|
Lucrare de diploma - Democratie, totalitarism si violenta simbolicaSCOALA NATIONALA DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE STIINTE POLITICE tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m LUCRARE DE DIPLOMA DEMOCRATIE, TOTALITARISM SI VIOLENTA SIMBOLICA tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m Coordonator stiintific Absolvent, Lector univ. Stefan Stanciugelu Livia-Gabriela Pop tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m Bucuresti 2000
C U P R I N S
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m Introducere 3 Capitolul I VIOLENTA SI VIOLENTA SIMBOLICA 6
Capitolul II VIOLENTA SIMBOLICA IN SFERA POLITICULUI 18 Capitolul III MITURI SI MITOLOGII POLITICE 26
Capitolul IV REGIMURI POLITICE DEMOCRATICE VERSUS REGIMURI POLITICE TOTALITARE 41
regimurile politice democratice 58
si ritualizarea violentei 64 Capitolul V CAMPANII ELECTORALE: MARKETING DE VANZARI SI MARKETING ELECTORAL 69 Capitolul VI LIBERTATE DE OPTIUNE SI MANIPULARE 77
Capitolul VII CAMPANIA ELECTORALA A LUI PETRE ROMAN VIOLENTA SOIMBOLICA APLICATA SPATIULUI ROMANESC 84 Concluzii 96 Bibliografie 98 Anexe 100
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m INTRODUCERE
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
tn233h5567snnm 55233htt67snm1m
Aceasta lucrare isi propune analiza comparativa a regimurilor democratice si a celor totalitare. O astfel de analiza comparativa nu este nici pe departe noua. Specificul lucrarii de fata se intemeiaza pe comparatia celor doua tipuri de regimuri politice sub aspectul nevoii lor de violenta simbolica pentru a se putea mentine si reproduce. In mod evident, accentul va cadea aici pe violenta simbolica folosita in cele doua regimuri politice de catre agentii politici in competitia pentru putere sau de catre partidul unic in campania electorala cu regimurile de tip democratic. B. Logica lucrarii: Pentru a realiza o comparatie a regimurilor politice democratice/ totalitare, am folosit ca punct de plecare nevoia de violenta a oricarei societati. In acest sens am incercat sa redau relatiile dintre puterea politica de diferite tipuri si violenta de care aceasta se foloseste pentru mentinerea ordinii politice. Astfel, puterea devine apanajul celor care detin controlul violentei. Concluzia capitolului I este aceea ca violenta simbolica si manipularea acesteia intr-un teritoriu delimitat asigura legitimitatea puterii politice respective. In capitolul al II-lea am incercat sa analizez relatia dintre violenta simbolica si mecanismele guvernarii, accentuand pe caracterul explicit politic al violentei simbolice. Acest al doilea capitol analizeaza scena politica a regimurilor totalitare si democratice din persepctiva capitalului simbolic pe care trebuie sa il detina orice putere politica pentru a se putea mentine. In cazul regimurilor politice de tip democratic, capitalul simbolic se construieste si se mentine in mod special prin actiuni mediatice fara de care puterea politica democratica nu mai paote exista astazi. De aici nevoia de spectacol politic in democratiile contemporane, lucru care duce catre violenta simbolica necesara pentru ca un partid politic sau un candidat sa se poata impune in lumea socialului. In capitolul al III-lea am incercat sa analizez nevoia de mituri a societatilor din totdeauna si semnificatia acestora pentru ordinea sociala, intrucat miturile sunt un adevarat ghid al constiintei individului, o sursa a actiunilor sale in plan socio-politic. Miturilor politice le putem atribui functia de legitimare a puterii, ele conferind in acelasi timp identiate indivizilor si colectivitatii pentru ca acestia au nevoie de idealuri sociale furnizate astfel. In continuare am prezentat cele patru mituri fundamentale incercand sa identific rolul pe care fiecare il are in viata sociala si politica. Cel mai important rol ramane controlul elitelor asupra colectivitatii. Scopul capitolului al IV-lea este de a analiza necesarul de violenta simbolica inregistrat atat in regimurile politice de tip totalitar, cat si in cele de tip democratic. Societatea democratica are o neta superioritate datorata aptitudinii de a gestiona “dinamismele emotionale” ce traverseaza societatea, in timp ce regimurile totalitare supravietiuesc datorita fricii suscitate de adeziunea pe care o mobilizeaza. Cele doua tipuri de regimuri fac apel la manipulare ca mijloc de pastrare si reproduce a Puterii. Comparativ cu regimurile pluraliste pentru cele totalitare poate fi identificata o falsa campanie electorala a partidului unic aflat in competitie cu ideologiile exterioare societatii in care exista. In capitolul al V-lea am incercat sa demonstrez ca o campanie electorala se construieste pe baza unor principii ale marketing-ului de piata, candidatii intruchipand oferta de sistem, iar electoratul cererea. Asa cum un producator incearca sa aiba cat mai multi clienti, principalul al actorului politic in timpul campaniei este de a atrage cat mai multe voturi. Pentru aceasta este desfasurat un intreg arsenal de tehnici comune marketing-ului de vanzari si marketing-ului electoral. Capitolul al VI-lea isi propune identificarea gradului de libertate lasat alegatorilor in conditiile manipularii exercitate de actorii politici asupra intregii societati. Totodata am vrut sa realizez o delimitare a felului in care este manipulata o societate democratica si una supusa unui regim totalitar. Ultimul capitol isi propune analiza campaniei a lui Petre Roman, ca exemplu de violenta simbolica aplicata spatiului romanesc. Am ales ca exemplificare o campanie electorala deoarece aceasta reprezinta punctul culminant al confruntarii societatii cu violenta simbolica.
CAPITOLUL I VIOLENTA SI VIOLENTA SIMBOLICA
Ori de cate ori un fenomen, eveniment, etc. devine cotidian, comunitatile si indivizii tind sa-l defineasca in termenii normalitatii. Asimilat in aceasta formula in constiinta unei comunitati, evenimentul sau fenomenul in cauza este acceptat ca parte a interactiunilor cotidiene si defineste astfel ca naturale, normale, obisnuite, actiunile sociale care-i poarta amprenta. In astfel de situatii se afla fenomenul violentei sociale si/sau politice: “Oricine este interesat de istorie si politica nu poate sa nu tina seama de rolul imens pe care violenta n-a incetat sa-l aiba in treburile obstesti si in comportamentul oamenilor”. Ar putea sa para surprinzator faptul ca s-a scris prea putin cu scopul analizei acestui fenomen. Sau poate tocmai pentru ca se intalneste la toate nivelele vietii sociale, violenta devine un lucru normal, asimilat si acceptat ca parte a modului uman de a fi in comunitate. Istoria ne invata ca actiunile umane stau sub semnul violentei, avand, conform lui Renan, o “natura accidentala, inconsecventa, imprecisa”. Alti teoreticieni definesc violenta ca o veriga a unui intreg proces. Engels, de exemplu, priveste violenta ca fiind acceleratorul dezvoltarii economice. “Oriunde structura de putere a unei tari intra in contradictie cu evolutia sa economica”, puterea politica va fi invinsa, in pofida instrumentelor sale de violenta. 1. Violenta starii de natura. Thomas Hobbes Teoreticienii ai violentei sociale si politice sunt de acord ca orice societate se intemeiaza pe violenta. Contractualistii explica aparitia societatii umane, organizata dupa regulile familiare noua, prin intermediul unui “pact”, “contract” intre comunitate si o asociatie capabila a asigura protectia indivizilor impotriva eventualelor agresiuni ale “celorlalti”. Asociatiile de protectie ajung sa detina monopolul asupra violentei, prin transferul benevol al acesteia din proprietatea fiecarui individ in cea a “protectorilor”, cum ar spune Hobbes pentru care starea de natura este bellum omnium contra omnes. Evident, aceste asociatii vor deveni determinantele societatii, preluand functia de aparare a unui teritoriu bine delimitat spatial si functia de impunere a unor norme – legi, pe baza carora sa fie asigurat controlul manifestarilor agresive in interiorul comunitatii si capacitatea de reactie la agresiunile externe. Violenta individuala era legea structuranta si ordonatoare a societatii prestatale. Obiectul contractului, in aceste conditii, este cedarea dreptului privat la violenta contra garantiei proprietatii si vietii indivizilor. Dreptul individual la violenta este preluat de institutii specializate, de stat si exercitat prin intermediul unor specialisti in manuirea instrumentelor violentei institutionale care asigura pacea comunitatii. Se disting aici doua tipuri de violenta: cea individuala, caracteristica starii de natura si cea institutionala a societatii organizate, exercitate prin instrumentele statului si care au rol ordonator si organizator in societate. Puterea devine astfel apanajul celor care detin controlul violentei. Aceasta putere “se va autodelimita prin autoinstituire. Ea acumuleaza bunuri si manipuleaza semne si simboluri peste care isi declara monopolul. Noua Putere controleaza lumea sociala si doar Ea poate stabili formula Ordinii”. Apare astfel Statul. Violenta care mentine coeziunea grupului-stat este violenta represiune, temeiul ei fiind legea sau arbitrarul unui individ sau al unui grup de indivizi. Identitatea grupului este aparata prin agresivitate. In viziunea lui Hobbes, Leviathanul isi asuma protectia proprietatii si siguranta unei coexistente pasnice prin monopolul asupra violentei, dobandit prin renuntarea tuturor indivizilor la folosirea privata a V.Philippe Brand afirma si el ca la inceputul politicului se afla conflictul, cu functia sa de elucidare a raporturilor sociale reale. Toate societatile fug de conflict, de violenta. Dar in opinia lui Brand, conflictul este un fenomen pozitiv, cu conditia sa fie stapanite costurile si controlate posibilele derapaje. 2. Violenta ordonatoare a societatilor arhaice La nivelul vechilor societati, exista si un alt tip de violenta, exceptand violenta fondatoare a comunitatii, care isi avea radacinile in acel illo tempore anterior constituirii ei. Este vorba despre violenta sacrificata, violenta reticala. “Violenta intestina” a grupului nu putea avea alt canal de evacuare, decat sacrificiul, doar in acest fel putand fi mentinuta ordinea. Acest lucru se intalneste nu doar la nivelul ritualurilor religioase prin care trebuiau “imbunati” zeii. Romanii (elita) isi facusera un adevarat “crez” din expresia “paine si circ”, ultimul element al acesteia fiind coordonata ce asigura canalizarea violentei interne a grupului spre victima ce apartine in majoritatea cazurilor exteriorului comunitatii. Sangeroasele spectacole date de gladiatori, de fiarele ce sfasiau “dusmanii” Romei, aveau functia de transfigurare a impulsurilor violente ale populatiei si de mantinere sub control. Departe de a avea vreo teoretizare asupra acestei legi sociologice potrivit careia orice grup are un potential de violenta intestina, guvernantii Romei vechi au inteles ca”painea si circul” pot canaliza agresivitatea colectiva spre un derivat, altul de cat proprii lor guvernanti. 3. Aparitia statului. Perspectiva antropologica Statul apare ca “instanta organizatoare care sa protejeze si sa apere regulile de convietuire sociala” . Mecanismul structurant si ordonator nu mai este violenta colectiva, unanima a membrilor, ci violenta fizica si coercitia exercitata prin intermediul unui intreg aparat specializat si institutionalizat – aparatul de stat. Rationalizarea violentei colective este, in fapt, institutionalizarea ei, statalizarea –proces ce determina inegalitate la nivelul gestionarii violentei sociale. Weber definea statul ca forma de organizare sociala in care locuitorii unei arii determinate recunosc legitimitatea fortei realizata si transmisa printr-un aparat specializat, iar cei care-si asuma controlul asupra aparatului de stat sunt recunoscuti ca guvernanti. “In calitate de detinator al monopolului legitim asupra violentei intr-un teritoriu determinat, statul confisca violenta” . Se contureaza “o minoritate privilegiata, avand acces la controlul mijloacelor de exercitare a violentei”. P. Bandry observa ca aceasta interzice accesul grupului la locurile si simbolurile prin care altadata se constituia. Indiferent de principiul de instituire a puterii (charisma, drept divin, traditie, rationalitate – legalitate) statul detine dreptul de a stabili care violenta este justificata. 4. Putere politica si violenta sociala Exista un consens intre teoreticienii fenomenului politic, care “recunosc ca violenta nu reprezinta nimic mai mult decat cea mai evidenta manifestare a puterii”. C. Wright Mills spunea “orice politica este o lupta pentru putere; ori, forma ultima de putere este violenta” , aceasta fiind o prelungire a definitiei statului data de Max Weber – “raport de dominatie a omului asupra omului intemeiat pe mijloacele violentei legitime” (cea care este considerata astfel). Punand semnul egal intre politica si “organizarea violentei”, definim statul ca instrument de opresiune aflat in mainile claselor conducatoare. Jouvenel afirma ca “lucrul fara de care puterea nu poate exista, esenta ei, este comanda, iar Alexander Passerin d’Entrèves va face distinctia intre violenta si putere: “trebuie […] sa stabilim daca faptul de a folosi forta, respectand legile, modifica natura fortei insesi, oferindu-ne cu totul alt tablou al relatiilor umane, pentru ca forta, datorita faptului ca admite o calificare, inceteaza sa mai fie forta”. Astfel inteleasa, puterea este o forta calificata, institutionalizata, un fel de violenta moderata, asa cum interpreteaza Hannah Arendt. Intrucat violenta cere intotdeauna instrumente, actiunea violenta este inseparabila de complexul de mijloace si de scopuri, cu mijloace care tind sa aiba o importanta mai mare fata de scopul ce trebuie sa le justifice si care nu ar putea fi atins in lipsa lor. Elementul esential al unei guvernari este puterea si nu violenta, aceasta fiind instrumentala, necesita in permanenta sa fie condusa si justificata de scopurile pe care le serveste. In comunitatile organizate, puterea institutionalizata se propune ca autoritate, necesitand recunoasterea imediata. (De altfel, fara aceasta putere nu poate functiona nici o societate). “Forma externa a puterii este “Toti contra Unul”, in timp ce aceea specifica violentei este “Unul contra Tuturor” (posibila numai prin folosirea instrumentelor). Cea de-a doua formula a violentei este specifica statului. Intre violenta statului si a cetateanului exista o mare diferenta. Cat timp structura puterii guvernamentale ramane intacta, guvernul va avea superioritatea absoluta in acest raport al justificarii dreptului la violenta. 5. Violenta si actiune rationala Vorbeam mai sus despre rationalitate. Violenta dobandeste aceasta calitate in masura in care isi atinge obiectivele, scopurile stabilite si care o justifica in acelasi timp. Hannah Arendt comenteaza ca violenta poate fi rationala numai daca isi stabileste obiectivele pe termen scurt. Ea este cea care reuseste sa suscite intens atentia publicului, instrumentele de care dispune, dandu-i un plus sau un minus de forta. De partea cealalta a relatiilor intr-un stat se afla tipul colectiv de violenta, vazut de Gustav Le Bon drept actiune sociala exclusiv cu consecinte distrugatoare pentru ordinea sociala. Noii teoreticieni ii vor da insa un sens pozitiv pentru societate, avand capacitatea de a ridica semne de intrebare pentru elita politica. Aceasta este fortata sa admita ca o parte a vechilor norme sociale nu mai functioneaza si trebuie adaptate. In acest moment putem deci interpreta violenta colectiva ca fenomen irational sau, din contra, fenomen rational. Dar un acelasi eveniment poate avea un moment de pregatire (rational) al organizatorilor ce-si urmaresc propriile scopuri si un moment in care violenta scapa de sub controlul celor ce doresc gestionarea fenomenului. Poate fi identificata chiar si o procesualitate a violentei colective, in care participantii pot deveni parte a unui suflet colectiv in urma unor interactiuni si schimburi de simboluri Daca Engels vedea in conflictul dintre fortele si relatiile de productie “forta motrice a societatii”, Eugen Duhring identifica aceasta calitate ca apartinand violentei politice. Violenta este “un fenomen complex si proteiform”. Anumite fete ale acesteia sunt ascunse, iar altele clare ca lumina zilei” – afirma Chesnais in “Historie de la violence”. Din perspectiva acestuia, violenta colectiva devine o actiune sociala ce sfarseste prin pierderea de vieti omenesti sau de bunuri. Turner si Killian spuneau ca un tip de comportament social apare cand avem de-a face cu schimbari sociale majore in organizarea sociala, care pot duce la caderea sistemului de control social.10 Conform lui Le Bon, comportamentul social este parte integranta a procesului de schimbare culturala si sociala. Dar trebuie sa-i recunoastem si functia pozitiva ce determina stabilitatea societatii, cu rol de a revigora ordinea sociala. Eficienta violentei nu depinde de puterea numarului, dar cu toate acestea, violenta colectiva se impune, facand sa se clatine uneori guverne. “Fiecare individ se transforma intr-o veriga violenta a marelui lant, o componenta a marelui organism violent”. Un alt tip de violenta este cel prezent in teoriile lui Pareto, avand ca functie schimbarea elitelor politice. Numai ca explicatia lui nu este in termenii violentei colective pana aici prezentata, ci este expusa ca: echilibru social perturbat in conditiile acumularii de elemente inferioare in clasele conducatoare I de elemente superioare in clasele inferioare Pentru a se mentine la putere, elita apeleaza la forta sau la alte mecanisme care sa-i asigure controlul (coruptie, frauda, siretenie). Cu toate acestea, dupa cel de-al doilea razboi mondial, masele au inceput sa-si asume roluri, actiuni proprii alta data doar elitelor. Violenta masei se exercita la nivelul politicului intrucat, prin intermediul regimurilor reprezentative, masa a dobandit accesul la mijloacele violentei pe care le va folosi de cate ori are nevoie. Ortega Y. Gasset vorbeste despre “publicul-masa” rezultat dintr-o stratificare a tuturor claselor sociale in elite si mase. Aceasta schimbare importanta pe scena vietii sociale si politice va determina aparitia in plina forta a unui nou tip de violenta – violenta simbolica. Reactia de tip agresiv a puterii este inlocuita cu echivalente culturale de tip functional. 6. Agresivitatea – element al naturii uname Agresivitatea este definita ca un comportament avand drept consecinta vatamarea celui atacat (ranire, distrugere, enervare, ironizare, jignire). Tipul agresiv de comportament este folosit drept un instrument prin care sa se obtina avantaje si pozitii de dominatie atunci cand agresorul devine constient de faptul ca ceilalti semeni sunt mai slabi din punct de vedere fizic decat el Cautand sursele agresiunii, putem identifica o “agresiune instinctiva, datorata instinctului de supravietuire, o agresivitate invatata, legata de imitare de modele, existente pentru atingerea unor scopuri particulare si o agresivitate determinata de un raspuns intern al individului, determinat de o anumita frustrare. John Stuart Mill vorbeste despre “doua tipuri de predispozitii, din care una reprezinta dorinta omului de a-si exercita puterea asupra altora, iar cealalta oroare de a se supune altcuiva” . Dar alaturi de acest instinct se mai gaseste cel de supunere in fata unui om puternic. Acest lucru are o mai mare relevanta pentru politica. Se poate deci stabili un raport strans intre vointa de a domina si dorinta de a se supune. Violenta provine adeseori din furie care-i poate da un caracter irational si patologic. Furia izbucneste cand exista motive pentru a crede ca anumite conditii prezenta r putea fi schimbate si ca ele nu se schimba. Absenta emotiei nu este la originea rationalitatii si nici nu o poate consolida. R. Boudon spunea ca orice fenomen social, indiferent de natura lui, este rezultatul unor actiuni, atitudini, credinte si al unor comportamente individuale. Trebuie luata in considerare rationalitatea subiectiva a actorului social care nu are informatii suficiente pentru a intelege actiunile sociale si ia decizii mai proaste decat daca informatiile sale ar fi fost complete sau suficiente. Concluzionam ca actorul social se bazeaza pe emotii, in principal, pentru a lua o decizie. Tot la emotii va face apel violenta simbolica, o caracteristica atat a regimurilor democratice cat si a celor totalitare. Pareto afirma la randul sau ca majoritatea actiunilor sociale au o dimensiune emotionala, cu exceptia unei singure categorii de actiuni – cele din domeniul economic. Putem concluziona ca in societatea moderna au rol fundamental actiunile conduse de o rationalitate de tip emotional. g. Violenta simbolica si violenta politica Ideea de violenta simbolica este folosita prima data de Pierre Bourdieu, fiind o inovatie a sociologiei educatiei. Apare in incercarea sa de a deconspira “relatiile de determinare dintre sistemul puterii politice si sistemul de invatamant” – ca cea mai eficienta cale de reproducere a relatiilor de putere intr-o societate. Lumea sociala functioneaza “simultan ca un sistem de relatii de putere si ca un sistem simbolic”. Altfel spus, luptele pentru putere se duc in societate inclusiv la nivel simbolic si constau in tendinta de apropiere a bunurilor simbolice apreciate ca semne distinctive la nivelul intregului social. Bunurile simbolice ofera adevarate spectacole de violenta simbolica asupra consumatorului de simboluri – membru al societatii respective. Este deci o violenta invizibila, neperceputa niciodata ca atare. Violenta simbolica este deci, “violenta societala oculta, care asigura sistemul dominatiei si confera legitimitate procesului de autoreproducere a relatiilor de putere”. Lumea sociala este una a schimburilor de protectie (de servicii), de munca, o lume a creditelor, a obligatiilor simbolice. Violenta simbolica poate lua forme ale violentei invizibile, de catre ori violenta brutala, deschisa este imposibila, condamnata social. De altfel, nu a existat niciodata o guvernare bazata numai pe folosirea mijloacelor violentei. “Chiar si conducatorul unui regim totalitar, in care tortura este principalul instrument de guvernare, are nevoie, pentru puterea sa, de o baza – politia secreta si reteaua de informatori”. “Forta si violenta pot fi instrumentele eficiente de control si de presiune sociala atunci cand beneficiaza de un larg sprijin popular” – spune “Raportul oficial asupra violentei in America”. Cu alte cuvinte, puterea institutiilor unei tari este conferita de sprijinul oamenilor, in conform cu acel consimtamant de la originea legilor existente. Aceasta pentru ca, in sistemul reprezentativ se presupune ca poporul ii conduce pe cei care il guverneaza. Puterea se manifesta si se concretizeaza in toate institutiile politice. Se poate trage concluzia ca puterea se sprijina pe opinia cetatenilor care, la randul ei, se sprijina pe puterea numarului. Astfel, tirania devine cea mai fragila forma de guvernare (dar si cea mai violenta in acelasi timp). Conform lui Hannah Arendt deosebirea flagranta dintre putere si violenta consta in aceea ca puterea se sprijina pe forta numarului, dar violenta , pentru a se impune, poate recurge la o serie de instrumente (ex. : o democratie fara Constitutie poate distruge drepturile minoritatilor intr-o maniera simbolica). In ceea ce priveste violenta statului exista doua tipuri: cea legitima, a statului – garant al securitatii indivizilor si in care puterea foloseste mecanisme ale violentei simbolice si cea a statului totalitar, prin transformarea individului in om-masa. Violenta simbolica nu este niciodata recunoscuta, ea fiind cea care asigura sistemele de dominatie si confera legitimitate procesului de reproducere a relatiilor de putere. Instrumentele de impunere a capitalului simbolic al elitei sunt sistemul de invatamant si mass media. Si exista violenta simbolica de fiecare data cand grupul de la putere detine monopolul asupra acestora. Acest tip de violenta poate fi intalnit in sistemele totalitare. Prin violenta simbolica se exclude “competitia intre capitaluri simbolice a caror acreditare si functionare ar duce la amenintarea sistemului de simboluri si valori ale grupului dominant”. Societatile bazate pe sisteme reprezentative se confrunta si ele cu fenomenul violentei simbolice. Spre deosebire de regimurile politice totalitare, in cazul celor din urma violenta este intemeiata pe “principiul democratic al alegerilor periodice intr-un comportament social ritualizat”. Violenta schimba lumea si este posibil ca aceasta schimbare sa duca la o violenta mai pronuntata. Luand in calcul teoriile lui Pareto, cu cat viata politica tinde spre birocratie, cu atat mai mult se apeleaza la violenta, pentru ca birocratia este forma de guvernare in care fiecare individ este total lipsit de libertate politica si de puterea de a actiona. Violenta politica in opinia lui Ted Robert Gurr este folosirea de catre orice partid sau institutie a unor mijloace si cai renegociate si violente ca sa atinga scopuri in afara ordinii politice definita la un moment dat. Potentialul de violenta si probabilitatea de a izbucni conflicte cu consecinte de schimbare politica, sunt legate de felul in care sistemul politic pune la dispozitia oamenilor resurse pentru rezolvarea de situatii. Prin intermediul violentei simbolice, marele sistem al partidelor politice a reusit sa reduca foarte mult la tacere vocea cetatenilor. Este un fenomen intalnit chiar in tari cu democratii consolidate, deoarece partidele se erijeaza in purtatorii de cuvant ai maselor, ai celor reprezentati. Oamenii obisnuiti isi pierd dreptul la cuvant intr-o serie de probleme, nu participa la luarea multor decizii (fie ca au sau nu competenta necesara). Singurul moment cand acestia se pot exprima cu adevarat ramane votul. De aceea, campaniile electorale poarta in ele un grad mult mai mare de violenta (bineinteles simbolica) pentru a cuceri, pentru a seduce. Este un joc la care participa aproape intreaga societate (mai putin cei fara drept de vot, pierdut sau nedobandit inca si cei complet dezinteresati), o parte a acesteia (politicienii fiind foarte constienti de mizele aruncate, iar cealalta incercand sa desluseasca adevaratele interese ale candidatilor si sa obtina gradul cel mai mic de neplacere (daca-i citam pe utilitaristi). Este situatia in care alegatorii sunt pusi sa decida intre doua rele si s-o aleaga pe cea mai putin rea. De ambele parti, regulile jocului sunt cunoscute si fiecare se supune lor, aceasta fiind garantia democratiei, a sistemului reprezentativ. Acest tip de violenta este cel care si dupa care a inceput sa domine si sa ofere legitimitate in secolul nostru, datorita in special mass-mediei. Sfera politicii este invadata de simboluri si impunerea lor ca legitime se concretizeaza in maniera violentei la nivelul ideilor, reprezentarilor despre realitatea inconjuratoare. Astfel, vehicularea de simboluri politice in mass-media creeaza identitati colective si le modeleaza stabilind dimensiuni si forme concrete ale culturii politive intr-o societate sau alta.
CAPITOLUL II VIOLENTA SIMBOLICA IN SFERA POLITICULUI
In capitolul anterior am incercat sa demonstrez ca violenta reprezinta un punct comun tuturor societatilor, conflictul aflandu-se la inceputurile politicului dupa cum afirma, rand pe rand, Hobbes, Jouvenelle sau Weber. Transformarea conflictului in fenomen social cu consecinte pozitive depinde de capacitatea puterii de a stapani costurile si de a controla posibilele derapaje. Printre diferitele tipuri de regimuril politice, democratia este cea care reuseste sa le stapaneasca, substituind conflictelor reale, periculoase, conflicte ritualizate, codificate, tinand de dimensiunea simbolica a violentei. “Viata politica democratica se bazeaza pe acceptarea practica a conflictului, spune Philippe Brand. Se poate vorbi despre omniprezenta conflictului, la toate palierele vietii sociale, politice, economice, iar pe scena politica se traduce prin rivalitatea actorilor politici – indivizi si partide. A fi pe scena politica inseamna a te supune acestei evidente: esti actor politic – esti mereu in conflict. Pentru a accede la pozitii de influenta, noul partid politic sau noul politician trebuie sa adopte pozitii transante in legatura cu probleme ale societatii neabordate de celelalte partide. Este vorba despre acele probleme ce implica eventuale discriminari, iar o pozitie clara fata de acestea ar determina o scindare a electoratului, o distrugere a coeziunii sale. Partidele politice cu larga reprezentativitate si care au nevoie de un numar impresionant de voturi pentru a-i asigura o majoritate confortabila, nu-si pot permite asemenea atitudini. Un partid nou insa, nu are nimic de pierdut, decat, eventual, de castigat sustinatori tocmai printr-un discurs transant, care nu lasa loc de repliere in cazul neadecvarii la dorintele majoritatii. Exploatarea antagonismelor sociale se dovedeste favorabila unui plus de reprezentativitate numai in cazul partidelor mici si al celor aflate spre extreme. De aici si legea identificata de Philippe Brand: moderatia crescanda a discursului politic este corelata cu largimea reprezentativitatii castigate. Dar nu numai scena politica este o scena de confruntari, ci si insusi partidul. In interiorul organizatiei, de cele mai multe ori exista contradictii (dovada serii de scindari, de desprinderi a cate unei noi aripi din partid). Toate acestea sunt insa nefaste pentru imaginea partidului astfel incat, chiar daca sub ochii mass-mediei este dificil sa maschezi conflictele interne, pentru lupta electorala se impune reglarea cu grija a acestora, altfel, “distractia” s-ar putea sa coste cam scump, in voturi. Principiul insusi al alternantei democratice este generator de conflicte. Alternanta presupune o concurenta intre proiecte politice realmente diferite si perceperea succesiunii la putere a echipelor ce reprezinta aceste proiecte ca reala. In aceasta competitie sunt inventariate conflictele sociale, sunt manipulate temerile electoratului, rezultatul acestui efort de identificare si gasire a tehnicilor potrivite de utilizare a problemelor sociale acute concretizandu-se in victoria sau caderea guvernantilor actuali. Dorinta de a castiga confruntarea induce un risc major pentru partidele politice care adopta spre finalul campaniei un limbaj seducator - amestecarea identitatilor politice. Sub masca dezbaterilor, talk-show-urilor, se ascunde un adevarat spectacol de violenta, ritualizat. Politicienii exprima frustrarile indivizilor, isi etaleaza propriile solutii ca si cum ar fi ale alegatorilor, iar acestia se regasesc in discursuri. Principii divergente, controverse asupra politicilor publice, sunt substanta spectacolului. Fiecare replica “usturatoare” face sa infloreasca un zambet pe fata “suporterului” si un “asa-i trebuie” care demonstreaza ca aceste conflicte “favorizeaza proiectiile spectatorilor, dandu-le ocazia de a-si exprima propriile frustrari prin procura”, dupa cum spune Philippe Braud. Dar faptul ca reprezentantii alesi democratic vorbesc in numele alegatorilor defineste si un alt tip de relatie ales - alegator, relatie avand o agresivitate incipienta, bazate pe frustrare. De ce? Pentru ca mandatul suspenda dreptul la cuvant al altora, asa cum incredintarea violentei unei asociatii de protectie (viitorul stat) suspenda dreptul de a o folosi in nume propriu. Un alt motiv al frustrarilor este faptul ca politicienii nu exprima fidel toate asteptarile electoratului. In timpul campaniei electorale, oamenii politici trebuie sa-si ascunda adevaratele sentimente fata de alegatori, o anumita aroganta dat de pozitionarea lor in randul elitelor. Ei intensifica relatiile, contactele, legaturile cu “cei slabi”, cersindu-le acestora sustinerea. Toate acestea apartin unui sistem de ritualuri avand menirea de a dezarma agresivitatea. Deci luptele pentru putere se duc inclusiv la nivel simbolic si pot fi usor identificate prin apropierea bunurilor simbolice considerate a fi semne distinctive la nivelul societatii. Aceste semne diferentiaza diferitele clase - pozitii in societate, (Concluzia ar fi ca stilul de viata reflecta luptele simbolice pentru impunerea celui legitim). In societatile de tip democrat puterea trebuie sa gaseasca posibilitati de anihilare a agresivitatii - inerenta oricarui grup social. Apelul la violenta simbolica se impune. Aceste sisteme de guvernamant isi asuma controlul asupra tuturor conflictelor dintre indivizi sau grupuri. Pentru a gestiona (simbolic) emotiile, un mecanism “de asumare a controlului social” este spectacolul si ritualizarea conflictelor dintre actorii sau politici, indivizi, grupuri sau institutii. Puterea s-a impus in ochii publicului in permanenta prin spectacole pline de fast prin care incearca sa-si intareasca pozitia de “instanta ordonatoare a lumii sociale”. “Pentru a scapa de amenintarea votului popular, Puterea trebuie sa seduca” pentru aceasta, “angajata fiind in proiecte de manipulare la nivel national, ni se prezinta ca un adevarat Don Juan politic”. In ciuda tuturor protestelor acest comportament seducator al elitelor este unul democratic, apartinand societatilor pluraliste. Face parte din “joc” si este acceptat ca atare, devenind un element normal al modului nostru de viata. “Donjuanismul politic este “rau”, dar a devenit necesar” spune Stefan Stanciungelu. Acest “donjuanism politic” se manifesta deci in special prin violenta simbolica prin intermediul careia elita se impune opiniei publice. “De la campaniile electorale pana la conflictul manifest dintre doi agenti politici, prin conflicte indirecte speculate de mass media, demascari reciproce si spectacole TV oferite publicului de catre elita puterii prin scandaluri de coruptie etc., intreaga lume politica se prezinta ca un spectacol al conflictului ritualizat oferit electoratului de catre mass media”. Aceasta violenta inregistrata in societate are avantajul ca nu se prelungeste decat accidental cu pierderea de vieti omenesti (mineriada), cu distrugeri de bunuri. Este o violenta ce se desfasoara dupa un ritual bine stabilit, este controlata prin mecanismele democratiei si este deci, o constanta a oricarei societati. Putem diferentia intre politica, conflict si violenta simbolica, dar nu putem separa cele trei coordonate ale socialului. Conflictul si violenta simbolica sunt esenta politicului. Acestea se reflecta prin intermediul actiunilor actorilor politici ce ne ofera un spectacol cat mai grandios, menit sa ne atraga atentia si apoi sa ne seduca pe cat mai multi. Momentul maxim de manifestare a luptelor pentru putere se poate identifica in campaniile electorale. Aici, lupta se poarta “pe fata”, acuzatiile sunt mult mai dure decat de obicei, promisiunile sunt mult mai frumos si poate chiar mai credibil ambalate decat in restul timpului. Putem numi aceste campanii “spectacolele cele mai ample de violenta simbolica prin care aspirantii la Putere isi masoara abilitatea de a seduce electoratul, intr-o interactiune specifica agent politic - electorat, in care primul isi etaleaza logistica si intentiile politie pentru a seduce, iar celalalt se ofera de buna voie ca subiect al seductiei”. Vizibilitatea mai usoara a violentei politice prin actiuni simbolice ar ramane neinteleasa in absenta reprezentarilor simbolice. Cu cat mai mult un partid, o organizatie, o societate se intaresc simbolic, cu atat mai mult apar violari simbolice. P. Bourdieu spune ca violenta simbolica este mai eficienta decat coercitia in politica si apartine oricarei puteri care poate impune ca legitime o serie e semnificatii, “disimuland rapoarturile de forta care sunt rafinamentul fortei sale”. Puterea beneficiaza de propriul capital simbolic, capital de recunoastere ape care l-au acumulat de-a lungul timpului. Actorul politic (care evolueaza pe scena politica) este un personaj dramatic, in aceasta ecuatie putandu-se face multe analogii intre scena politica si scena teatrala. Omul obisnuit (publicul) beneficiaza de compensatii simbolice pentru neparticiparea la joc. Cum? Omul politic transfera motive particulare asupra scopurilor publice si le rationalizeaza in termenii interesului public (numai asa pot si ceilalti sa participe, prin acumularea de bunuri simbolice impuse de catre cei de la putere). In felul acesta se instituie ordinea in societate. Legea este simbolul puterii care o creeaza. Recunoasterea si impunerea autoritara formeaza ordinea de drept, a statului, care face posibila circulatia multitudinii de ordini carora le apartin subiectii conform spuselor lui Frantz Barth. Esential este ca puterea sa pastreze ordinea, sa confere liniste societatii (“Stapan este cel care nu da linistea” spune Faust citat de Gustav Radbruh). Realitatea conducatorilor trebuie sa se conformeze valorilor simbolice. O situatie periculoasa ar putea fi inregistrata datorita unei tendinte a democratiei - de a renunta la sanctiuni, la pedepse pentru a fi pe planul multimii. Insa, pus in practica, acest lucru ar determina o pierdere a influentei sistemului de simboluri. Inseamna ca acesta nu mai poate reglementa violenta interna a grupului si deci, trebuie apelat la forta fizica (ceea ce nu este de dorit). Societatea trebuie sa sanctioneze incalcarea simbolurilor pentru a-si proteja membrii. Politica rationala este considerata de catre Murray Edelman un succes doar in masura in care devine obsesiva, mitica, generatoare de emotii pentru publicul larg, iar structura politica preia si simbolizeaza complexitatea individului (caci omul este “zoon politikon”). Simbolurile reprezinta altceva decat ceea ce sugereaza la o prima vedere si evoca o atitudine, un set de impresii sau un model de evenimente asociate in timp si spatiu prin logica si imaginatie cu simbolurile. Ele ajuta la abordarea logica a unei situatii si la manipularea ei si evoca emotiile asociate unei anumite situatii. Orice conflict la nivel politic poate fi transformat in spectacol cu ajutorul mass-mediei si apoi folosit si pentru crearea unei imagini pozitive taberei proprii si a uneia negative pentru tabara adversa. Elitele trebuie sa detina o mare capacitate de a starni reactii emotionale atat de puternice in randul oamenilor obisnuiti incat sa-i determine pe acestia sa actioneze in sensul dorit de ele. Guvernantii trebuie sa mai beneficieze de abilitatea de conducere care “este intotdeauna definita de o situatie specifica si este recunoscuta prin reactia sustinatorilor fata de actele si discursurile individuale. Daca acestia reactioneaza favorabil si il urmeaza pe cel ce tine discursul, este vorba de conducere, daca nu, nu este”. Max Weber facea o distinctie intre conducerea de tip birocratic si cea carismatica. Dar termenul de conducere nu se sprijina pe rutine strict rationale pentru a determina decizii, nici pe calitatile extraordinare ale liderului carismatic, ci pe aparitia sentimentului de securitate pentru mase. Depinde de tendinta de a nu destabiliza, de a mentine ordinea in societate si mai depinde in mare masura de dispozitia maselor (ce nu mai pot conduce, ce nu-si mai fac auzite vocile) de a-si proiecta dorintele, necesitatile asupra elitei. Am spus mai sus ca in timpul campaniei electorale luptele se intensifica, incep sa capete un plus de vigoare. Apar atacuri dure cu care se improasca toti candidatii (sau aproape toti). Ce este de remarcat este faptul ca asemenea atacuri nu lezeaza impresia referitoare la puterea liderului ocupant al unei functii politice importante. Se pot inregistra cazuri cand aceste atacuri pot deveni un factor pozitiv pentru imaginea persoanei respective. Murray Edelman spunea ca “cel care ataca ii asigura pe toti cei interesati ca detinatorul acelei functii actioneaza si ca este puternic. Mesajul suplimentar, si anume ca oponentul nu-l place sau ca nu-i place ceea ce face, confera credibilitate afirmatiei ca detinatorul functiei influenteaza evenimentele”. In politica zilelor noastre un rol important il are stilul pasiv ca mijloc de a obtine o functie de conducere si popularitate. Adeptii acestui stil evita luarea unei pozitii ferme in problemele controversate, luptandu-se contra “dusmanului”. Toate acestea duc la un plus de sprijin politic din partea unui numar de oameni din ambele tabere ale problemei. Orice partid politic va dori sa obtina rezultate pozitive in urma alegerilor. Astfel, devine esential pentru acesta sa promoveze persoane capabile a rezista luptei si a obtine victorii. Liderii – pentru a-si asigura un post inalt – sunt personalitati cu un grad destul de mare de adaptabilitate la un stil pe placul alegatorilor, deoarece acestia sunt cu adevarat influenti. Cu cat o persoana se afla mai sus intr-o ierarhie, cu atat se asteapta, i se cere sa se situeze la inaltimea asteptarilor. Publicului, electoratului i se cere sa aleaga intre cativa aspiranti la o functie. Acestia sunt propusi de partide chiar daca exista altii mai buni sau la fel de buni, dar din anumite motive nu pot candida (sunt considerati nepotriviti). Altii nici nu sunt luati in considerare datorita faptului ca nu au avut niciodata o functie, nu au fost in atentia publicului. Cei numiti de partid trebuie sa fie capabili sa se supuna jocului violentei simbolice asupra electoratului, sa aduca un plus de legitimare partidului prin charisma, prin eficienta etc. Impresia ca te afli in prezenta unei personalitati este data de simboluri, intrucat, prin intermediul acestora, ne identificam cu cel de la putere si-i conferim titlul de reprezentant (conditia este ca simbolurile sa fie acceptate de comunitate). Contracandidatii vor “provoca” elitele si vor profita de sansele ce li se ofera printr-un program inovator propus atentiei tuturor. Este de remarcat faptul ca “liderii si cei condusi isi ofera reciproc beneficii psihologice esentiale. Luptele regizate ale liderilor cu problemele publice fac posibila intelegerea lumii si transmit maselor confuze, nesigure si insingurate sentimentul de realizare colectiva”. Detinatorii de functii primesc investitura de a conduce. Totusi, relatia dintre lider si alegatori trebuie sa fie tensionata, fiecare temandu-se a nu fi tradat. Acest lucru este benefic pentru ca elitele vor avea grija sa nu dea motive sa fie coborati in ochii sustinatorilor (sau asa ar fi normal), iar sustinatorii se vor supune, dar, in permanenta, vor incerca sa-i controleze pe ceilalti. Ce este important de subliniat in acest moment este faptul ca statutul simbolic al violentei politice este influentat de traditiile si mentalitatile dominante in societate, la un moment dat. Sursa aparitiei lor o reprezinta miturile, de care ne vom ocupa in capitolul ce urmeaza.
CAPITOLUL III MITURI SI MITOLOGII POLITICE
Ignorand total paradigma cooperarii, o serie de teoreticieni vorbesc despre politic si politica in termenii de relatii de putere.in raport cu alte tipuri de putere in societate, puterea politica are functia de a apara societatea dintr-un teritoriu delimitat in fata pericolelor interne (foamete, calamitati, dezordine, dezmembrare) si externe, tinzand spre rezolvarea conflictelor din interior si exterior. Pentru a-si putea indeplini misiunea, elita aflata la putere recurge la constrangere fizica (fiind singura detinatoare a fortei legitime in stat), dar si la violenta simbolica prin intermediul mijloacelor de influentare de natura ideologica, spirituala, culturala. Acestea, pentru a functiona, se bazeaza pe o relatie de incredere stabilita intre conducatori si condusi. In ce consta legitimitatea simbolica a puterii politice? Puterea politica a avut in permanenta o latura sacra. Georges Balandier considera ca “sacrul este una din dimensiunile politicului, o garantie a legitimitatii sale, unul din mijloacele utilizate in cadrul competitiei politice”. Astfel, sacrul a fost, este si va fi o sursa de legitimare a puterii. El se refera la: “Respectul traditiei, al valorilor considerate sacre si invocarea destinului, justifica dreptul guvernantilor de a guverna si de a induce supunerea guvernatilor”. Fenomenul sacralizarii puterii si a detinatorilor ei, ce trimite de fiecare data la un transcendent, face loc credintelor si atitudinilor favorabile acestora mai mult decat teoriile si ideologiile politice care sensibilizeaza numai o mica parte a populatiei. “Prezenta sacralitatii in sfera politicului se exprima prin persistenta motivelor mitologice, care au un rol important in mai toate cristalizarile ideologice si politice din epoca moderna si contemporana. Aureola mistica creata si intretinuta de detinatorii puterii constituie un mijloc de influenta, manipulare si de legitimare foarte eficient”. In acest spatiu se apeleaza la mituri, dogme, prejudecati, opinii generate de pasiuni si patimi politice. Comparat cu celelalte fiinte, “omul traieste nu numai intr-o realitate mai cuprinzatoare, el traieste intr-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta si religia sunt parti ale acestui univers” .1. Mitul arhaic si mitul politic Eliade spunea ca mitul este o poveste ce se refera la trecut, la acel “illo tempore” al inceputurilor, care insa pastreaza si o valoare explicativa, justificand diferite forme de organizare sociala. Cassirer vedea mitul ca fantasma, mistificare sau camuflare a realitatii, interpus ca un ecran intre adevarul faptului si cunoastere, pentru ca, Bachhophen sa il considere realitate istorica si nu fictiune. In cadrul teoriilor lingvistice, Max Mueler spunea ca mitul este o “veche forma de vorbire, care printr-o boala a limbajului a devenit incomprehensibil pentru generatiile urmatoare”.
|
