Regii mezilor au folosit experienta si organizarea militara a asirienilor, creand detasamente speciale de lanceri, de arcasi si de calareti. Cirus I n-avea o armata nationala, ci o armata de mercenari, recrutata din randurile popoarelor supuse, armata ale carei detasamente erau conduse de ofiteri din tarile respectivilor soldati. Regii persani isi aveau o garda personala formata din 4 000 de pedestrasi si calareti, toti din randurile nobilimii. Singurul corp de armata permanent il formau 10 000 de calareti de elita, care purtau numele de “nemuritori” (in sensul ca numarul lor trebuia sa ramana fix, acelasi).

          Forta armatei persane consta in cavalerie. Calaretii – recrutati din randurile nobilimii – erau inarmati cu o sabie dreapta, buzdugan, secure si un fel de lasso. Urmau arcasii, calareti care trageau din fuga calului, - o tactica a carei mare eficienta s-a dovedit in luptele contra detasamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcasilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefantilor. Masa mare de pedestrasi – tarani prost inarmati – nu conta prea mult. Detasamentele de cavalerie grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate intr-un fel care le asigura o extraordinara forta de soc. De pe tronul sau, inconjurat de steaguri si protejat in mijlocul corpului de cavalerie grea, regele in persoana conducea operatiile militare.

          Persanii practicau tactica replierii, retragandu-se in fata inamicului dupa ce ardeau totul in urma lor, sau dupa ce provocau inundatii. Inainte de inceperea unei batalii avea loc ceremonia purificarii rituale si a invocarii cerului. Pentru a se cunoaste exact pierderile suferite, fiecare soldat depunea la inceputul luptei o sageata intr-un cos; la sfarsitul luptei fiecare isi lua inapoi sageata; numarul sagetilor ramase indica numarul celor ucisi.

          Daca in materie de stiinta militara persanii nu erau intru nimic inferiori romanilor, acelasi lucru se poate spune si in ce priveste organizarea administrativa a tarii.

          Darius si-a impartit imperiul in 23 de provincii (numar la care s-au adaugat apoi alte trei), avand in frunte fiecare cate un guvernator, numit satrap (“ingrijitorul tarii”). Ales de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai inalte familii nobile, el raspundea direct in fata regelui. Satrapul raspundea si de perceperea darilor care erau stabilite de la caz la caz, cu o mare precizie. Raspundea de recrutarea oamenilor in timp de razboi (cand era decretata mobilizarea totala), precum si de administrarea in provincia sa a justitiei. Alaturi de satrap – in sarcina caruia deci cadea exclusiv administratia civila – era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzand direct numai de rege. Pe langa un inalt functionar insarcinat cu perceperea darilor, satrapul mai avea alaturi si un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a tine legatura direct cu casa regala. In sfarsit, pe langa contactul permanent si direct cu guvernatorul militar, regele isi mai avea (pentru a-i controla pe satrapi si pentru a le verifica obedienta) si un corp speciali de inspectori, numiti “urechile regelui”. Acestia vizitau o data pe an – sau inopinat, chiar de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; in caz de nevoie puteau dispune si de forta armatei. In perioada arsacizilor functia de satrap a devenit in general ereditara.

          Populatia persana propriu-zisa – de aproximativ o jumatate de milion abia – era scutita de darile mari; in schimb asupra ei grevau sarcinile administrative si indatoririle de ordin militar. Pentru a face fata imenselor cheltuieli (ale armatei, curtii regale, aparatului birocratic, lucrarilor publice, si altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile proprietatilor funciare nesfarsite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele vamale, prada de razboi, taxele si impozitele interne, tributul platit de tarile supuse s.a. Impozitele erau stabilite – in functie de zona geografica si de recoltele obtinute – pe genuri de proprietati (pe casa, pe gradina, pe vite, etc.) Cei lipsiti de proprietati funciare plateau taxe personale fixe, anuale; dar si taxe extraordinare: cu ocazia nasterii unui copil, pentru o casatorie, s.a.

Societatea persana. Regalitatea

          Organizarea societatii persane a ajuns – in perioada sassanida – la o ierarhie foarte precisa si rigida.

          Intreaga viata si civilizatie persana era structurata in functie de pozitia proeminenta a aristocratiei. Societatea era impartita in patru clase, inchise; trecerea dintr-o clasa in alta de era – cu extrem de rare exceptii – imposibila. Aceste clase erau: a preotilor, a militarilor, a functionarilor si a poporului. In interiorul acestor clase existau diverse subdiviziuni. De pilda, in clasa functionarilor erau inclusi si scribii, si astrologii, si poetii de curte; in randul poporului intrau nu numai taranii, ci si negustorii si mestesugarii. In acest sistem nu erau considerati si sclavii de razboi (sclavia rezultata din vanzarea copiilor sau a debitorului nu exista in Persia), care n-au avut nici un rol important in viata economica.

          Clasa preotilor se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea functia sa spirituala, ci si de o mare influenta in viata sociala si economica; o influenta cu atat mai mare cu cat ea dispunea de considerabile proprietati imobiliare si de venituri provenite din donatii, precum si dintr-un fel de “amenzi religioase” pe care la aplicau, arbitrar, celor “care pacatuisera”. Preotii erau organizati intr-o ierarhie precisa si complexa, conducandu-se dupa legile lor proprii, si deci formand un fel de stat in stat. Prin pozitia sa sociala si puterea sa economica, prin atitudinea, atributiile si intreaga sa activitate, clerul – care in epoca ahemenida a devenit cler al religiei de stat – servea puterea politica centralizata.

          Clasa conducatorilor militari si clasa inaltilor functionari ai statului proveneau din randurile aristocratiei. In sanul acesteia, locul de frunte il ocupau “cele sapte familii”. Nobilii mari proprietari de pamanturi se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (Intr-un timp ajunsesera chiar sa fie ei cei care il alegeau pe rege). Existenta lor era impartita intre razboaie, vanatoare, banchete si placerile haremului. Cu timpul – in epoca sassanida – obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de sah si pentru diferite jocuri cu mingea; totodata insa cultivau si poezia, muzica si chiar stiintele. Marii nobili, latifundiari, traiau in capitala, in anturajul de curte. Nobilimea mijlocie traia pe proprietatile ei. In ce priveste mica nobilime, aceasta nu se deosebea prea mult de “capeteniile satelor”. Toti nobilii insa, din toate categoriile, se considerau vasali ai regelui.

          Taranii – “oamenii liberi” – erau liberi numai in teorie; practic, ei erau iobagi, supusi numeroaselor corvezi si platii dijmelor. De asemenea servituti erau scutiti numai cei o jumatate de milion de locuitori din provincia Fars, considerati persii “puri”. Taranii erau legati de pamanturile pe care traiau, putand fi vanduti unor noi proprietari odata cu mosiile pe care traiau si lucrau. Printre celelalte sevituti, taranii aveau si obligatia de a presta serviciul militar in timp de razboi, ca pedestrasi; ei trebuiau sa-si procure singuri echipamentul si armamentul, fara sa primeasca nici o solda si nici o alta recompensa. Populatia modesta a oraselor (de exemplu, mestesugarii si negustorii) era mai avantajata: platea doar taxele personale, asemenea taranului, in schimb era scutita de a presta serviciul militar.

          Intr-o vreme – in epoca sassanida – statul persan cautase sa se intereseze de situatia muncitorilor, reglementand conditiile de munca si cuantumul salariilor. Salariile erau precis fixate, - si diferentiate in functie de varsta, de sex si de calificare. Se pare ca ar fi existat chiar si centre de angajare a muncitorilor (cel putin pentru lucrarile publice).

          In varful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. In contextul istoriei antichitatii, ideea monarhiei de mandat si de drept divin nu este o idee noua. Nu e noua nici ideea ca indatorirea regelui este sa iubeasca adevarul si dreptatea, sa vegheze asupra aplicarii legilor si sa-l protejeze  pe cel slab si asuprit. Aceste prescriptii – asupra carora Codul lui Hammurabi insista in mod deosebit – se gaseau formulate si in doctrina regalitatii Egiptului antic. Dar nicaieri acestea nu sunt exprimate cu atata claritate si intr-un mod atat de staruitor ca in declaratiile regilor persani: “Eu am iubit dreptatea si am urat minciuna; am vrut sa nu se faca nici o nedreptate vaduvei si orfanului; l-am pedepsit  cu asprime pe cel mincinos; dar pe cel care a muncit cinstit, l-am rasplatit” – afirma cu mandrie intr-o inscriptie Darius. De asemenea, monarhul persan tinea sa fie considerat si trebuia sa apara in ochii supusilor sai ca un model de luptator. “M-am dovedit a fi cel mai bun calaret si cel mai bun arcas; am fost cel mai iscusit dintre toti vanatorii; orice lucru eram in stare sa-l fac cel mai bine” – spunea acelasi Darius.

          Spre a-si spori si mai mult in ochii supusilor lumina supremei sale demnitati, dandu-i totodata si o aura de mister, regele tinea sa ramana cat mai inaccesibil. Traia inchis in palatele sale, nevazut nici chiar de inaltii demnitari ai curtii – decat in ocazii exceptionale. Se in schimb de muzicanti, care erau foarte stimati, luau parte la ceremonii si il insoteau pe rege la vanatoare. Vanatoarea era placerea aleasa a regilor persani; vanatoarea in parcuri inchise in care erau tinuti tigri, o specie mai mica de lei, apoi mistreti si ursi, onagri si gazele, struti si pauni.

Agricultura. Mestesugurile

          Resursele economice care au alimentat colosalul edificiu politic si social al Imperiului persan au cunoscut o evolutie fireasca de-a lungul celor patru perioade istorice, - ahemenida (550-331 i.e.n.), elenistica seleucida (331-250 i.e.n.), arsacida (360 i.e.n. – 224 e.n.) si sassanida (224-651).

          Baza economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrara lucrata de taranii legati de pamant si (mai putin) de sclavii prizonieri de razboi. Mica proprietate agrara s-a pastrat mai ales in provincia Fars – regiunea de origine a dinastiei Ahemenide, - dar si aici in proportie redusa. Se produceau cu precadere orz si grau, se cultivau maslinul si vita de vie, se practica pe scara larga apicultura, se cresteau vaci, capre, oi si animale de povara (cai, asini si catari). Sub ahemenizi s-a realizat pentru prima data o irigatie a terenurilor prin canalizare si, probabil (ca in Grecia timpului), o asanare a terenurilor mlastinoase.

          In timpul dinastiei seleucide a luat o mare dezvoltare cultura multor specii de plante; multe au trecut in aceasta epoca din Iran in Europa meridionala (bumbacul, lamaiul, maslinul, curmalul, smochinul, pepenele galben). Acum s-a dezvoltat si tehnica agrara; au inceput sa se practice trei asolamente anuale de cultura, au aparut noi procedee de irigatie si noi metode de cultivare a vitei de vie. Marile proprietati (ale coroanei, ale templelor, ale nobililor) au fost fractionate spre a fi distribuite oraselor sau coloniile militare. Ca urmare, multi tarani legati de pamant au devenit arendasi, iar cei de pe pamanturile daruite oraselor au devenit tarani liberi: aceasta a fost marea opera politica si sociala a epocii seleucide.

          Dar sub dinastiile partilor, in perioada Arsacizilor, au aparut din nou marile latifundii. Mica proprietate a disparut incetul cu incetul, taranii si-au pierdut libertatea, devenind tot mai oprimati de marii proprietari. Se noteaza acum progrese in zootehnie, nu insa si in tehnica agricola. Este perioada cand din China s-au adus piersicul, caisul si viermele de matase; iar din India, trestia de zahar.

          Si in epoca sassanida baza economiei a continuat sa ramana agricultura. Nu s-a inregistrat insa acum decat o agravare a situatiei taranului. Trecerea spre modul feudal de productie devine tot mai evidenta: pe proprietatea nobilului domina sistemul economiei inchise, taranul produce tot necesarul consumului pentru stapanul sau, de la grau, carne si untdelemn, pana la vin si fructe.

          Mestesugurile au inceput sa ia o dezvoltare la orase inca din epoca ahemenizilor; pe marile mosii insa productia artizanala incredintata servilor a continuat. Latifundiile isi aveau propriii lor mestesugari (dulgheri, tamplari, fierari, tesatori, morari, etc.). Mestesugarii din orase lucrau, de pilda articole de imbracaminte, dar si bijuterii si vesela, de bronz, argint si aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obtinute si din import, de care dispunea imperiul. Lemnul era adus in special din Asia Mica, Liban si India; iar metalele (arama, fierul, aurul), din Cipru si Palestina, din Liban si Asia Mica, din zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea Caucazului meridional. Carierele din muntii Elamului furnizau cantitati suficiente de marmura pentru constructia palatelor regale. Minele din Khorassan erau bogate in pietre semipretioase, in special turcoaza si cornalina.

          In timpul dinastiei Seleucide, olarii, tesatorii, incizorii si cizelatorii si-au intensificat si si-au perfectionat productia. Alte mestesuguri s-au perfectionat sub dinastia Arsacida, pielaria, productia de arme si a obiectelor de sticla. In epoca sassanida statul nu se ingrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever si asupra atelierelor particulare – care produceau articole necesare in primul rand curtii, armatei si administratiei, - stabilind preturile produselor si salariile lucratorilor. De remarcat faptul ca in aceeasi epoca sassanida au inceput sa se constituie anumite corporatii de mestesugari, - un fenomen care, prin intermediul arabilor, se va transmite Europei medievale.

Comertul. Transporturile

          Practica comertului nu era tinuta de persani in mare cinste; de aceea comertul a ramas aici, in mare parte, pe mana strainilor – babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.

          Comertul persan a fost puternic stimulat, inca din epoca ahemenizilor, datorita realizarii unitatii politice a intregului Orient Apropiat sub persani, impartirii imperiului in satrapii conduse de o administratie centralizata, crearii unei bune retele de transport si comunicatii, sistemului perfect de stabilire si percepere a taxelor si impozitelor, precum si afluxului de aur si argint in cantitati imense in trezoreria statului. Considerabil stimulat a fost comertul persan si de introducerea pe tot teritoriul imperiului a unui sistem unic de masuri si greutati, si mai ales, prin introducerea monedei. Moneda mica de argint aparuse inca din sec. VII i.e.n.; dar adevaratul sistem monetar bimetalic (cu monede de aur si argint) dateaza din secolul urmator, cand regele Cresus l-a introdus in tara sa, in Lidia, si dupa ce apoi – la sfarsitul aceluiasi secol al VI –lea i.e.n. – Darius l-a adoptat si in imperiul sau.

          Gratie avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar, Persia a putut stabili, inca de la inceputul imperiului, relatii comerciale externe de o extindere geografica (din Grecia pana in India si Ceylon) si de un volum de schimburi necunoscute pana la acea data. Negustorii persani din timpul Ahemenizilor au ajuns pana in regiunea Dunarii si a Rinului. Navigatorii intreprindeau mari calatorii de explorare, de la gurile Indusului pana in Egipt, ajungand mai tarziu chiar pana in zona Gibraltarului. In secolele VI-V i.e.n. volumul schimburilor comerciale a atins nivelul cel mai inalt: Persia importa vase de bronz si obiecte de podoaba din Egipt, ambra din regiunile nordice, spade si scuturi din tinuturile Marii Egee, tesaturi din Corint, Milet si Cartagina.

          Interesant de notat este faptul ca aparitia si raspandirea monedei a favorizat si dezvoltat comertul bancar. Acest fel de activitate era cunoscut in Mesopotamia inca din mileniul al II-lea i.e.n.; dar in Persia, deosebirea era ca in timpul dinastiei Ahemenide “bancile” nu apartineau statului, ci in aceasta epoca se infiintasera aici adevarate “banci” particulare.

          Sub Seleucizi, Persia exporta articole de imbracaminte si obiecte de podoaba, fier si cupru, plumb si pietre semipretioase, covoare si caini de rasa, - importand, printre altele, aur in mare cantitate din India, Armenia si regiunea Caucazului. Regii seleucizi acaparasera aproape toate bogatiile tarii, organizand un aparat fiscal centralizat extrem de riguros. In perioada urmatoare volumul exportului a crescut, in schimb la import au aparut articole noi: papirus, purpura. In cele din urma, au aparut elemente noi care au dinamizat mai mult comertul “mondial” iranian. S-au format colonii stabile de negustori, - mai ales sirieni si evrei. “Casele comerciale” exportatoare s-au specializat; negustorii angajati in comertul interior de asemenea. Dar fenomenul cel mai important a fost aparitia “politei”, intr-o forma noua. Cu toate acestea, in epoca sassanida comertul exterior persan a stagnat din cauza ca statul, stapan pe importante monopoluri si impunand o fiscalitate excesiva, intervenea prea mult in afacerile negustorilor, ceea ce impiedica mult functionarea normala a liberului schimb.

          Un progres cu totul remarcabil l-au inregistrat si mijloacele de transport de-a lungul perioadelor celor patru dinastii.

          In timpul primei dinastii persane au fost pietruite portiunile de drumuri deteriorate de intemperii. In sec. IV i.e.n. s-a inventat un mijloc de protectie a copitelor animalelor de povara, constand dintr-un invelis de arama, sau confectionat din par de capra ori de camila. (Potcoava va fi inventata in sec. II sau I i.e.n.). In acest timp constructorii din diferitele regiuni ale imperiului au construit nave cu o capacitate de 200-300 tone incarcatura (sau nave fluviale de 100-200 tone), corabii cu panze si vasle care puteau parcurge pana la 80 de mile marine intr-o zi.

Sub a doua dinastie s-au organizat expeditii maritime de explorare. O mare flota avand baza in Golful Persic asigura legaturile cu Marea Rosie inspre vest; iar sper est, cu Oceanul Indian. Drumurile pe uscat erau bine intretinute. Paza era asigurata de puncte militare fixe. Caravanele care strabateau desertul aveau la dispozitie hanuri si rezerve de apa potabila. Toate aceste conditii asigurau deplasari si transporturi cu o rapiditate care nu va fi depasita – in nici un punct al globului – pana la aparitia masinii cu vapori.

Dreptul. Justitia

In regimul monarhic absolutist de tipul despotismului persan regele era unica sursa a dreptului. Hotararile lui deveneau legi imuabile; legi care, pretinzandu-se ca ii erau “inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda, insemna ca exprimau insasi vointa divinitatii. In consecinta, a incalca hotararea regelui (deci legea) insemna o grava crima de-a dreptul contra religiei, o jignire intolerabila adusa chiar divinitatii.

Ca urmare, n-a existat un cod de legislatie persana compact si organic, stabil si unic. Cand Darius s-a gandit – cel dintai – sa dea statului sau o armatura legislativa adevarata, el a pus sa i se consemneze hotararile pe tablite de arama, pe stele de piatra sau pe papirus, - documentele care erau trimise apoi spre cunostinta in diferite puncte ale imperiului. (Dar popoarele supuse isi pastrau propria lor legislatie). Hotararile-legi ale lui Darius par sa fi fost inspirate adeseori de Codul lui Hammurabi, pe care consilierii regelui persan il cunosteau demult.

Textele legilor hotarate de rege erau redactate de preoti – care multa vreme au indeplinit si functia de judecatori. Mai tarziu, locul lor a fost luat de judecatori laici. La sate, “capetenia satului” era si judecatorul local. Judecatorul suprem era regele – care insa isi putea delega un reprezentant pentru a judeca in ultima instanta. Oricine putea face apel la rege. Acesta tinea – in fata poporului – scaun de judecata de doua ori pe an. (Asa procedau cel putin primii regi sassanizi). Dupa rege, venea curtea suprema de justitie, compusa din sapte membri; apoi, numeroasele tribunale raspandite in toate orasele mai importante ale imperiului. Tribunalelor le erau fixate anumite termene pana la care trebuiau sa judece cauzele prezentate. Impricinatul – care nu se putea descurca in multimea de legi ce se adunasera de-a lungul timpului – putea fi sfatuit de “oratorii legii”, - un fel de avocati, care se ocupau si de intregul mers al procesului. In hotararea pe care urma sa o ia, tribunalul trebuia sa tina seama si de persoana morala, de trecutul si de meritele acuzatului. Judecatorii erau numiti pe viata; dar in caz de coruptie dovedita, erau inlaturati si pedepsiti cu moartea.

Pedepsele erau in general de o cruzime pe care numai asirienii o egalasera. Pedeapsa cea mai usoara (si care in unele cazuri putea fi inlocuita cu o amenda) consta in lovituri de bici: intre 5 si 200. Numarul maxim de lovituri era administrat celui care otravise cainele unui pastor (in timp ce pentru un omicid involuntar erau prevazute numai 90 de lovituri). Legea stabilea apoi ca pentru o crima savarsita de cineva sa fie pedepsita intreaga familie. Crimele si delictele cele mai grave erau pedepsite cu mutilarea, cu scoaterea ochilor, cu insemnarea cu fierul rosu, sau cu moartea. Crimele pentru care era prevazuta pedeapsa cu moartea erau: tradarea, sodomia, asasinatul, vina de a fi patruns in viata intima a regelui, sau de a se aseza chiar si intamplator pe tronul regal…Pedeapsa capitala era executata prin otravire, tragerea in teapa, rastignire, spanzurare cu capul in jos, lapidar, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu cenusa infierbantata, ingroparea de viu pana la gat, si alte asemenea orori.

Familia

Asemenea cruzimi si barbarii autorizate de dreptul persan contrastau cu frumoasele calitati morale ale poporului. Persanii erau cunoscuti ca oameni blajini, generosi, ospitalieri, politicosi, chiar ceremoniosi.

Regimul familial si viata de fiecare zi a familiei erau in multe privinte la un nivel moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se mentinuse, fireste, si in Persia poligamia – dar de consideratie si de drepturile de stapana a casei se bucura numai una din sotii, numita “privilegiata”. In familia regala si in familiile nobililor casatoriile intre frate si sora erau – ca in Egipt – frecvente. Casatoria se contracta prin plata unei suma de bani parintilor logodnice. Femeia datora ascultare absoluta barbatului ei. Pe de alta parte, ea putea sa posede bunuri materiale si sa dispuna liber de ele; putea sa conduca treburile sotului in numele lui; putea sa circule in public cu fata neacoperita de val. De aceste libertati se bucurau mai mult femeile sarace. Femeile din randurile aristocratiei duceau o viata in izolare, puteau iesi numai cu fata acoperita,  nu aveau voie sa se intalneasca in public cu barbati, iar dupa ce se casatoreau nu puteau avea nici un fel de relatii nici cu rudele lor cele mai apropiate de sex masculin. Un regim de o severitate care explica de ce niciodata femeile nu erau reprezentate nici in arta plastica, nici mentionate in inscriptii.

Se pastra in Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: daca sotul deceda fara sa fi avut copii de sex masculin, vaduva se casatorea cu ruda cea mai apropiata. Daca insa sotul ramanea vaduv fara sa aiba baieti (care totdeauna erau preferati fetelor), ruda lui mai apropiata lua in casatorie pe una din fetele  sau nepoatele lui: iar copilul de sex masculin nascut din aceasta casatorie era considerat fiul si deci mostenitorul vaduvului dupa ce acesta deceda. Daca sotul deceda fara sa fi avut o fata, cu o parte din mostenirea lui se inzestra – se “cumpara” – o fata pentru a o marita cu o ruda apropiata a defunctului. Daca tatal deceda si copiii lui nu ajunsesera inca la varsta maturitatii, acestia erau pusi in tutela vaduvei. Respectarea intocmai a acestor uzante era sever controlata de preoti. Acestia procedau la impartirea mostenirii (modalitatile partajului erau foarte complicate); iar daca defunctul nu lasase nici o avere, preotii erau cei care se ingrijeau de funerarii si de soarta orfanilor sai minori.

Nasterea unui copil de sex masculin era intampinata cu mare bucurie. Parintilor li se aduceau daruri; chiar regele facea in fiecare an daruri parintilor cu multi copii. Daca se dovedea ca copilul nu daduse ascultarea cuvenita tatalui, o parte din mostenirea ce ii revenea de drept de la tatal sau ii ramanea mamei. De educatia copilului se ocupa mama; iar de la varsta de cinci pana la sapte ani, tatal. Apoi copiii (celor bogati) urmau scoala, care era tinuta de preoti fie in incinta templelor, fie la locuinta lor. In aceste scoli studiile durau pana la varsta de 20, chiar 24 de ani. Se studiau texte din Avesta, cu respectivele comentarii; elevii invatau scrierea cuneiforma, invatau legendele si traditiile referitoare la zeii si la eroii iranieni capatau notiuni de religie, de medicina si de drept; in fine, erau initiati in treburile publice si in practicile cancelariei regale.

Educatia astfel dirijata urmarea in principal sa le asigure tinerilor pregatirea necesara in vederea viitoarelor functii administrative sau militare care ii asteptau. Iar pentru a-l obisnui pe tanar cu viata grea a soldatului, exercitiile si instructia la care erau supusi erau foarte dure: tinerii executau lucrari agricole istovitoare, faceau marsuri lungi pe arsita si pe ger, calareau pe cai naravasi, erau alimentati foarte prost; sau erau pusi sa treaca inot un fluviu, cu tot echipamentul si armamentul personal. Grecii admirau educatia data tinerilor persani, despre care Herodot (simplificand insa lucrurile) spune: “Tinerii persi sunt invatati trei lucruri: sa citeasca, sa traga cu arcul si sa spuna totdeauna adevarul”.

Viata cotidiana

Locuintele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei din caramida nearsa, de argila amestecate cu paie tocate; numai cei foarte bogati isi puteau permite sa aiba case din caramida arsa (combustibilul fiind foarte rar). Acoperisul era din barne din lemn peste care se intindeau rogojini acoperite cu lut. Casele bogatilor erau construite in jurul unei curti interioare, in care se afla instalata si o cada mare pentru apa menajera. Nobilii imitasera casele grecesti, adaugandu-le un atriu deschis, sustinut de coloane de lemn. Pe jos, pe pamantul batut se intindeau covoare de obicei tesute in casa.

De dimensiuni modeste erau si cele mai multe dintre palatele regale: cel al lui Darius din Persepolis avea doar 50 pe 30 metri. In schimb cornisele usilor si ale ferestrelor erau din marmura, peretii erau tencuiti si zugraviti in verde; iar vesela era de o bogatie si de un rafinament artistic neintrecut in Antichitate de nici o alta tara. Cand Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prazii insuma – printre alte comori – pahare de aur masiv in greutate totala de 2.216 kg, iar cupele mari, incrustate cu pietre pretioase, cantareau 1.697 kg!

Aristocratii si bogatasii persi erau renumiti pentru eleganta ostentativa si fastul excesiv pe care il afisau in imbracaminte si bijuterii. Nobilii purtau parul lung si ingrijit ondulat, iar barba de asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanturi de aur si bratari de argint. Deosebit de luxoasa era imbracamintea celor zece mii de ostasi din corpul “nemuritorilor”: splendide vesminte de brocart, tunici cu maneci largi si garnisite cu pietre semipretioase. Armele, de asemenea: extremitatea inferioara a lancilor a noua mii dintre “nemuritori” era din argint masiv, iar lancile celorlalti o mie (deci ale ofiterilor) era din aur masiv.

Acelasi gust si fast se noteaza si in obiceiurile, traditiile si la serbarile persilor.

Sarbatoarea religioasa dedicata zeului soarelui Mithra – sarbatoarea oficiala cea mai importanta – era si sarbatoarea Anului Nou. Cu aceasta ocazie regele organiza si prezida sacrificii si ceremonii solemne; dupa care participa la banchetul la banchetul care era urmat totdeauna de spectaculoase dansuri sacre si de dezlantuite betii. La aceasta sarbatoare persii obisnuiau sa-si faca daruri unii altora, in familii se aranjau ospete, servitorii capatau haine noi, soldatii primeau o solda in plus, supusii aduceau si ei daruri satrapilor si nobililor; la sfarsitul ospetelor grandioase la curte, regele daruia saracilor cantitati de mancare si de bautura ramase neconsumate.

Sarbatoarea cu caracter laic cea mai importanta era seara de ajun a Anului Nou, cand familiile si prietenii se adunau in jurul celei mai copioase mese pe care si-o puteau permite. In alte ocazii, cand sarbatoreau o veste buna sau un eveniment familial fericit, persii obisnuiau sa iasa si sa imprastie pe strazi ramuri de mirt. In schimb, in ocazii triste (o infrangere militara, sau la moartea unui rege) isi radeau parul si barba, isi sfasiau vesmintele, iar cailor le taiau coama.

Rudimentare cunostinte stiintifice

Contributia persilor in domeniul stiintei a fost – pana la o data tarzie, sec. V e.n. – neinsemnata. Cel putin, nu ni s-au pastrat texte stiintifice, nimic care sa ne dea vreo indicatie asupra unor principii, conceptii sau macar simple cunostinte stiintifice. Exceptie fac doar cateva incidentale si vagi aluzii din Avesta la domeniul medicinei, dar fara nici un amanunt privind practica medicala.

Tot ceea ce stim este ca medicina era practicata – cel putin la inceput – de preoti intr-o forma in care predomina vrajitoria; ca, incepand din sec. IV i.e.n., medicii persi – ale caror onorarii erau stabilite de lege (ca in Codul lui Hammurabi) tinandu-se seama si de conditia sociala si economica a bolnavului – erau organizati in corporatii; si aici medicii se imparteau, ca la greci, in trei categorii; cei care “foloseau cutitul”, chirurgii, cei care tratau cu ajutorul plantelor, adica medicii propriu-zisi, si cei care vindecau cu cuvantul, adica magicienii si vrajitorii. Acestia din urma erau mai pretuiti decat toti.

Se mai cunosteau apoi unele preocupari, sporadice si vagi, de organizare a calendarului – si cam atat. In schimb persii s-au servit de cercetarile si de rezultatele prestigioase a Babilonului; precum si – inca din sec. VI i.e.n. – de contributia invatatilor, mai ales a medicilor, veniti din Grecia.

Dar in domeniul tehnicii, persii au avut realizari demne de mentionat. Astfel: pentru irigarea terenurilor ridicau apa din rau pana la nivelul orgoarelor cu ajutorul rotii prevazute pe circumferinta cu un sistem de galeti: o inventie – in uz si azi in unele tinuturi orientale – care se considera ca apartine persilor. Apeductele lor aduceau apa prin conducte subterane – pentru a o feri de evaporare si a o pastra curata – pana in bazinul-rezervor. Iar modul lor de prelucrare a metalelor, de confectionare a obiectelor de ceramica dovedeste o tehnologie foarte inaintata pentru acele vremuri.

Mai tarziu, stiinta persana s-a afirmat in primul rand prin prestigiul medicilor. In sec. V e.n. exista la Gonde Sahphur o scoala de medicina care a avut o importanta deosebita in dezvoltarea stiintei medicale arabe. In acest centru stiintific – o adevarata academie, - pe langa invatamantul medical si practica clinica, s-au tradus in siriana si persana lucrari de medicina grecesti si indiene.

Oamenii de stiinta persani care in secolele VII-VIII trecusera la Islam si adoptasera limba araba au avut un rol considerabil in introducerea patrimoniului culturii elenistice in civilizatia islamica: prin traducerile lor de opere medicale, juridice, teologice ei au pregatit limba araba pentru noul sau rol de transmitere a stiintei grecesti. Atat prin aceasta activitate cat si prin cea de cercetari personale, oamenii de stiinta persani vor fi integrati in mare miscare stiintifica si culturala araba – sau, mai precis: islamica.

Arta persana. Arhitectura

O contributie de o relativa originalitate au adus persii si in arta.

Arta persana este in cea mai masura de import, o arta in care sunt amalgamate conceptii, stiluri, motive si tehnici extrapersane, - o arta compozita. In ansamblul culturii persane arta detinea un rol secundar. Situat intre doua lumi, a Orientului si a Occidentului, mentinandu-se in contact permanent cu arii diferite de cultura, vechi si originale, Imperiul persan a imprumutat elemente diverse de la fiecare, fara sa reuseasca (in general vorbind) sa le si contopeasca, sa le reelaboreze intr-o sinteza de reala si valoroasa originalitate.

Sub acest raport contributia persana mai de relief este limitata la domeniul arhitecturii.

Dar in aceasta arhitectura lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele monumentale – in afara mormintelor regale sapate in stanca. Templele lipsesc, pentru ca vechii persi considerau ca zeului apartinandu-i toata lumea nu trebuie sa fie inchis in cadrul unor cladiri. Se multumea numai cu altare de mici dimensiuni, cum ar fi altarul pe care era intretinut permanent focul sacru, in apropierea caruia se afla altarul considerat adevarat, cel pe care se oficiau sacrificiile.

          Impresionante in schimb erau palatele regale. Pentru constructia lor se aduceau din alte tari materialele si mesterii, in special din Egipt, India si Grecia. Primii regi ai Persiei isi construisera drept palate niste locuinte din lemn de cedru si de chiparos, cu exteriorul invelit in placi de metal. Mai tarziu, palatele regale au fost construite pe o esplanada inaltata la 6 m si chiar pana la 15 m, lunga de circa 500 m si larga de 300 m.

Monumentul prin excelenta al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni colosale. Palatul lui Darius din Persepolis era inaltat pe o terasa rectangulara (cladita din blocuri mari de piatra) avand laturile de 530 m si 330 m. Arhitectura era babiloniana, cu curti interioare si cu lungi coridoare in exterior unde soldatii garzii faceau de paza. Partea principala a cladirii o constituia sala tronului, patrata, cu latura de 43,5 m, al carei plafon din lemn de cedru era sustinut de coloane zvelte si canelate – inalte de 20 m si cu un diametru de 1,6 m, - in numar de 362 (=1296). Rolul preponderent pe care il detinea coloana deosebea arhitectura persana de cea asiriana, din care s-a inspirat; caci in arhitectura asiriana coloana ramanea doar un accesoriu arhitectural, iar nu un principal element functional.

Dar modelul adevarat si evident al palatelor persane pare a fi fost dat de salile hipostile egiptene, in speta de cele din Teba. Originale insa, caracteristic persane sunt capitelurile coloanelor, - reprezentand partea anterioara a corpurilor a doi tauri (sau licorni cu labe de leu), in pozitia de spate la spate si in genunchi, tauri care sustineau in spinare grinzile arhitravei. Caracteristice – si provenind din zona culturala mesopotamiana – sunt si scarile monumentale, cu rampe convergente decorate cu basoreliefuri, cu colosi animalieri fantastici sau reali pazind intrarile. Scara de acces a palatului din Persepolis – larga de 7 m si cu 106 trepte – ducea la o a doua terasa, terasa propileelor si a “salii celor o suta de coloane” (inalte de 20 m fiecare). Ansamblul avea dimensiunile colosale ce aminteau de templul egiptean din Karnak.

In epoca Arsacizilor apare in arhitectura persana o noutate care va dura in Iran pana azi: bolta in leagan, imensa ca dimensiuni, deschizandu-se pe fatada cladirii. Mai tarziu, arhitectura sassanida se va caracteriza prin masivitate si prin folosirea cupolei.

In mai mica masura apartin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate – cum s-a spus – din hipogeele egiptene. Fatada grotelor artificiale este in asa fel cioplita in stanca incat sa se scrie intr-o suprafata de forma unei cruci grecesti. Interiorul este foarte simplu, de dimensiuni reduse, compus dintr-un vestibul si o camera funerara. Incaperile sunt lipsite de orice element ornamental. Intreaga atentie este acordata exteriorului: cele patru coloane de la intrare sustin o cornisa deasupra careia basoreliefurile desfasurate in doua zone suprapuse il reprezinta pe regele defunct inconjurat de supusi si binecuvantat de Ahura Mazda, in fata altarului pe care arde focul sacru.

Sculptura

Arta persana este o apoteoza a monarhiei. Basorelieful, in special, este conceput si realizat in scopul de a exalta ideea de monarhie absoluta si persoana monarhului. Apare si aici modelul asirian; cu deosebirea ca linia vesmintelor, a drapajului, este mai delicata decat in basoreliefurile asiriene. Varietatea de figuri, de atitudini, de miscari, este sensibil mai redusa decat in basorelieful asirian. Artistul persan urmarea sa puna in evidenta nobletea conceptiei si sa creeze un efect grandios. Ca urmare, leii sculptati de el sunt de un realism si de o forta mai reduse decat ale leilor din basoreliefurile asiriene, dar sunt mai decorativi. Taurii inaripati impun mai putin din salbatica lor forta animalica decat cei din reprezentarile artistice asiriene, - in schimb au mai multa eleganta si armonie a formelor. Cu toate acestea, desi este mai calma, mai lipsita de forta, de dinamism si de varietate, arta epocii ahemenide ramane mult debitoare celei asiriene.

Intalnim in basoreliefurile persane aceleasi motive ca in basoreliefurile asiriene: lungi siruri de soldati din suita regelui (celebra este “friza arcasilor” din palatul regal de la Suza, aflata azi la Louvre), de supusi aducand tributul, de prizonieri de razboi, de lei, de animale fantastice, - de obicei tauri inaripati cu cap de om. Apoi, regele luptand cu un taur salbatic, regele ucigand un monstru, regele protejat de divinitate, regele inconjurat de curteni, regele primind omagiul supusilor sai…Totul lasa pana la urma o impresie de raceala si de monotonie. Figurile par a fi toate la fel, corpurile sunt dispuse toate in aceeasi directie si in aceeasi atitudine. Dar, privite cu atentie, se observa ca sculptorul a realizat, totusi o oarecare varietate – prin reprezentarea unor detalii caracterizante: in port, in incaltaminte, in obiecte aduse in dar sau ca tribut. Aceste amanunte indicau si locurile de origine ale personajelor respective – care deci nu apar ca fiind aceeasi, chiar daca atitudinile lor sunt identice (sau aproape aceleasi).

Regele insusi este reprezentat doar in trei atitudini: sau de adoratie in fata unui altar al focului sacru; sau ucigand lei, tauri ori monstri fantastici; sau stand pe tron, intr-o mana tinand sceptrul, in cealalta o floare, iar in spate un servitor tinandu-i deschisa umbrela. Un singur scop urmareste artistul persan: preamarirea regelui si a regalitatii.

Persii au introdus in sculptura un motiv nou: al zeului-calaret omorand o fiara, de pilda un crocodil. Motivul acesta urma sa simbolizeze lupta dintre Bine si Rau. Dar si acest simbol fusese schitat cu mult inainte in Babilon, semnificand victoria ordinei asupra haosului primordial, a zeului Marduk asupra zeitei Tiamat.

Arta figurativa persana nu manifesta un interes adevarat pentru aspectele vietii reale. Scenele n-au nici un fond de natura, nici o indicatie in asa fel determinata incat sa poata fi localizate. Artistul reprezinta excelent animalele (dar nu si dinamismul unei scene de vanatoare). In schimb figurile umane (niciodata figuri feminine decat la o data tarzie, foarte rar si numai in artele secundare, de exemplu in miniaturi) sunt redate static, imobilizate intr-o poza conventionala si avand o expresie impasibila. Conventiile domina: persoana regelui este figurata in dimensiuni disproportionate in raport cu cei din jurul sau, personajele nu sunt grupate, ci intr-un mod regulat aliniate. Compozitia ansamblului respecta o simetrie rigida, predomina absolut caracterul simbolic si stilul hieratic, iar in reprezentarea unui eveniment artistul se fixeaza asupra unui singur moment; nu procedeaza ca artistul roman care “nareaza”, care reda simultan  o suma de momente, o continuitate, o relatie intre episoade.

Literatura

In literatura – domeniu in care Persia islamica isi va aduce marea contributie la tezaurul culturii universale, - prima capodopera este Avesta. Este cartea sacra a stravechilor persi, atribuita insa lui Zoroastru, - datand din epoca ahemenida, dar redactata sub sassanizi. Cuprindea initial 21 de carti, din care au ramas una singura completa, plus alte patru incomplete. Materia Avestei era variata: texte liturgice, cuvantarile lui Zarathustra, texte teologice, de legislatie, de morala, rugaciuni pentru diferite ocazii, fragmente de legende, o profetie asupra sfarsitului lumii, precum si 21 de psalmi. Pe langa importanta sa documentara, fundamentala pentru religia, cultura si civilizatia persana antica, Avesta are si o valoare literara, tocmai prin acesti psalmi, care amintesc de poezia Vedelor.

Reactia nationala persana care a caracterizat perioada sassanida a determinat si o reluare entuziasta a vechilor traditii epice populare. Din aceasta epoca dateaza numeroase povestiri, din care insa au ramas numai doua. Prima, Istoria lui Zarer (din sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) nareaza un episod din timpul unui razboi in care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade in lupta; moartea lui va fi razbunata de fiul sau. A doua (scrisa catre anul 650), Cartea vitejiilor lui Ardasir, fiul lui Papak, este un mic roman sau povestire istorica, in care datele reale ale biografiei renumitului rege sassanid se impletesc cu gratioase elemente de fantezie. Ambele naratiuni au fost utilizate mai tarziu de Ferdousi in epopeea sa Cartea Regilor.

Dupa invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficiala a administratiei, cultului si literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor si a oamenilor de stiinta. La tara, insa, poporul a continuat sa compuna in dialectele sale diferite poeme lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au pastrat asemenea texte datand din secolele VII si VIII.

Renasterea literaturii nationale persane a avut loc in secolele X-XI, in timpul dinastiei persane a Samanizilor. Acestia au creat in capitala lor Buhara un puternic centru cultural, stiintific si literar. S-a inceput acum sa se traduca in limba persana cronici, marturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse datand din sec. IV – texte care nu ni s-au pastrat – s-a inspirat marele poet Ferdousi (934-1025). Monumentala sa epopee Cartea Regilor de aproximativ 120.000 de versuri, este o reconstituire poetica a intregului trecut legendar si istoric al persilor.

Genul epic a fost cultivat si de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme epice ale sale primul loc il ocupa Cele sapte chipuri, povestea nefericita de dragoste a doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evoca romanul cavaleresc european medieval, avand insa o profunzime de gandire, un simt al socialului si o fundamentare psihologica superioara. Nu lipseste din opera lui Nezami nici nota mistica (de exemplu in amplul poem Comoara tainelor).

De o mare popularitate, constatata pana in zilele noastre, s-a bucurat Omar Khayyam (cca. 1050-1123), poet, liber-cugetator si unul din cei mai de prestigiu oameni de stiinta ai Orientului medieval (stralucit matematician, astronom, fizician, medic si filosof, autor a numeroase opere stiintifice scrise in limba araba).

Printre marii poeti persani se numara si Saadi (cca. 1213-1292), un exponent ideologic al paturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu fructe si Gradina cu flori. Mai celebra, ultima este o suita de poeme in proza ritmata in care sunt enuntate aforisme, precepte morale, sfaturi practice si de conduita, precum si consideratii morale – ceea ce transforma aceasta capodopera si intr-o oglindire a vietii epocii – asupra oamenilor si starilor de lucru din jurul sau.

Desi a fost un timp poet de curte, totusi in poezia lui Hafez nu se intalneste obisnuitul ton preaplecat si laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile, par a apartine la prima vedere unei viziuni mistice. In realitate opera sa abunda in momente de scepticism religios, de erezie si chiar de blasfemii. Hafez nu-i cruta pe preoti, pe predicatori, pe bigoti, ironizand sau satirizand vehement, formalismul gol, ipocrizia si minciuna. In poezia sa se percep tonuri care il amintesc pe Omar Khayyam, fara insa a ajunge pana la nihilismul si la scepticismul acestuia.

Bibliografie:

 “Istoria culturii si civilizatiei”Ovidiu Drimba

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

Cauta referat
Scriitori romani