Bizantul si Roma Constantinopolul cade sub turci si Imperiul Bizantin inceteaza referat






Bizantul si Roma. Controversa lui filioque

Deosebirile dintre Biserica din Apus si cea de Rasarit, evidente inca din secolul al IV-lea, se precizeaza in secolele urmatoare. Cauzele sunt multiple: traditii culturale diferite (greco-orientale, pe o parte, roman-germanice, pe de alta); necunoasterea reciproca, nu doar a limbilor, ci si a literaturilor teologice respective; divergentele de ordin cultural sau eclesiastic (casatoria preotilor, interzisa in Apus; intrebuintarea in cult a azimei in Apus si a painii dospite in Rasarit). Papa Nicolae protesteaza impotriva ridicarii precipitate a lui Fotie (un laic) la rangul de patriarh, “uitand” cazul lui Ambrozie, ordonat dintr-o data episcop al Milanului. Anumite initiative ale Romei displac bizantinilor: de pilda, cand in secolul al VI-lea papa proclama suprematia Bisericii asupra puterii temporale; sau cand, la anul 800, ratifica incoronarea lui Carol cel Mare, desi acest drept apartinuse dintotdeauna imparatului bizantin.

Unele dezvoltari ale cultului si institutiilor eclesiale dau crestinismului oriental o fizionomie proprie. Certitudinea ca intreaga Natura a fost rascumparata si sfintita de Cruce si de Inviere justifica increderea in viata si incurajeaza un anumit optimism religios. Amintim, de asemenea, marea importanta acordata de Biserica orientala tainei mirungerii- “pecetea darului Sfantului Duh”. Acest rit urmeaza indata dupa botez si il transforma pe orice laic (de la laos, “popor”) intr-un purtator de Spirit; aceasta explica atat responsabilitatea religioasa a tuturor membrilor comunitatii, cat si autonomia acestor comunitati conduse de episcopi si grupate in centre metropolitane. Sa adaugam o alta trasatura caracteristica: certitudinea ca adevaratul crestin poate atinge inca de aici, din lumea aceasta, indumnezeirea.

Ruptura a fost produsa de adaugarea lui filioque la Crezul de la Niceea si Constantinopol; pasajul se citea acum: “Duhul purcede de la Tatal si de la Fiul”. Prima consemnare publica cunoscuta a lui filioque dateaza de la Conciliul al II-lea din Toledo, convocat in 589, pentru a confirma trecerea regelui Recaredo de la arianism la catolicism. Analizate indeaproape, cele doua forme exprima doua conceptii deosebite privind divinitatea. In trinitarismul apusean, Sfantul duh este garant al unitatii divine. In schimb, Biserica rasariteana subliniaza faptul ca Dumnezeu-Tatal este izvorul, principiul si cauza Trinitatii.

Dupa unii autori, imparatii germani sunt cei ce au impus noua formula a Crezului. “Costituirea Imperiului lui Carol cel Mare este ceea ce a generalizat in Apus uzul lui filioque si a precizat o teologie specific filioquista. Era vorba de a legitima impotriva Bizantului - detinator pana acum al Imparatiei crestine, unica prin definitie – intemeierea unui nou stat cu pretentii universaliste”. Dar abia in 1014 – la cererea imparatului Henric al II-lea – Credo-ul cu adaugirea lui filioque se canta la Roma (aceasta data poate fi considerata ca marcand inceputul schismei).

Totusi, legaturile dintre cele doua biserici nu se rup definitiv. In 1053, papa Leon al IX-lea trimite la Constantinopol o delegatie condusa de trimisul sau principal, cardinalul Humbert, ca sa reinnoiasca legaturile canonice si sa pregateasca o alianta indreptata contra normanzilor, care tocmai ocupasera Italia meridionala. Dar patriarhul bizantin Mihail Cerularie s-a aratat destul de rezervat, refuzand orice concesie. Atunci, la 15 iulie 1054, legatii papei depun pe altarul din Sfanta Sofia o sentinta de excomunicare a lui Celularie, acuzandu-l de zece erezii, intre altele de faptul de a fi retras filioque din Crez si de a fi ingaduit casatoria preotilor.

De la aceasta ruptura, animozitatea apusenilor impotriva grecilor n-a incetat sa creasca. Dar ireparabilul s-a produs abia in 1204, cand armatele Cruciadei a IV-a ataca si jefuiesc Constantinopolul, sfaramand icoane si aruncand moastele la gunoi. Potrivit cronicarului bizantin Nicetas Choniates, o prostituata canta cantece obscene asezata pe tronul patriarhal. Cronicarul aminteste ca “musulmanii nu ne-au violat sotiile […], nu i-au aruncat pe locuitorii nostri in mizerie, nu i-au despuiat ca sa-i plimbe goi pe strazi, nu i-au facut sa moara de foame si nu i-au aruncat in foc […]. Asa s-au purtat insa cu noi aceste popoare crestine, care isi fac cruce in numele Domnului si care au aceeasi religie cu noi.”. Regele Baudouin din Flandra a fost proclamat imparat latin al Bizantului, iar venetianul Toma Morosini patriarh de Constantinopol.





Grecii n-au uitat niciodata acest tragic episod. Totusi, din cauza amenintarii turcesti, Biserica Ortodoxa a reluat dupa 1261 tratativele eclesiastice cu Roma; ea cerea cu insistenta convocarea unui conciliu ecumenic care sa lamureasca problema lui filioque si sa pregateasca unirea. La randul lor, imparatii bizantini, care se bizuiau pe sprijinul militar al Occidentului, erau nerabdatori sa vada realizata unirea cu Roma. Negocierile au trenat aproape peste un secol. In cele din urma, la Conciliul de la Florenta (1438-1439), reprezentantii ortodoxiei, presati de imparat, au acceptat conditiile Romei, dar unirea a fost imediat invalidata de popor si de cler. De altfel, peste paisprezece ani, in 1453, Constantinopolul cade sub turci si Imperiul Bizantin isi inceteaza existenta. Totusi, structurile sale spirituale au mai supravietuit in Europa de Rasarit si in Rusia vreme de inca trei secole, cel putin. A fost epoca “Bizantului dupa Bizant”, dupa expresia istoricului roman Nicolae Iorga. Aceasta mostenire orientala a permis dezvoltarea unui “crestinism popular”, care nu numai ca a rezistat interminabilei terori a istoriei, dar a avut si un intreg univers de valori religioase si artistice, ale carui radacini pornesc inca din neolitic.

BIBLIOGRAFIE

  1. Iorga, N. -Byzance aprės Byzance, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1971.

  2. Eliade, M. -Istoria credintelor si ideilor religioase, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999.

  3. Clement, Olivier - L’essor du christianisme oriental

  4. Choniates, Nicetas - Histoire, traducere de Olivier Clement

 

 

HORATIU RABLAU,

Clasa a IX-a E

 

 









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani