Cea mai sangeroasa confruntare din istoria omenirii Al doilea razboi mondial referat






AL DOILEA RAZBOI MONDIAL PANA LA PLANUL BARBAROSA.

PERSPECTIVA REALISTA      

BY ZZZ

Al doilea razboi mondial a fost cea mai sangeroasa confruntare din istoria omenirii. Momentul reprezinta, practic, o culme a inclestarii pe plan global in toate domeniile: economic, social, politic, civil si bineinteles, militar.

Privind desfasurarea conflictului din punctul de vedere al realismului politic sunt multe aspecte ce atrag atentia. Pornind de la celebra afirmatie a lordului Palmerston din 1848: “Aliantele nu sunt vesnice, ce e vesnic e interesul national.”, vom descifra multe din episoadele care pareau in epoca de neinteles.

Contextul international este extrem de relevant in acest sens: o Europa care nu isi definise clar identitatea, un tratat de pace care, in loc sa clarifice lucrurile, mai mult le complicase, trasand granitele pe hartie, eludand, in multe dintre cazuri, mult invocatul principiu al nationalitatilor: Statele Unite ale Americii, pastrand clasica izolare fata de afacerile europene, Europa, la randu-i, scindata: miscarile autoritare castigau teren, mai ales dupa marea criza economica, apropierea dintre Germania nazista si Uniunea Sovietica parafata prin pactul de la 23 august 1939, cunoscut sub numele de Ribentropp-Molotov. Privind pactul, se poate spune ca ambele puteri il considerau o alianta temporara menita sa le slujeasca la un moment dat, in viitor, propriul interes national, in conditiile in care politica internationala este definita de Hobbes drept “o lupta pentru putere […] un razboi al tuturor impotriva tuturor”. Astfel, atat Germania, cat si Uniunea Sovietica au actionat dupa cum le dicta interesul lor de moment, in speranta obtinerii de avantaje de lunga durata ulterior, chiar prin ruperea legaturii.

Primele campanii ale lui Hitler in Polonia si in Vest isi gasesc un corespondent interesant in “Razboiul peloponesiac” al lui Thucydides. Un episod din cartea a V-a atrage atentia:” MELIANUL- Supusii vostri considera oare firescul in asa fel incat sa puna in aceeasi balanta pe cei care nu au nici o relatie cu voi cu aceia care – cei mai multi fiind colonistii vostri- s-au desprins de voi si au fost apoi supusi cu forta? ATENIANUL – Supusii nostri socotesc ca nici unul nu este lipsit de dreptate, dar ca fiecare supravietuiesc dupa cum poate si pe noi nu ne ataca de frica; de aceea, voi , in afara de faptul ca noi ne-am extinde conducerea asupra mai multor cetati, ati putea sa ne oferiti securitate, daca ati fi subjugati, mai ales ca, insulari cum sunteti, n-ati putea infrange pe cei care stapanesc marea, si, mai slabi fiind, pe cei mai puternici decat voi. MELIANUL – Nu socotiti voi deci ca in neutralitatea noastra consta securitatea voastra? […] Astfel cum nu va veti face voi dusmani pe cei care nu participa acum la nici o alianta daca acestia, privind la ceea ce faceti cu noi se vor astepta sa-i atacati si pe ei? Si, in aceasta imprejurare, ce altceva faceti decat sa mariti numarul dusmanilor pe care ii aveti, si ca  va atrageti cu forta pe aceia care nu aveau de gand sa va fie dusmani? ATENIANUL – Noi nu socotim primejdiosi pe acei continentali care, manati fiind de dorul de libertate, vor sovai mult sa se apere impotriva noastra, ci socotim primejdiosi numai pe insularii independenti cum sunteti voi si pe aceia care sunt exasperati de constrangerile pe care le impune dominatia. Intr-adevar acestia mai ales ar putea fara sa judece sa se avante ei insisi si sa ne impinga si pe noi intr-o primejdie sigura.[…] Dar este evident ca pentru cei alaturi de care lupti forta nu consta in bunavointa celor chemati in ajutor, ci daca aceia sunt cu mult superiori in puterea de a savarsi faptele. Lucrul acesta il au in vedere lacedemonienii, si inca mai mult decat altii. Asadar, neincrezandu-se in propria lor pregatire, ei se insotesc de multi aliati chiar cand ataca pe vecini, asa ca nu este de crezut ca ei vor putea trece intr-o insula cand noi suntem stapani pe mare.”[1]

Logica se potriveste in cazul primelor campanii din Europa ale lui Hitler. Exemplificand: in Polonia: superioritate masiva germana, de cinci ori ca numar de avioane, tactica de lupta noua, celebrul “blitzkrieg” fata de polonezi, ramasi fideli cavaleriei care impinsese pe rusi afara din Kiev, in 1921. Armata germana, nu mult superioara numeric, insa cu o strategie desavarsita: practic, Polonia era incercuita; se adauga aici nepriceperea conducatorilor polonezi care nu au vrut sa sacrifice nici o bucata de pamant, chiar daca acel culoar spre Danzig era pierdut dintru inceput: armatele lui Klüge si Kuchler nu aveau altceva de facut decat sa incercuiasca armata poloneza din culoar pentru a o scoate din lupta.

Se adauga aici clarviziunea politica a lui Hitler: anticiparea lipsei de interventie a aliatilor franco-britanici in ceea ce priveste Polonia. Desigur, polonezii actionand contrar realismului politic, au considerat ca fiind de ajuns garantiile de securitate obtinute din partea celor doua mari puteri desi acestea dovedisera in repetate randuri, anterior ca nu vor interveni:Polonia o simtise pe propria-i piele cu Szscecinul, cehii isi pierdusera tara.

Se poate aprecia ca Hitler a actionat in Polonia conform principiilor realismului politic: a mizat pe neinterventia franco-britanica in Polonia, care nu s-a intamplat, s-a bazat pe “Wermachtul” bine instruit si bine pozitionat strategic, astfel ca in mai putin de o luna a obtinut rezultatele scontate cu minim de efort:pe 27 septembrie Varsovia a capitulat,victime in randul germanilor fiind doar cateva mii.

Pe de alta parte, actiunea U.R.S.S. in estul Poloniei, in concordanta cu pactul Ribentropp-Molotov venea ca o confirmare a impartirii sferelor de influenta in Europa de Est, arbitrar, insa si temporar. Ambele puteri acumulau energie in acest armistitiu pentru ceea ce urma sa se intample. Sunt numeroase voci care au afirmant ca daca Hitler nu ar fi atacat in iunie 1941 Uniunea Sovietica, Stalin ar fi atacat primul la randu-i Germania, ceea ce este din nou in conformitate cu regulile realismului politic: dorinta de a anticipa miscarile adversarului.



Din punctul de vedere al polonezilor, razboiul s-a incheiat tragic. Generalul Smigly-Ridz anticipa acest lucru: “Cu nemtii ne vom pierde libertatea, cu rusii ne vom pierde sufletul”.[2] Oricum, polonezii au actionat contrar regulilor realismului politic: pe de-o parte, si-au supraestimat fortele:cele sapte armate,ca numar, erau importante,dar ca dotare si tactica au esuat lamentabil, insusi generalul Kutrzeba, nereusind pe Bzura decat o palida rezistenta; pe de alta parte, sinuciderea curata dovedita in planul de lupta: impotriva unei clare evidente conducatorii polonezi nu au retras armatele din partea de vest a tarii pentru a incerca o rezitenta in interior, dimpotriva, au dorit cu orice pret salvarea zonei industriale din regiune, ca sa nu mai vorbim de armata din culoarul spre Danzig, sacrificata din primele zile. Oricum, si o interventie anglo-franceza ar fi fost greu de luat in calcul in conditiile in care rezistente poloneza a fost atat de scurta.

Desigur, in relatiile Germaniei cu U.R.S.S. era clar doar un armistitiu de moment: incidentul de la Brest-Litovsk, incalcarea frontierei prestabilite, rezolvat totusi intr-o saptamana o dovedeste: conflictul mocnea intre cele doua aliate de moment:” Lui Hitler pur si simplu nu-i statea in fire sa preia altcineva initiativa; prin urmare era inevitabil ca la un moment dat sa nu ia in calcul atacarea Uniunii Sovietice”.[3]

Momentul urmator a fost insa concentrarea eforturilor spre campania din Vest. Asigurat pe moment in Est, Constient ca nu este bine a lupta pe doua fronturi si acesta in concordanta cu regulile realismului politic, Hitler ataca Danemarca si Norvegia. “Wesserübung” este una dintre cele mai interesante campanii in desfasurarea razboiului. Tarile nordice au reprezentat un caz clasic de achizitie de putere si capabilitati, folosite pentru a contracara puterea adversarilor; este cunoscut celebrul discurs al lui Churchill cu privire la ocuparea acestor tari: “Umanitatea, nu legalitatea ne va judeca.” Atat Germania, cat si anglo-francezii doreau ocuparea teritoriilor nordice ; a fost, am putea concluziona, o cursa contra cronometru. Pentru Germania erau vitale interesele la Narvik, in conditiile transportarii zacamintelor de fier de la Kiruna si Gallivare, iar aliatii anglo-francezi cunosteau acest amanunt. Germanii au castigat si de data aceasta, Danemarca fiind insa atacata doar datorita pozitiei strategice a Aalborgului. In Norvegia, pe langa actiunea din fiordul Oslo, de scufundare a “Blücherului”, retine mai ales dezastrul flotei de distrugatoare germane: nu mai putin de zece din totalul de douazeci si doua fiind distruse de celebrul cuirasat britanic “Warspite”. Factorul surpriza, parasutistii folositi la Oslo si Stavanger, uluitoarea suprapunere a actiunilor, incepand de la Narvik trecand prin Trondheim la Larvik si Oslo au dus la o capitulare neasteptat de usoara. “Wesserübungul” a dovedit clar din partea ambilor combatanti o actiune bazata pe principiile realismului politic. Insasi directiva lui Hitler pentru operatiune o dovedeste: “ Aceasta operatiune trebuie sa devanseze o initiativa britanica in Scandinavia si in Baltica”[4]. Actiunea de debarcare a britanicilor la Namsos si Aandalsnes s-a dovedit tardiva si lipsita de efecte, Germania pastrand controlul asupra Norvegiei pana in ultimele clipe ale razboiului.

Nu acelasi lucru se poate spune deswpre actiunea U.R.S.S. in Finlanda ce urmarea un drept istoric al rusilor asupra tarii vecine. Esecul de moment al Artmatei Rosii, oprtite timp indelungat in istmul Kareliei de cele sase divizii ale lui Mannerheim au dovedit slabiciunea sovieticilor. Infrangerea de la Souomosalmi, co atat mai mult. Pe langa conotatia istorica, atacul Finlandei a fost declansat din cauza unor amanunte ce tin strict de realismul politic: nevoia de securitate a Leningradului impotriva unui eventual atac german venit din Finlanda. Se repeta aceeasi situatie: teama ca adversarul, aliat deocamdata, va face primul pas si va ocupa Finlanda: de pe istmul Kareliei putea fi bombardat Leningradul. Or, ;la Sevastopol, celebrele “Dora”, “Thor” si “Odin” au dovedit cu prisosinta acest lucru. In plus, micile insule si portul Hango, dovedeau si ele aceeasi importanta strategica. Actiunea, incununata de succes in final, a oferit germanilor garantia ca armata sovietica nu este bine pregatita: unele date ofera pierderi incredibile pentru acestia, circa un milion de oameni. Finlanda a fost unul dintre momentel cheie ale razboiului din acest punct de vedere: a oferit prilejul Germaniei de a ataca Uniunea Sovietica mai devreme decat era prevazut, netinand cont de masivele resurse inclusiv umane din Asia.

In plus, actiunea Finlandei, echilibrata a dovedit ca si un adversar mic poate tine piept unuia net superior; desigur, Finlanda a pierdut razboiul, dar si-a pastrat independenta, ceea ce din punctul de vedere al realismului politic a reprezentat cel mai imporatant aspect.

Germania, continuand aceeasi politica, a declansat campania din Vest. Foarte importanta este insasi celebra Directiva nr. 6. Scopul acestei operatiuni ofensive este de a nimici o parte cat mai importanta cu putinta a armatelor operationale ale Frantei,ca si ale aliatilor ei care lupta alaturi de ea si de a obtine in acelasi timp in Olanda, Belgia si nordul Frantei o zona cat se poate mai intinsa, care va trebui sa serveasca ca baza a unui razboi aerian si naval eficace impotriva Angliei si necesara pentru a proteja teritrilu vital pentru noi, al Ruhrului[5]. Era clar ca achizitia de purere pe care o dorea Hitler in cazul Frantei si a vecinilor ei venea pentru a intari Reichul in viitoarea confruntre cu Anglia.

Actiunea din Franta, pe langa conotatiile pur istorice, revansarde ale Germaniei fata de dusmanul vecin a asazi si o profunda relevanta din punctul de vedere al realismului politic. Pana la acest punct, actiunile lui Hitler au fost clar directionate spre un singur tel: acela de a achitiona putere pentru a reduce la tacere pe toti posibilii adversari, in primul rand Anglia, apoi URSS, de aceea necesitatea unui acord in prealabil cu aceasta din urma. In acest sens, a dovedit clar ca “Toate aliantele sunt facute pentru a fi calcate” asa cum considera si Stalin.

Nu acelasi lucru se poate spune despre adversari care au crezut prea mult in forta acestor aliante ce si-au dovedit ineficienta, asta cu exceptia Angliei la care interesul national primeaza. Dovada episodul cu sabotarea flotei franceze la Toulon.





Franta a dovedit imprudenta si lipsa de coordonare la nivel de comandanti Gamelin neputand face fata insarcinarilor primite. Armata de asemenea desi superioara din punct de vedere numeric. Sa amintim aici genialele actiuni de la Doordecht si Moejdijk, incredibila aventura de la Eben Emael, in care parasutistii Germania si-au castigat renumele. Toate palesc in fata schimbarii de tactica, celebrul plan Schlieffen atat de asteptat de Franta nu a mai avut loc asa cum era planuit. Episodul de la Michelin sur Seine cu planul cazut in mana francezilor sa fi fost o diversiune sau o intamplare? Nu mai conteaza acum. Cert este ca planul Meinstein fie ca l-a elaborat acesta fie ca a avut o mare contributie si Hitller ramane un episod de geniu al artei razboiului din toate timpurile.

Revenind la Franta, atacul asupra Poloniei a facut-o sa intre in razboi ca si pe Anglia. A fost acea perioada misterioasa a conflictului: la drole de guerre, phoney war. Acel razboi ciudat in care se imparteau manifeste intre cele doua tabere. Gandirea realista dovedea carente aici cei doi adversari nelund in calcul o eventuala intelegere intre ei. Intrarea in razboi a celor doua – Franta si Anglia poate readuce in memorie episodul celebru din primul razboi mondial cand Princep si tovarasii lui il ucisesera pe arhiduce. Von Hotzendorff, seful de stat major al armatei austro-ungare explica eforturile intrarii tarii sale in razboi: nu avela de a avea un adversar de temut in Serbia, nici de pedeapsa ci fiindca era in era in joc “prestigiul unei mari puteri”[6]. Putem compara situatia si aici: cele doua fiind obligate sa intre in razboi pentr a-si apara prestigiul de mari puteri, si nu doar prestigiul ci si pozitia.

Franta e ingenunchiata surprinzator de repede. Desigur pe drum ramanea epidosul Rotterdam, dar mai conteaza ca s-a dovedit o greseala. Caderea Sedanului (14 mai 1940) inseamna psihologic pentru Franta capitularea situatie care s-a repetat in 1871, in 1916 a fost nodul principal; cazut, calea spre Paris era deschisa. Apoi celebrul mars spre mare in paralel incheiat cu incercuirea de la Callais in fapt cele mai bune franceze aflandu-se acolo. Waygand se dovedeste si mai depasit de situatie decat Gamelin. Sfarsitul se profila pentru ambele armate.

Dar, cu totul avea o logica momentul Dunkerque o distruge. Au fost zeci de variante: protejarea englezilor, protejarea tancurilor pentru campania din Rusia, motive economice, personale tactice, rezultatul e acelasi: Hitler a oprit tancurile lui Guderian care puteau usor sa ajunga dezorganizaa si infranta armata britanica iara acestia s-au putut salva in numar mare (circa 338.000 in insula).

Din punct de vedere al realismului politic ceea ve s-a intamplat la Dunkerque a fost o totala contradictie mai ales ca evenimentele premergatoare justificau distrugerea armatelor anglo-franceze. Nu s-a intamplat, iar cei mai multi specialisti considera ca aici ar fi punctul cheie al razboiului. Operatiunea “Seelöwe” pierdea astfel o sansa uriasa chiar daca in zilele urmatoare “Wermacht-ul” rupea frontul pe Sôme si Aisne chiar daca pe 14 iunie intra triunfal in Paris defiland umilitor pentru francezi chiar pe sub arcul de triuf. Chiar daca la Compiegne, in acelasi vagon Franta e nevoita sa semneze umilitor pacea iar Hitler la auzul vestii se da jos din tren si face cativa pasi de dans: Reichul ratase marea sansa – distrugerea armatei care acum mergea sa apere Anglia. Chiar daca Adlertag-ul din 8 august trimitea asupra Angliei nori de Messerschimitt 109 si 110 si Stukas, inca din primele zile s-a vazut clar ca Luftwaffe nu poate decide rapid victoria cum sperase Hitler si Göering. Ba mai mult in cateva saptamani Stukas devenisera devarate “cosciuge zburatoare” fiind nevoie de escorta permanenta a avinoalor de vanatoare. In ciuda miilor de tone de bombe cazute pe Londra, in ciuda „coventrizarii”, in ciuda problemelor de ordin intern, incet-incet Royal Air Force incepea sa-si dovedeasca superioritatea in fata Luftwaffe. Lupta a devenit un ade uzura dar mai important Hitler a fost nevoit sa renunte la “Seelowe” si tot ca o consecinta a momentului Dunkerque. Se adauga aici si impactul psihologic produs de bombardarea Berlinului de englezi.

Privind si spe frontul din Africa acesta are caracteristicile campaniilor romantice de alta data. Lidell Hart face o exceptional, poate prea exagerata descriere a acestor evenimente si miscarea aceea continua de la est la vest si invers trecand prin Siddi Barani, Mersa Matruk, Tobruk, Ager, Msus, Casablanca si pana la El Alamein aducand in prim-plan figuri legendare: Montgomery sau Rommel. Se poate aprecia ca Africa a fost un front secundar in economia razboiului dovedind-o ulterior si batalia Italiei unde nu s-a obtinut o capitulare rapida a fortelor Axei. Un alt moment cheie al razboiului il constituie frontul din Balcani. Actiunea grecilor si sarbilor amanand planul Albatsru poate decisiv. Defectiunea se produce in tabara italiana umilita de greci, germanii fiind nevoiti sa-si ajute aliatii. Desi Wermacht-ul triumfa din nou in cateva zile atat la Belgrad cat si la Atena cu atat mai mult cu cat grecii erau ajutati de englezi. Desigur, Creta a mai spulberat un mit: acela al parasutistilor lui Manstein.

Practic acela este momentul in care Hitler decide demararea planului Barbarosa prin care spera in ingenuncherea adversarului. Ca si Stalin gandea in aceiasi termeni este foarte probabil: “Agresiunea Germaniei il va face imediat pe Stalin sa-si schimbe partenerul. Aceasta nu-l va face totusi sa-si schimbe scopul”[7].

Evolutia celui de-al doilea razboi mondial pana la decizia lui Hitler de a pune in practica planul Barbarosa respecta multe dintr conceptele realismului politic. Totusi multe din actiunile combatantilor au oscilat intre realism si idealism politic. Reichul insusi a facut uz de aceasta metoda si poate tocmai lipsa de coerenta i-a fost fatala. Se poate spune ca doar Marea Britanie si Uniunea Sovietica s-au dovedit stabile pe aceiasi pozitie. Marea Britanie in a-si apara teritoriul, iar Uniunea Sovietica prin a-si creea o bariera protectoare pe viitor.

Evenimentele s-au succedat fulgerator, de aici poate si multe din deciziile luate au fost luate lacunar, regretabil uneori insa permanentele schimbari teritoriale din timpul conflictului nu aveau cum sa reziste in timp, dandu-i dreptate lui Machiavelli: “Statele care rasar repede nu pot sa aiba radacinile sau celalalte parti proprii fiecarei plante, atat de trainice, incat cel dintai vant potrivnic sa nu le doboare”[8].



BIBLIOGRAFIE:

Fontaine, André, Istoria Razboiului Rece, Bucuresti, Ed. Militara, 1992

Kissinger, Henry, Diplomatia, Bucuresti, Ed. Bic All, 1998

Machiavelli, Nicolo, Principele, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1960

Stoeginsser, John J., Why nation go to war, Ed. MacMillan Press Ltd., Houndmills, Bassingstoke, Hampshire

Thucydides, Razboiul peloponesiac, cartea a V-a,  Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1966

Vianu, Alexandru, Buse, Constantin, Zamfir, Zorin si Badescu, Gheorghe, coord., Relatiile internationale in acte si documente, vol. II (1939-1945), Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1976



[1] Thucydides, Razboiul peloponesiac, cartea a V-a,  Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1966, p. 513-517

[2] André Fontaine, Istoria Razboiului Rece, Bucuresti, Ed. Militara, 1992, p. 146

[3] Henry Kissinger, Diplomatia, Bucuresti, Ed. Bic All, 1998, p. 323

[4] Directiva lui Hitler pentru operatia Wesserübung, in “Relatiile internationale in acte si documente”, vol. II (1939-1945), coord. Alexandru Vianu, Constantin Buse, Zorin Zamfir si Gheorghe Badescu, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1976, p. 30

[5] Directiva nr. 6 a lui Hitler pentru ducerea razboiului in Vest, in Ibidem, p. 24

[6] John J. Stoeginsser, Why nation go to war, Ed. MacMillan Press Ltd., Houndmills, Bassingstoke, Hampshire, 2001

[7] Andre Fontaine, op. cit., p. 227

[8] Nicolo Machiavelli, Principele, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1960, p. 28










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani