Lucrare de diploma - Democratie, totalitarism si violenta simbolica referat






SCOALA NATIONALA DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE STIINTE POLITICE

LUCRARE DE DIPLOMA

DEMOCRATIE, TOTALITARISM SI VIOLENTA SIMBOLICA


INTRODUCERE

A.    Scopul lucrarii:

Aceasta lucrare isi propune analiza comparativa a regimurilor democratice si a celor totalitare. O astfel de analiza comparativa nu este nici pe departe noua. Specificul lucrarii de fata se intemeiaza pe comparatia celor doua tipuri de regimuri politice sub aspectul nevoii lor de violenta simbolica pentru a se putea mentine si reproduce. In mod evident, accentul va cadea aici pe violenta simbolica folosita in cele doua regimuri politice de catre agentii politici in competitia pentru putere sau de catre partidul unic in campania electorala cu regimurile de tip democratic.

B. Logica lucrarii:

Pentru a realiza o comparatie a regimurilor politice democratice/ totalitare, am folosit ca punct de plecare nevoia de violenta a oricarei societati. In acest sens am incercat sa redau relatiile dintre puterea politica de diferite tipuri si violenta de care aceasta se foloseste pentru mentinerea ordinii politice. Astfel, puterea devine apanajul celor care detin controlul violentei.

Concluzia capitolului I este aceea ca violenta simbolica si manipularea acesteia intr-un teritoriu delimitat asigura legitimitatea puterii politice respective.

In capitolul al II-lea am incercat sa analizez relatia dintre violenta simbolica si mecanismele guvernarii, accentuand pe caracterul explicit politic al violentei simbolice. Acest al doilea capitol analizeaza scena politica a regimurilor totalitare si democratice din persepctiva capitalului simbolic pe care trebuie sa il detina orice putere politica pentru a se putea mentine. In cazul regimurilor politice de tip democratic, capitalul simbolic se construieste si se mentine in mod special prin actiuni mediatice fara de care puterea politica democratica nu mai paote exista astazi. De aici nevoia de spectacol politic in democratiile contemporane, lucru care duce catre violenta simbolica necesara pentru ca un partid politic sau un candidat sa se poata impune in lumea socialului.

In capitolul al III-lea am incercat sa analizez nevoia de mituri a societatilor din totdeauna si semnificatia acestora pentru ordinea sociala, intrucat miturile sunt un adevarat ghid al constiintei individului, o sursa a actiunilor sale in plan socio-politic. Miturilor politice le putem atribui functia de legitimare a puterii, ele conferind in acelasi timp identiate indivizilor si colectivitatii pentru ca acestia au nevoie de idealuri sociale furnizate astfel. In continuare am prezentat cele patru mituri fundamentale incercand sa identific rolul pe care fiecare il are in viata sociala si politica. Cel mai important rol ramane controlul elitelor asupra colectivitatii.

          Scopul capitolului al IV-lea este de a analiza necesarul de violenta simbolica inregistrat atat in regimurile politice de tip totalitar, cat si in cele de tip democratic. Societatea democratica are o neta superioritate datorata aptitudinii de a gestiona “dinamismele emotionale” ce traverseaza societatea, in timp ce regimurile totalitare supravietiuesc datorita fricii suscitate de adeziunea pe care o mobilizeaza. Cele doua tipuri de regimuri fac apel la manipulare ca mijloc de pastrare si reproduce a Puterii. Comparativ cu regimurile pluraliste pentru cele totalitare poate fi identificata o falsa campanie electorala a partidului unic aflat in competitie cu ideologiile exterioare societatii in care exista.

          In capitolul al V-lea am incercat sa demonstrez ca o campanie electorala se construieste pe baza unor principii ale marketing-ului de piata, candidatii intruchipand oferta de sistem, iar electoratul cererea. Asa cum un producator incearca sa aiba cat mai multi clienti, principalul al actorului politic in timpul campaniei este de a atrage cat mai multe voturi. Pentru aceasta este desfasurat un intreg arsenal de tehnici comune marketing-ului de vanzari si marketing-ului electoral.

          Capitolul al VI-lea isi propune identificarea gradului de libertate lasat alegatorilor in conditiile manipularii exercitate de actorii politici asupra intregii societati. Totodata am vrut sa realizez o delimitare a felului in care este manipulata o societate democratica si una supusa unui regim totalitar.

          Ultimul capitol isi propune analiza campaniei a lui Petre Roman, ca exemplu de violenta simbolica aplicata spatiului romanesc. Am ales ca exemplificare o campanie electorala deoarece aceasta reprezinta punctul culminant al confruntarii societatii cu violenta simbolica.

CAPITOLUL I

VIOLENTA SI VIOLENTA SIMBOLICA

          Ori de cate ori un fenomen, eveniment, etc. devine cotidian, comunitatile si indivizii tind sa-l defineasca in termenii normalitatii. Asimilat in aceasta formula in constiinta unei comunitati, evenimentul sau fenomenul in cauza este acceptat ca parte a interactiunilor cotidiene si defineste astfel ca naturale, normale, obisnuite, actiunile sociale care-i poarta amprenta. In astfel de situatii se afla fenomenul violentei sociale si/sau politice:

“Oricine este interesat de istorie si politica nu poate sa nu tina seama de rolul imens pe care violenta n-a incetat sa-l aiba in treburile obstesti si in comportamentul oamenilor”[1]. Ar putea sa para surprinzator faptul ca s-a scris prea putin cu scopul analizei acestui fenomen. Sau poate tocmai pentru ca se intalneste la toate nivelele vietii sociale, violenta devine un lucru normal, asimilat si acceptat ca parte a modului uman de a fi in comunitate. Istoria ne invata ca actiunile umane stau sub semnul violentei, avand, conform lui Renan, o “natura accidentala, inconsecventa, imprecisa”.  

Alti teoreticieni definesc violenta ca o veriga a unui intreg proces. Engels, de exemplu, priveste violenta ca fiind acceleratorul dezvoltarii economice. “Oriunde structura de putere a unei tari intra in contradictie cu evolutia sa economica”, puterea politica va fi invinsa, in pofida instrumentelor sale de violenta.

1. Violenta starii de natura. Thomas Hobbes

Teoreticienii ai violentei sociale si politice sunt de acord ca orice societate se intemeiaza pe violenta. Contractualistii explica aparitia societatii umane, organizata dupa regulile familiare noua, prin intermediul unui “pact”, “contract” intre comunitate si o asociatie capabila a asigura protectia indivizilor impotriva eventualelor agresiuni ale “celorlalti”. Asociatiile de protectie ajung sa detina monopolul asupra violentei, prin transferul benevol al acesteia din proprietatea fiecarui individ in cea a “protectorilor”, cum ar spune Hobbes pentru care starea de natura este bellum omnium contra omnes.

Evident, aceste asociatii vor deveni determinantele societatii, preluand functia de aparare a unui teritoriu bine delimitat spatial si functia de impunere a unor norme – legi, pe baza carora sa fie asigurat controlul manifestarilor agresive in interiorul comunitatii si capacitatea de reactie la agresiunile externe.

Violenta individuala era legea structuranta si ordonatoare a societatii prestatale.  Obiectul contractului, in aceste conditii, este cedarea dreptului privat la violenta contra garantiei proprietatii si vietii indivizilor.  Dreptul individual la violenta este preluat de institutii specializate, de stat si exercitat prin intermediul unor specialisti in manuirea instrumentelor violentei institutionale care asigura pacea comunitatii.

Se disting aici doua tipuri de violenta: cea individuala, caracteristica starii de natura si cea institutionala a societatii organizate, exercitate prin instrumentele statului si care au rol ordonator si organizator in societate.

Puterea devine astfel apanajul celor care detin controlul violentei. Aceasta putere “se va autodelimita prin autoinstituire.  Ea acumuleaza bunuri si manipuleaza semne si simboluri peste care isi declara monopolul.  Noua Putere controleaza lumea sociala si doar Ea poate stabili formula Ordinii”[2].  Apare astfel Statul. Violenta care mentine coeziunea grupului-stat este violenta represiune, temeiul ei fiind legea sau arbitrarul  unui individ sau al unui grup de indivizi. 

Identitatea grupului este aparata prin agresivitate. In viziunea lui Hobbes, Leviathanul isi asuma protectia proprietatii si siguranta unei coexistente pasnice prin monopolul asupra violentei, dobandit prin renuntarea tuturor indivizilor la folosirea privata a V.Philippe Brand afirma si el ca la inceputul politicului se afla conflictul, cu functia sa de elucidare a raporturilor sociale reale.  Toate societatile fug de conflict, de violenta. Dar in opinia lui Brand, conflictul este un fenomen pozitiv, cu conditia sa fie stapanite costurile si controlate posibilele derapaje.

2. Violenta ordonatoare a societatilor arhaice

La nivelul vechilor societati, exista si un alt tip de violenta, exceptand violenta fondatoare a comunitatii, care isi avea radacinile in acel illo tempore anterior constituirii ei. Este vorba despre violenta sacrificata, violenta reticala. “Violenta intestina” a grupului nu putea avea alt canal de evacuare, decat sacrificiul, doar in acest fel putand fi mentinuta ordinea. Acest lucru se intalneste nu doar la nivelul ritualurilor religioase prin care trebuiau “imbunati” zeii. Romanii (elita) isi facusera un adevarat “crez” din expresia “paine si circ”, ultimul element al acesteia fiind coordonata ce asigura canalizarea violentei interne a grupului spre victima ce apartine in majoritatea cazurilor exteriorului comunitatii. Sangeroasele spectacole date de gladiatori, de fiarele ce sfasiau “dusmanii” Romei, aveau functia de transfigurare a impulsurilor violente ale populatiei si de mantinere sub control. Departe de a avea vreo teoretizare asupra acestei legi sociologice potrivit careia orice grup are un potential de violenta intestina, guvernantii Romei vechi au inteles ca”painea si circul” pot canaliza agresivitatea colectiva spre un derivat, altul de cat proprii lor guvernanti.

3. Aparitia statului. Perspectiva antropologica

Statul apare ca “instanta organizatoare care sa protejeze si sa apere regulile de convietuire sociala”[3] .  Mecanismul structurant si ordonator nu mai este violenta colectiva, unanima a membrilor, ci violenta fizica si coercitia exercitata prin intermediul unui intreg aparat specializat si institutionalizat – aparatul de stat.

Rationalizarea violentei colective este, in fapt, institutionalizarea ei, statalizarea –proces ce determina inegalitate la nivelul gestionarii violentei sociale.

Weber definea statul ca forma de organizare sociala in care locuitorii unei arii determinate recunosc legitimitatea fortei realizata si transmisa printr-un aparat specializat, iar cei care-si asuma controlul asupra aparatului de stat sunt recunoscuti ca guvernanti.

“In calitate de detinator al monopolului legitim asupra violentei intr-un teritoriu determinat, statul confisca violenta” .  Se contureaza “o minoritate privilegiata, avand acces la controlul mijloacelor de exercitare a violentei”.  P. Bandry observa ca aceasta interzice accesul grupului la locurile si simbolurile prin care altadata se constituia.  Indiferent de principiul de instituire a puterii (charisma, drept divin, traditie, rationalitate – legalitate) statul detine dreptul de a stabili care violenta este justificata.

4. Putere politica si violenta sociala

Exista un consens intre teoreticienii fenomenului politic, care “recunosc ca violenta nu reprezinta nimic mai mult decat cea mai evidenta manifestare a puterii”[4].  C. Wright Mills spunea “orice politica este o lupta pentru putere; ori, forma ultima de putere este violenta”[5] , aceasta fiind o prelungire a definitiei statului data de Max Weber – “raport de dominatie a omului asupra omului intemeiat pe mijloacele violentei legitime” (cea care este considerata astfel).

Punand semnul egal intre politica si “organizarea violentei”, definim statul ca instrument de opresiune aflat in mainile claselor conducatoare.

Jouvenel afirma ca “lucrul fara de care puterea nu poate exista, esenta ei, este comanda, iar Alexander Passerin d’Entrèves va face distinctia intre violenta si putere: “trebuie […] sa stabilim daca faptul de a folosi forta, respectand legile, modifica natura fortei insesi, oferindu-ne cu totul alt tablou al relatiilor umane, pentru ca forta, datorita faptului ca admite o calificare, inceteaza sa mai fie forta”[6]. Astfel inteleasa, puterea este o forta calificata, institutionalizata, un fel de violenta moderata, asa cum interpreteaza Hannah Arendt.

Intrucat violenta cere intotdeauna instrumente, actiunea violenta este inseparabila de complexul de mijloace si de scopuri, cu mijloace care tind sa aiba o importanta mai mare fata de scopul ce trebuie sa le justifice si care nu ar putea fi atins in lipsa lor[7].

Elementul esential al unei guvernari este puterea si nu violenta, aceasta fiind instrumentala, necesita in permanenta sa fie condusa si justificata de scopurile pe care le serveste.  In comunitatile organizate, puterea institutionalizata se propune ca autoritate, necesitand recunoasterea imediata.  (De altfel, fara aceasta putere nu poate functiona nici o societate).

“Forma externa a puterii este “Toti contra Unul”, in timp ce aceea specifica violentei este “Unul contra Tuturor” (posibila numai prin folosirea instrumentelor)[8]. Cea de-a doua formula a violentei este specifica statului. Intre violenta statului si a cetateanului exista o mare diferenta. Cat timp structura puterii guvernamentale ramane intacta, guvernul va avea superioritatea absoluta in acest raport al justificarii dreptului la violenta.

5. Violenta si actiune rationala

Vorbeam mai sus despre rationalitate. Violenta dobandeste aceasta calitate in masura in care isi atinge obiectivele, scopurile stabilite si care o justifica in acelasi timp. Hannah Arendt comenteaza ca violenta poate fi rationala numai daca isi stabileste obiectivele pe termen scurt. Ea este cea care reuseste sa suscite intens atentia publicului, instrumentele de care dispune, dandu-i un plus sau un minus de forta.

De partea cealalta a relatiilor intr-un stat se afla tipul colectiv de violenta, vazut de Gustav Le Bon drept actiune sociala exclusiv cu consecinte distrugatoare pentru ordinea sociala. Noii teoreticieni ii vor da insa un sens pozitiv pentru societate, avand capacitatea de a ridica semne de intrebare pentru elita politica. Aceasta este fortata sa admita ca o parte a vechilor norme sociale nu mai functioneaza si trebuie adaptate.

In acest moment putem deci interpreta violenta colectiva ca fenomen irational sau, din contra, fenomen rational. Dar un acelasi eveniment poate avea un moment de pregatire (rational) al organizatorilor ce-si urmaresc propriile scopuri si un moment in care violenta scapa de sub controlul celor ce doresc gestionarea fenomenului.

Poate fi identificata chiar si o procesualitate a violentei colective, in care participantii pot deveni parte a unui suflet colectiv in urma unor interactiuni si schimburi de simboluri

Daca Engels vedea in conflictul dintre fortele si relatiile de productie “forta motrice a societatii”, Eugen Duhring identifica aceasta calitate ca apartinand violentei politice.  Violenta este “un fenomen complex si proteiform”. Anumite fete ale acesteia sunt ascunse, iar altele clare ca lumina zilei” – afirma Chesnais in “Historie de la violence”.

Din perspectiva acestuia, violenta colectiva devine o actiune sociala ce sfarseste prin pierderea de vieti omenesti sau de bunuri.

Turner si Killian spuneau ca un tip de comportament social apare cand avem de-a face cu schimbari sociale majore in organizarea sociala, care pot duce la caderea sistemului de control social.10 Conform lui Le Bon, comportamentul social este parte integranta a procesului de schimbare culturala si sociala.  Dar trebuie sa-i recunoastem si functia pozitiva ce determina stabilitatea societatii, cu rol de a revigora ordinea sociala.

Eficienta violentei nu depinde de puterea numarului, dar cu toate acestea, violenta colectiva se impune, facand sa se clatine uneori guverne.  “Fiecare individ se transforma intr-o veriga violenta a marelui lant, o componenta a marelui organism violent”.

Un alt tip de violenta este cel prezent in teoriile lui Pareto, avand ca functie schimbarea elitelor politice. Numai ca explicatia lui nu este in termenii violentei colective pana aici prezentata, ci este expusa ca: echilibru social perturbat in conditiile acumularii de elemente inferioare in clasele conducatoare I de elemente superioare in clasele inferioare  Pentru a se mentine la putere, elita apeleaza la forta sau la alte mecanisme care sa-i asigure controlul (coruptie, frauda, siretenie).

Cu toate acestea, dupa cel de-al doilea razboi mondial, masele au inceput sa-si asume roluri, actiuni proprii alta data doar elitelor. Violenta masei se exercita la nivelul politicului intrucat, prin intermediul regimurilor reprezentative, masa a dobandit accesul la mijloacele violentei pe care le va folosi de cate ori are nevoie.

Ortega Y. Gasset vorbeste despre “publicul-masa” rezultat dintr-o stratificare a tuturor claselor sociale in elite si mase.

Aceasta schimbare importanta pe scena vietii sociale si politice va determina aparitia in plina forta a unui nou tip de violenta – violenta simbolica.

Reactia de tip agresiv a puterii este inlocuita cu echivalente culturale de tip functional.

6. Agresivitatea – element al naturii uname

Agresivitatea este definita ca un comportament avand drept consecinta vatamarea celui atacat (ranire, distrugere, enervare, ironizare, jignire).

Tipul agresiv de comportament este folosit drept un instrument prin care sa se obtina avantaje si pozitii de dominatie atunci cand agresorul devine constient de faptul ca ceilalti semeni sunt mai slabi din punct de vedere fizic decat el[9]

Cautand sursele agresiunii, putem identifica o “agresiune instinctiva, datorata instinctului de supravietuire, o agresivitate invatata, legata de imitare de modele, existente pentru atingerea unor scopuri particulare si o agresivitate determinata de un raspuns intern al individului, determinat de o anumita frustrare.

John Stuart Mill vorbeste despre “doua tipuri de predispozitii, din care una reprezinta dorinta omului de a-si exercita puterea asupra altora, iar cealalta oroare de a se supune altcuiva”[10] .  Dar alaturi de acest instinct se mai gaseste cel de supunere in fata unui om puternic.  Acest lucru are o mai mare relevanta pentru politica.  Se poate deci stabili un raport strans intre vointa de a domina si dorinta de a se supune.

Violenta provine adeseori din furie care-i poate da un caracter irational si patologic. Furia izbucneste cand exista motive pentru a crede ca anumite conditii prezenta r putea fi schimbate si ca ele nu se schimba.

Absenta emotiei nu este la originea rationalitatii si nici nu o poate consolida. R. Boudon spunea ca orice fenomen social, indiferent de natura lui, este rezultatul unor actiuni, atitudini, credinte si al unor comportamente individuale. Trebuie luata in considerare rationalitatea subiectiva a actorului social care nu are informatii suficiente pentru a intelege actiunile sociale si ia decizii mai proaste decat daca informatiile sale ar fi fost complete sau suficiente. Concluzionam ca actorul social se bazeaza pe emotii, in principal, pentru a lua o decizie.

Tot la emotii va face apel violenta simbolica, o caracteristica atat a regimurilor democratice cat si a celor totalitare.

Pareto afirma la randul sau ca majoritatea actiunilor sociale au o dimensiune emotionala, cu exceptia unei singure categorii de actiuni – cele din domeniul economic.  Putem concluziona ca in societatea moderna au rol fundamental actiunile conduse de o rationalitate de tip emotional.

g. Violenta simbolica si violenta politica

Ideea de violenta simbolica este folosita prima data de Pierre Bourdieu, fiind o inovatie a sociologiei educatiei. Apare in incercarea sa de a deconspira “relatiile de determinare dintre sistemul puterii politice si sistemul de invatamant”[11] – ca cea mai eficienta cale de reproducere a relatiilor de putere intr-o societate.

Lumea sociala functioneaza “simultan ca un sistem de relatii de putere si ca un sistem simbolic”.  Altfel spus, luptele pentru putere se duc in societate inclusiv la nivel simbolic si constau in tendinta de apropiere a bunurilor simbolice apreciate ca semne distinctive la nivelul intregului social[12].

Bunurile simbolice ofera adevarate spectacole de violenta simbolica asupra consumatorului de simboluri – membru al societatii respective.  Este deci o violenta invizibila, neperceputa niciodata ca atare.  Violenta simbolica este deci, “violenta societala oculta, care asigura sistemul dominatiei si confera legitimitate procesului de autoreproducere a relatiilor de putere”.

Lumea sociala este una a schimburilor de protectie (de servicii), de munca, o lume a creditelor, a obligatiilor simbolice.  Violenta simbolica poate lua forme ale violentei invizibile, de catre ori violenta brutala, deschisa este imposibila, condamnata social.

De altfel, nu a existat niciodata o guvernare bazata numai pe folosirea mijloacelor violentei.  “Chiar si conducatorul unui regim totalitar, in care tortura este principalul instrument de guvernare, are nevoie, pentru puterea sa, de o baza – politia secreta si reteaua de informatori”.

“Forta si violenta pot fi instrumentele eficiente de control si de presiune sociala atunci cand beneficiaza de un larg sprijin popular” – spune “Raportul oficial asupra violentei in America”[13].

Cu alte cuvinte, puterea institutiilor unei tari este conferita de sprijinul oamenilor, in conform cu acel consimtamant de la originea legilor existente.  Aceasta pentru ca, in sistemul reprezentativ se presupune ca poporul ii conduce pe cei care  il guverneaza.  Puterea se manifesta si se concretizeaza in toate institutiile politice[14].

Se poate trage concluzia ca puterea se sprijina pe opinia cetatenilor care, la randul ei, se sprijina pe puterea numarului. Astfel, tirania devine cea mai fragila forma de guvernare (dar si cea mai violenta in acelasi timp).  Conform lui Hannah Arendt deosebirea flagranta dintre putere si violenta consta in aceea ca puterea se sprijina pe forta numarului, dar violenta , pentru a se impune, poate recurge la o serie de instrumente (ex. : o democratie fara Constitutie poate distruge drepturile minoritatilor intr-o maniera simbolica).  In ceea ce priveste violenta statului exista doua tipuri: cea legitima, a statului – garant al securitatii indivizilor si in care puterea foloseste mecanisme ale violentei simbolice si cea a statului totalitar, prin transformarea individului in om-masa.  Violenta simbolica nu este niciodata recunoscuta, ea fiind cea care asigura sistemele de dominatie si confera legitimitate procesului de reproducere a relatiilor de putere.  Instrumentele de impunere a capitalului simbolic al elitei sunt sistemul de invatamant si mass media.  Si exista violenta simbolica de fiecare data cand grupul de la putere detine monopolul asupra acestora.

Acest tip de violenta poate fi intalnit in sistemele totalitare.  Prin violenta simbolica se exclude “competitia intre capitaluri simbolice a caror acreditare si functionare ar duce la amenintarea sistemului de simboluri si valori ale grupului dominant”.

Societatile bazate pe sisteme reprezentative se confrunta si ele cu fenomenul violentei simbolice. Spre deosebire de regimurile politice totalitare, in cazul celor din urma violenta este intemeiata pe “principiul democratic al alegerilor periodice intr-un comportament social ritualizat”.

Violenta schimba lumea si este posibil ca aceasta schimbare sa duca la o violenta mai pronuntata.  Luand in calcul teoriile lui Pareto, cu cat viata politica tinde spre birocratie, cu atat mai mult se apeleaza la violenta, pentru ca birocratia este forma de guvernare in care fiecare individ este total lipsit de libertate politica si de puterea de a actiona.

Violenta politica in opinia lui Ted Robert Gurr este folosirea de catre orice partid sau institutie a unor mijloace si cai renegociate si violente ca sa atinga scopuri in afara ordinii politice definita la un moment dat.  Potentialul de violenta si probabilitatea de a izbucni conflicte cu consecinte de schimbare politica, sunt legate de felul in care sistemul politic pune la dispozitia oamenilor resurse pentru rezolvarea de situatii.

Prin intermediul violentei simbolice, marele sistem al partidelor politice a reusit sa reduca foarte mult la tacere vocea cetatenilor.  Este un fenomen intalnit chiar in tari cu democratii consolidate, deoarece partidele se erijeaza in purtatorii de cuvant ai maselor, ai celor reprezentati.  Oamenii obisnuiti isi pierd dreptul la cuvant intr-o serie de probleme, nu participa la luarea multor decizii (fie ca au sau nu competenta necesara).  Singurul moment cand acestia se pot exprima cu adevarat ramane votul.  De aceea, campaniile electorale poarta in ele un grad mult mai mare de violenta (bineinteles simbolica) pentru a cuceri, pentru a seduce.  Este un joc la care participa aproape intreaga societate (mai putin cei fara drept de vot, pierdut sau nedobandit inca si cei complet dezinteresati), o parte a acesteia (politicienii fiind foarte constienti de mizele aruncate, iar cealalta incercand sa desluseasca adevaratele interese ale candidatilor si sa obtina gradul cel mai mic de neplacere (daca-i citam pe utilitaristi).  Este situatia in care alegatorii sunt pusi sa decida intre doua rele si s-o aleaga pe cea mai putin rea.

De ambele parti, regulile jocului sunt cunoscute si fiecare se supune lor, aceasta fiind garantia democratiei, a sistemului reprezentativ.

Acest tip de violenta este cel care si dupa care a inceput sa domine si sa ofere legitimitate in secolul nostru, datorita in special mass-mediei. Sfera politicii este invadata de simboluri si impunerea lor ca legitime se concretizeaza in maniera violentei la nivelul ideilor, reprezentarilor despre realitatea inconjuratoare. Astfel, vehicularea de simboluri politice in mass-media creeaza  identitati colective si le modeleaza stabilind dimensiuni si forme concrete ale culturii politive intr-o societate sau alta.


CAPITOLUL II

VIOLENTA SIMBOLICA IN SFERA POLITICULUI

In capitolul anterior am incercat sa demonstrez ca violenta reprezinta un punct comun tuturor societatilor, conflictul aflandu-se la inceputurile politicului dupa cum afirma, rand pe rand, Hobbes, Jouvenelle sau Weber. Transformarea conflictului in fenomen social cu consecinte pozitive depinde de capacitatea puterii de a stapani costurile si de a controla posibilele derapaje. Printre diferitele tipuri de regimuril politice, democratia este cea care reuseste sa le stapaneasca, substituind conflictelor reale, periculoase, conflicte ritualizate, codificate, tinand de dimensiunea simbolica a violentei.

“Viata politica democratica se bazeaza pe acceptarea practica a conflictului, spune Philippe Brand.  Se poate vorbi despre omniprezenta conflictului, la toate palierele vietii sociale, politice, economice, iar pe scena politica se traduce prin rivalitatea actorilor politici – indivizi si partide.  A fi pe scena politica inseamna a te supune acestei evidente: esti actor politic – esti mereu in conflict. 

Pentru a accede la pozitii de influenta, noul partid politic sau noul politician trebuie sa adopte pozitii transante in legatura cu probleme ale societatii neabordate de celelalte partide.  Este vorba despre acele probleme ce implica eventuale discriminari, iar o pozitie clara fata de acestea ar determina o scindare a electoratului, o distrugere a coeziunii sale. Partidele politice cu larga reprezentativitate si care au nevoie de un numar impresionant de voturi pentru a-i asigura o majoritate confortabila, nu-si pot permite asemenea atitudini.  Un partid nou insa, nu are nimic de pierdut, decat, eventual, de castigat sustinatori tocmai printr-un discurs transant, care nu lasa loc de repliere in cazul neadecvarii la dorintele majoritatii.

Exploatarea antagonismelor sociale se dovedeste favorabila unui plus de reprezentativitate numai in cazul partidelor mici si al celor aflate spre extreme.  De aici si legea identificata de Philippe Brand: moderatia crescanda a discursului politic este corelata cu largimea reprezentativitatii castigate.

Dar nu numai scena politica este o scena de confruntari, ci si insusi partidul.  In interiorul organizatiei, de cele mai multe ori exista contradictii (dovada serii de scindari, de desprinderi a cate unei noi aripi din partid).  Toate acestea sunt insa nefaste pentru imaginea partidului astfel incat, chiar daca sub ochii mass-mediei este dificil sa maschezi conflictele interne, pentru lupta electorala se impune reglarea cu grija a acestora, altfel, “distractia” s-ar putea sa coste cam scump, in voturi.

Principiul insusi al alternantei democratice este generator de conflicte.  Alternanta presupune o concurenta intre proiecte politice realmente diferite si perceperea succesiunii la putere a echipelor ce reprezinta aceste proiecte ca reala.  In aceasta competitie sunt inventariate conflictele sociale, sunt manipulate temerile electoratului, rezultatul acestui efort de identificare si gasire a tehnicilor potrivite de utilizare a problemelor sociale acute concretizandu-se in victoria sau caderea guvernantilor actuali.

Dorinta de a castiga confruntarea induce un risc major pentru partidele politice care adopta spre finalul campaniei un limbaj seducator - amestecarea identitatilor politice.

Sub masca dezbaterilor, talk-show-urilor, se ascunde un adevarat spectacol de violenta, ritualizat.  Politicienii exprima frustrarile indivizilor, isi etaleaza propriile solutii ca si cum ar fi ale alegatorilor, iar acestia se regasesc in discursuri.  Principii divergente, controverse asupra politicilor publice, sunt substanta spectacolului.  Fiecare replica “usturatoare” face sa infloreasca un zambet pe fata “suporterului” si un “asa-i trebuie” care demonstreaza ca aceste conflicte “favorizeaza proiectiile spectatorilor, dandu-le ocazia de a-si exprima propriile frustrari prin procura”, dupa cum spune Philippe Braud.

Dar faptul ca reprezentantii alesi democratic vorbesc in numele alegatorilor defineste si un alt tip de relatie ales - alegator, relatie avand o agresivitate incipienta, bazate pe frustrare.  De ce?  Pentru ca mandatul suspenda dreptul la cuvant al altora, asa cum incredintarea violentei unei asociatii de protectie (viitorul stat) suspenda dreptul de a o folosi in nume propriu.  Un alt motiv al frustrarilor este faptul ca politicienii nu exprima fidel toate asteptarile electoratului.

In timpul campaniei electorale, oamenii politici trebuie sa-si ascunda adevaratele sentimente fata de alegatori, o anumita aroganta dat de pozitionarea lor in randul elitelor.  Ei intensifica relatiile, contactele, legaturile cu “cei slabi”, cersindu-le acestora sustinerea.  Toate acestea apartin unui sistem de ritualuri avand menirea de a dezarma agresivitatea.

Deci luptele pentru putere se duc inclusiv la nivel simbolic si pot fi usor identificate prin apropierea bunurilor simbolice considerate a fi semne distinctive la nivelul societatii.  Aceste semne diferentiaza diferitele clase - pozitii in societate, (Concluzia ar fi ca stilul de viata reflecta luptele simbolice pentru impunerea celui legitim)[15].

In societatile de tip democrat puterea trebuie sa gaseasca posibilitati de anihilare a agresivitatii - inerenta oricarui grup social.  Apelul la violenta simbolica se impune.  Aceste sisteme de guvernamant isi asuma controlul asupra tuturor conflictelor dintre indivizi sau grupuri.  Pentru a gestiona (simbolic) emotiile, un mecanism “de asumare a controlului social” este spectacolul si ritualizarea conflictelor dintre actorii sau politici, indivizi, grupuri sau institutii[16].

Puterea s-a impus in ochii publicului in permanenta prin spectacole pline de fast prin care incearca sa-si intareasca pozitia de “instanta ordonatoare a lumii sociale”.

“Pentru a scapa de amenintarea votului popular, Puterea trebuie sa seduca” pentru aceasta, “angajata fiind in proiecte de manipulare la nivel national, ni se prezinta ca un adevarat Don Juan politic”[17].  In ciuda tuturor protestelor acest comportament seducator al elitelor este unul democratic, apartinand societatilor pluraliste.  Face parte din “joc” si este acceptat ca atare, devenind un element normal al modului nostru de viata.  “Donjuanismul politic este “rau”, dar a devenit necesar” spune Stefan Stanciungelu.  Acest “donjuanism politic” se manifesta deci in special prin violenta simbolica prin intermediul careia elita se impune opiniei publice.

“De la campaniile electorale pana la conflictul manifest dintre doi agenti politici, prin conflicte indirecte speculate de mass media, demascari reciproce si spectacole TV oferite publicului de catre elita puterii prin scandaluri de coruptie etc., intreaga lume politica se prezinta ca un spectacol al conflictului ritualizat oferit electoratului de catre mass media”[18].

Aceasta violenta inregistrata in societate are avantajul ca nu se prelungeste decat accidental cu pierderea de vieti omenesti (mineriada), cu distrugeri de bunuri. Este o violenta ce se desfasoara dupa un ritual bine stabilit, este controlata prin mecanismele democratiei si este deci, o constanta a oricarei societati.  Putem diferentia intre politica, conflict si violenta simbolica, dar nu putem separa cele trei coordonate ale socialului.  Conflictul si violenta simbolica sunt esenta politicului.  Acestea se reflecta prin intermediul actiunilor actorilor politici ce ne ofera un spectacol cat mai grandios, menit sa ne atraga atentia si apoi sa ne seduca pe cat mai multi.

Momentul maxim de manifestare a luptelor pentru putere se poate identifica in campaniile electorale.  Aici, lupta se poarta “pe fata”, acuzatiile sunt mult mai dure decat de obicei, promisiunile sunt mult mai frumos si poate chiar mai credibil ambalate decat in restul timpului.  Putem numi aceste campanii “spectacolele cele mai ample de violenta simbolica prin care aspirantii la Putere isi masoara abilitatea de a seduce electoratul, intr-o interactiune specifica agent politic - electorat, in care primul isi etaleaza logistica si intentiile politie pentru a seduce, iar celalalt se ofera de buna voie ca subiect al seductiei”[19].

Vizibilitatea mai usoara a violentei politice prin actiuni simbolice ar ramane neinteleasa in absenta reprezentarilor simbolice. Cu cat mai mult un partid, o organizatie, o societate se intaresc simbolic, cu atat mai mult apar violari simbolice.

P. Bourdieu spune ca violenta simbolica este mai eficienta decat coercitia in politica si apartine oricarei puteri care poate impune ca legitime o serie e semnificatii, “disimuland rapoarturile de forta care sunt rafinamentul fortei sale”.

Puterea beneficiaza de propriul capital simbolic, capital de recunoastere ape care l-au acumulat de-a lungul timpului.

Actorul politic (care evolueaza pe scena politica) este un personaj dramatic, in aceasta ecuatie putandu-se face multe analogii intre scena politica si scena teatrala. Omul obisnuit (publicul) beneficiaza de compensatii simbolice pentru neparticiparea la joc. Cum? Omul politic transfera motive particulare asupra scopurilor publice si le rationalizeaza in termenii interesului public (numai asa pot si ceilalti sa participe, prin acumularea de bunuri simbolice impuse de catre cei de la putere). In felul acesta se instituie ordinea in societate.

Legea este simbolul puterii care o creeaza. Recunoasterea si impunerea autoritara formeaza ordinea de drept, a statului, care face posibila circulatia multitudinii de ordini carora le apartin subiectii conform spuselor lui Frantz Barth.

Esential este ca puterea sa pastreze ordinea, sa confere liniste societatii (“Stapan este cel care nu da linistea” spune Faust citat de Gustav Radbruh). Realitatea conducatorilor trebuie sa se conformeze valorilor simbolice.

O situatie periculoasa ar putea fi inregistrata datorita unei tendinte a democratiei - de a renunta la sanctiuni, la pedepse pentru a fi pe planul multimii.  Insa, pus in practica, acest lucru ar determina o pierdere a influentei sistemului de simboluri. Inseamna ca acesta nu mai poate reglementa violenta interna a grupului si deci, trebuie apelat la forta fizica (ceea ce nu este de dorit). Societatea trebuie sa sanctioneze incalcarea simbolurilor pentru a-si proteja membrii.

Politica rationala este considerata de catre Murray Edelman un succes doar in masura in care devine obsesiva, mitica, generatoare de emotii pentru publicul larg, iar structura politica preia si simbolizeaza complexitatea individului (caci omul este “zoon politikon”). Simbolurile reprezinta altceva decat ceea ce sugereaza la o prima vedere si evoca o atitudine, un set de impresii sau un model de evenimente asociate in timp si spatiu prin logica si imaginatie cu simbolurile. Ele ajuta la abordarea logica a unei situatii si la manipularea ei si evoca emotiile asociate unei anumite situatii.

Orice conflict la nivel politic poate fi transformat in spectacol cu ajutorul mass-mediei si apoi folosit si pentru crearea unei imagini pozitive taberei proprii si a uneia negative pentru tabara adversa.

Elitele trebuie sa detina o mare capacitate de a starni reactii emotionale atat de puternice in randul oamenilor obisnuiti incat sa-i determine pe acestia sa actioneze in sensul dorit de ele. Guvernantii trebuie sa mai beneficieze de abilitatea de conducere care “este intotdeauna definita de o situatie specifica si este recunoscuta prin reactia sustinatorilor fata de actele si discursurile individuale. Daca acestia reactioneaza favorabil si il urmeaza pe cel ce tine discursul, este vorba de conducere, daca nu, nu este”[20].

Max Weber facea o distinctie intre conducerea de tip birocratic si cea carismatica. Dar termenul de conducere nu se sprijina pe rutine strict rationale pentru a determina decizii, nici pe calitatile extraordinare ale liderului carismatic, ci pe aparitia sentimentului de securitate pentru mase. Depinde de tendinta de a nu destabiliza, de a mentine ordinea in societate si mai depinde in mare masura de dispozitia maselor (ce nu mai pot conduce, ce nu-si mai fac auzite vocile) de a-si proiecta dorintele, necesitatile asupra elitei.

Am spus mai sus ca in timpul campaniei electorale luptele se intensifica, incep sa capete un plus de vigoare. Apar atacuri dure cu care se improasca toti candidatii (sau aproape toti). Ce este de remarcat este faptul ca asemenea atacuri nu lezeaza impresia referitoare la puterea liderului ocupant al unei functii politice importante. Se pot inregistra cazuri cand aceste atacuri pot deveni un factor pozitiv pentru imaginea persoanei respective. Murray Edelman spunea ca “cel care ataca ii asigura pe toti cei interesati ca detinatorul acelei functii actioneaza si ca este puternic. Mesajul suplimentar, si anume ca oponentul nu-l place sau ca nu-i place ceea ce face, confera credibilitate afirmatiei ca detinatorul functiei influenteaza evenimentele”[21].

In politica zilelor noastre un rol important il are stilul pasiv ca mijloc de a obtine o functie de conducere si popularitate. Adeptii acestui stil evita luarea unei pozitii ferme in problemele controversate, luptandu-se contra “dusmanului”. Toate acestea duc la un plus de sprijin politic din partea unui numar de oameni din ambele tabere ale problemei.

Orice partid politic va dori sa obtina rezultate pozitive in urma alegerilor. Astfel, devine esential pentru acesta sa promoveze persoane capabile a rezista luptei si a obtine victorii.

Liderii – pentru a-si asigura un post inalt – sunt personalitati cu un grad destul de mare de adaptabilitate la un stil pe placul alegatorilor, deoarece acestia sunt cu adevarat influenti. Cu cat o persoana se afla mai sus intr-o ierarhie, cu atat se asteapta, i se cere sa se situeze la inaltimea asteptarilor.

Publicului, electoratului i se cere sa aleaga intre cativa aspiranti la o functie. Acestia sunt propusi de partide chiar daca exista altii mai buni sau la fel de buni, dar din anumite motive nu pot candida (sunt considerati nepotriviti).  Altii nici nu sunt luati in considerare datorita faptului ca nu au avut niciodata o functie, nu au fost in atentia publicului.

Cei numiti de partid trebuie sa fie capabili sa se supuna jocului violentei simbolice asupra electoratului, sa aduca un plus de legitimare partidului prin charisma, prin eficienta etc. Impresia ca te afli in prezenta unei personalitati este data de simboluri, intrucat, prin intermediul acestora, ne identificam cu cel de la putere si-i conferim titlul de reprezentant (conditia este ca simbolurile sa fie acceptate de comunitate).

Contracandidatii vor “provoca” elitele si vor profita de sansele ce li se ofera printr-un program inovator propus atentiei tuturor.

Este de remarcat faptul ca “liderii si cei condusi isi ofera reciproc beneficii psihologice esentiale. Luptele regizate ale liderilor cu problemele publice fac posibila intelegerea lumii si transmit maselor confuze, nesigure si insingurate sentimentul de realizare colectiva”[22]. Detinatorii de functii primesc investitura de a conduce. Totusi, relatia dintre lider si alegatori trebuie sa fie tensionata, fiecare temandu-se a nu fi tradat. Acest lucru este benefic pentru ca elitele vor avea grija sa nu dea motive sa fie coborati in ochii sustinatorilor (sau asa ar fi normal), iar sustinatorii se vor supune, dar, in permanenta, vor incerca sa-i controleze pe ceilalti.

Ce este important de subliniat in acest moment este faptul ca statutul simbolic al violentei politice este influentat de traditiile si mentalitatile dominante in societate, la un moment dat. Sursa aparitiei lor o reprezinta miturile, de care ne vom ocupa in capitolul ce urmeaza.


CAPITOLUL III

MITURI SI MITOLOGII POLITICE

Ignorand total paradigma cooperarii, o serie de teoreticieni vorbesc despre politic si politica in termenii de relatii de putere.in raport cu alte tipuri de putere in societate, puterea politica are functia de a apara societatea dintr-un teritoriu delimitat in fata pericolelor interne (foamete, calamitati, dezordine, dezmembrare) si externe, tinzand spre rezolvarea conflictelor din interior si exterior[23].

Pentru a-si putea indeplini misiunea, elita aflata la putere recurge la constrangere fizica (fiind singura detinatoare a fortei legitime in stat), dar si la violenta simbolica prin intermediul mijloacelor de influentare de natura ideologica, spirituala, culturala. Acestea, pentru a functiona, se bazeaza pe o relatie de incredere stabilita intre conducatori si condusi. In ce consta legitimitatea simbolica a puterii politice?

Puterea politica a avut in permanenta o latura sacra. Georges Balandier considera ca “sacrul este una din dimensiunile politicului, o garantie a legitimitatii sale, unul din mijloacele utilizate in cadrul competitiei politice”. Astfel, sacrul a fost, este si va fi o sursa de legitimare a puterii. El se refera la: “Respectul traditiei, al valorilor considerate sacre si invocarea destinului, justifica dreptul guvernantilor de a guverna si de a induce supunerea guvernatilor”[24]. Fenomenul sacralizarii puterii si a detinatorilor ei, ce trimite de fiecare data la un transcendent, face loc credintelor si atitudinilor favorabile acestora mai mult decat teoriile si ideologiile politice care sensibilizeaza numai o mica parte a populatiei.

“Prezenta sacralitatii in sfera politicului se exprima prin persistenta motivelor mitologice, care au un rol important in mai toate cristalizarile ideologice si politice din epoca moderna si contemporana. Aureola mistica creata si intretinuta de detinatorii puterii constituie un mijloc de influenta, manipulare si de legitimare foarte eficient”[25]. In acest spatiu se apeleaza la mituri, dogme, prejudecati, opinii generate de pasiuni si patimi politice.

Comparat cu celelalte fiinte, “omul traieste nu numai intr-o realitate mai cuprinzatoare, el traieste intr-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta si religia sunt parti ale acestui univers”[26]

.1. Mitul arhaic si mitul politic

Eliade spunea ca mitul este o poveste ce se refera la trecut, la acel “illo tempore” al inceputurilor, care insa pastreaza si o valoare explicativa, justificand diferite forme de organizare sociala.

Cassirer vedea mitul ca fantasma, mistificare sau camuflare a realitatii, interpus ca un ecran intre adevarul faptului si cunoastere, pentru ca, Bachhophen sa il considere realitate istorica si nu fictiune.

In cadrul teoriilor lingvistice, Max Mueler spunea ca mitul este o “veche forma de vorbire, care printr-o boala a limbajului a devenit incomprehensibil pentru generatiile urmatoare”.

Tot Cassirer spunea ca mitul este o lume coerenta, autosuficienta, in forme simbolice, caracteristic constiintei primitive, contrastand cu cea a omului modern.

Dar mitul nu penetreaza intreaga viata constienta a omului. Omul recurge la mit cand se vede amenintat de forte care il coplesesc – astfel explicandu-se aparitia mitului modern si afirmarea de netagaduit a acestuia in politica.

Emil Durkheim afirma ca sursa mitului este constiinta colectiva, aceasta fiind forta constrangatoare si moderatoare a constiintei individului. Acesta, prin procesul de socializare internalizeaza toate elementele culturii societatii respective, aceste elemente ingloband si miturile. Miturile devin un adevarat ghid al constiintei individului, o sursa a actiunilor sale in plan socio-politic. Nimeni nu se poate sustrage acestei legi care ii este inoculata prin educatie, prin legislatie, norme si traditia pe deplin acceptata.

Functionalistii recunosteau esenta in functia sociala a mitului de a intari traditia si de a o inzestra cu valoare sporita, caci, cu fiecare nou om este adus un plus de vigoare vechilor credinte, un sprijin in plus care construieste in continuare.

Realitatea este in permanenta plina de lucruri, fapte ce reprezinta altceva decat sunt. Acest proces al socializarii de care vorbeam mai devreme cuprinde formarea capacitatii de desemnare pe baza sistemului de resurse existent si stapanirea acestora. Pentru ca omul nu mai are o relatie directa, nemijlocita cu realitatea, aceasta relatie este indirecta, realitatea parand ca I se sustrage tocmai prin gandire. Fiecare membru al societatii este invatat sa gandeasca in niste pattern-uri construite din vechime. Gandirea parca nu mai serveste la altceva decat la o cat mai buna conformare culturii acelui grup. Omul nu se mai serveste de lucruri, ci de sine insusi si traieste doar prin intermediul riturilor, miturilor, simbolurilor, incat nu poate afla, nu poate intelege nimic din jur, decat prin intrepatrunderea sferelor sociale. Pentru o asemenea situatie, sociologii au constatat urmatorul lucru: “omul nu traieste numai intr-un mediu natural, ci si intr-unul simbolic”. Trebuie luat in considerare in special Durkheim care spunea ca viata sociala este posibila numai prin simboluri.

Fiecare moment al vietii sociale poate fi tradus prin prisma miturilor, fiecare sarbatoare, fiecare comemorare. Semnificatia anului nou trimite la timpul inceputurilor, la originea lucrurilor care se reinnoiesc mereu. Este o caracteristica a timpului mitic de a fi reversibil, vesnic tanar, pentru ca mitul este nu doar povestea mortii, ci si povestea renasterii.

In sfera miturilor, mitul politic este cel care confera identitate (mitica) indivizilor si colectivitatii. Este o naratiune, o poveste cu accente dramatice, conflictuale, avand in centru figura unui erou (individ sau grup).

Miturile politice nu pot fi acuzate de a fi pure fantezii, intrucat sunt legate de imaginarul politic al societatii respective, imaginar din care se hranesc, din care pornesc si pe care apoi il alimenteaza, il intaresc. Autorul mitului politic interpreteaza evenimente consemnate in cultura sa. Rolul sau principal este de interpret si nu de creator. Forma dramatica si faptul ca reprezinta un argument pentru putere, aducand legitimarea acesteia il face sa devina mit si nu continutul, povestea in sine.

Povestea mitului este aceea a unei societati trecute ideale, ce ar fi trebuit mentinuta. Chiar daca a fost pierduta, memoria acestei societati s-a pastrat, iar acum a devenit necesar a fi reinstaurata. Se poate intampla ca aceasta societate sa nu apartina trecutului, sa nu fi existat niciodata. Este insa o societate ce va trebui creata intr-un moment viitor, rolul naratiunii fiind de a pregati oamenii sa o intampine.

Miturile politice nu se adreseaza numai oamenilor care traiesc intr-o societate politica. Poate fi si al oamenilor care si-au pierdut sau nu si-au gasit inca o societate politica a lor (ex.: evreii). Deci povestea poate apartine unui grup de oameni care nu se angajeaza in politica. Poate fi mitul unui grup particular cu protagonisti ca: o rasa, un colectiv, indivizii fiind numai reprezentanti ai grupului sau purtatori ai destinelor lui.

Un mit politic explica circumstantele unei intamplari, face experienta colectivitatii mai coerente si ajuta la intelegerea lumii in care fiecare traieste. Mitul este deci un principiu ordonator al vietii sociale. Conditia prezenta, situatiile momentului actual incep sa fie intelese ca episoade dintr-o drama continua. Prin mitul politic, oamenilor li se fac cunoscute geneza grupului si obiectivele, se explica de ce se gasesc in situatia prezenta si identifica si dusmanii ce vor fi transformati in “tapii ispasitori”.

Mitul ofera o asemene relatare a trecutului si viitorului in lumina careia poate fi inteles prezentul. Asemenea aprecieri reprezinta in momentul actual argumente practice folosit de diferite grupuri puternice care isi stabilesc revendicarile la hegemonie interna sau externa.

Mitul politic mai poate stabili si revendicari la independenta suverana sau la intarirea teritoriilor, poate ajuta la solidaritatea grupului in fata unei agresiuni majore si la incurajarea rezistentei unei minoritati oprimate.

In societatile unde mitul este povestea unei societati politice existente, acesta poate sanctifica constitutia (ex: SUA), inspirand membrilor incredere in destinul lor si le glorifica infaptuirile.

Cassirer vorbeste despre “aparitia unei noi puteri – cea a gandirii mitice si apreciaza ca “exista o dominatie manifesta a acestei gandiri asupra gandirii rationale in unele din sistemele noastre politice contemporane”. In viata sociala, “gandirea rationala prezinta toate aspectele unei infrangeri totale si irevocabile”[27].

Rolul mitului in viata sociala este legat de faptul ca nu este rezultatul unui proces intelectual, ci este expresia simbolica a celor mai profunde emotii umane, referitoare la viata colectivitatii, la experienta sociala a umanitatii.  Putem spune aici ca mitul este o emotie transformata in imagine, o emotie obiectivata si “consolidata” in “opera”.  Ecourile sale se prelungesc si in alte epoci, trasaturile specifice tipului mitic de gandire si imaginatie putand fi regasite si in alte forme si momente de creatie spirituala[28].

2. Mitul politic si nevoia de idealuri sociale

Chiar si Machiavelli a admis ca lucrurile umane nu sunt guvernate de ratiune si deci, nereprezentabile in acesti termeni.  El invoca principiul sortii, norocului pentru a explica evenimente ale vietii politice si ale istoriei.  In cazul lui Machiavelli, Cassirer considera autonomizarea politicului o izbanda a luciditatii si realismului, dar o indepartare de mit si de gandirea mitica va fi imposibila pentru sfera politicului.

Interesati in a valorifica nevoia oamenilor de a-si gasi “ratiuni de a crede”, oamenii politici moderni dezvolta o noua “tehnica a mitului”.  Miturile moderne sunt faurite metodic, constient, cu sange rece sau chiar cu cinism, ca orice arma la care pot recurge politicienii (sau militarii).  Continuand acest rationament, Cassirer va afirma ca “De acum inainte miturile sunt fabricate in acelasi mod si dupa aceleasi metode ca orice arma moderna”[29].

Miturile, acompaniate de rituri, prin executia monotona si continua a lor, inlesnesc subordonarea omului, dirijarea tuturor actelor sale si chiar guvernarea constiintei, suprimarea vietii proprii a indivizilor.  Astfel, mijloacele politice moderne la care recurge statul totalitar (si nu numai) devin mai invidioase si mai eficiente decat opresiunea politica traditionala[30].  In momentele de criza ramane doar puterea mistica, autoritatea sefului si vointa sa, erijata in lege suprema.  Deci, existenta miturilor politice contemporane poate fi legata de magia limbajului si a ritualurilor (care produc emotii si impulsuri colective de amploare).

Miturile moderne sunt expresii ale dorintelor colective care nu-si gasesc implinirea prin solutii rationale.  Cassirer este de parere ca mitul are o importanta dimensiune afectiva si imaginativa, fiind in primul rand trait si nu judecat, supus deci rigorilor ratiunii, gandirii.  Acest lucru face mitul invulnerabil in fata argumentelor de ordin rational si nu poate fi respins prin rationamente de nici un fel.

Conform jansenismului, individul nu poate avea liber arbitru in interpretarea simbolurilor, pentru care trebuie depasita ratiunea umana care este eronata.  Numai astfel pot fi interpretate si impuse simbolurile comunitatii politice careia ii revine misiunea de a legitima.

Omului ii este caracteristic sa supuna spatiul (pe care-l denumeste proprietate) impunandu-si simbolurile.  Spatiul, campul, teritoriul simbolizeaza insasi prezenta comunitatii, separarea si autodeterminarea in raport cu ceilalti si in masura delimitarii simbolice au loc violente simbolice.  Acestea fac parte, cum am mai spus, dintr-un joc caruia toti agentii sociali I se supun, pentru ca omul si-a capatat o noua dimensiune (de fapt i-a fost recunoscuta) de homa ludens.



In acest joc, un rol important il are memoria colectiva, impusa datorita unei-unor crize sociale.  Rolul memoriei colective este de a crea unitatea grupului pentru a rezista in fata eventualelor probleme.  Si puterea si opozitia vor face apel la eroi, la martiri, amandoua incercand sa manipuleze in folos propriu o situatie ivita.  Simbolurile memoriei colective, dar recente, au un caracter dinamic si se pot incarca in permanenta cu noi valente si semnificatii.  Memoria colectiva este expresia unei amintiri arhaice, a vechilor timpuri care a reusit sa strabata pana in prezent, iar simbolul este si el vechi, insa cu o mult mai mare generalitate inclusa.

3. Miturile politice fundamentale

Raoul Girardet vorbea despre mituri ca despre “ecrane pe care se proiecteaza angoasele colective”, modalitati de reactie in fata tensiunilor, crizelor din interiorul societatii.

“Mitul politic inseamna multa fabulatie, este o deformare sau interpretare ce recuza in mod obiectiv realul.  Dar desi este o legenda, este adevarat ca el exercita si o functie explicativa, furnizand un anumit numar de chei pentru interpretarea prezentului, constituind o grila care pare a ordona haosul tulburator al faptelor si evenimentelor”.  Acest rol explicativ este “dublat de un rol mobilizator prin tot ceea ce vehiculeaza cu dimensiune profetic, mitul detine un rol important in originea cruciadelor sau a revolutiilor”[31].

In ceea ce priveste tipologia miturilor (iau in considerare numai cele patru mituri fundamentale), fiecare imagine isi are un corespondent: Salvatorul va fi asociat cu simboluri ale purificarii, asociat luminii si verticalului si conspiratia va avea drept corespondent simboluri ale degradarii , murdariei.

Cele patru mituri de care ma voi ocupa in continuare sunt: mitul conspiratiei, mitul salvatorului, mitul varstei de aur si mitul unitatii.  Acestea patru sunt fundamentale, caracteristice oricarei societati si la care face apel grupul in situatii de criza.

3.1. Mitul Conspiratiei sau nevoia de a construi un dusman

Acesta are in prim plan imaginea unei organizatii – imagine care trezeste teama, inspaimanta tot ce ne inconjoara de o aura a secretului.  Nimeni nu poate afla nimic, caci si-ar primejdui viata, iar cei care apartin organizatiei sunt “legati prin juramantul tacerii si o pedeapsa cumplita il va lovi, in mod inevitabil, pe cel ce va indrazni sa tradeze. Ceremonii initiatice, un ritual complicat si misterios marcheaza intotdeauna intrarea in secta”[32].  Secretul deplin trebuie asigurat prin locurile dosnice, ascunse in care au loc ceremoniile.  Membrii sunt invatati cum sa pastreze secretul, cum sa se ascunda.  Apar parole, coduri cifrate, limbaje initiatice.  Acesta este un sistem de protectie al Organizatiei caracterizata printr-o perfecta organizare interna si o structura pe verticala, in varful careia se afla stapanul care stie, dar care nu este stiut de toti (“autoritate invizibila”).

Scopul organizatiei este sa distruga societatea in care isi desfasoara activitatea.  Pentru aceasta trebuie sa-si supuna aparatul politic si administrativ (care controleaza societatea), dar si celelalte domenii ale vietii sociale: economie, educatie.  Pentru aceasta, mijloacele de informatie si controlul lor sunt vitale.  “Trebuie deci, ca, gratie puterii lor financiare, oamenii sectei sa puna mana incetul cu incetul pe intreaga presa.  Trebuie apoi ca prin spionaj si prin santaj, prin actiuni energice si infricosatoare, ei sa dispuna de o docilitate absoluta in redactii.  Aparent, nimic nu va afecta diversitatea titlurilor si pluralitatea tendintelor.  Nefiind vizibila, manipularea spiritelor va fi cu atat mai eficace”[33].

Coruptia este o alta strategie pura pe seama Conspiratiei.  Practic, toate relele inregistrate in campul socio-politic sunt puse pe seama Organizatiei ce contrasteaza flagrant cu “masa degradata, divizata si ratacita, deposedata de bunurile si de demnitatea sa, afectata in ceea ce are vital”, dupa cum spune Raoul Girardet.

Cel are aduce cu sine relele societatii este strainul, calatorul necunoscut care imbolnaveste, distruge, omoara.  Acesta prefera umbra, intunericul, este asociat lucrurilor / animalelor murdare, scarboase.

Aceasta imagine se impune in mentalitatea colectiva (chiar si in secolul nostru cand gandirea rationala a triumfat).  Acesta este un mit mobilizator, avand o functie strategica. Cei care il impun doresc sa discrediteze anumite categorii sociale considerate a fi periculoase.  Este de ajuns a se lansa ideea, caci mitul se va incarca singur de noi valente si va putea exista independent de “utilizatorii potentiali”, de beneficiarii sai.

Oricare ar fi sursele, motivele conspiratiei denuntate, “acest denunt se inscrie inevitabil intr-un climat psihologic si social de nesiguranta, frica, angoasa.  Acest climat poate aparea mai mult sau mai putin apasator”[34].

Izbucnirea cu forta a unui asemenea mit este strict legata de crizele majore ale unei perioade de timp aparute in planul economic (schimbari bruste), in plan politic (infruntari politice violente), in plan social (degradare morala).  Este usor a pune toate faptele pe seama aceleiasi Organizatii, persoane.  Aceasta va primi rolul de “tap ispasitor” pentru toate evenimentele neplacute.

Dar tema conspiratiei beneficiaza numai de conotatii negative.  “Imaginea complotului demoniac are drept contrapondere pe aceea a sfintei conjuratii.  Daca exista o umbra amenintatoare, exista si o umbra protectoare […].  Numai complotul ar putea sa dejoace complotul”[35].

Deci, dupa identificarea cauzelor, gasirea “tapului ispasitor”, apare si solutia problemelor: o persoana sau o alta organizatie (partid).

3.2. Mitul Eroului Salvator. Modele ale Eroului Salvator

Apelul la Salvator se face auzit din cele mai vechi timpuri, tot in momente de criza, de profund dramatism social.

Legat de aparitia Salvatorului, exista (conform spuselor lui Raoul Girardet) un moment in care aparitia lui este dorita de societate si deci asteptata.  Acum se formeaza imaginea eroului, se cristalizeaza calitatile pe care trebuie sa le intruneasca – totul pe baza “unei imagini traditionale formata despre “eroii neamului”.  Urmatorul moment sau timp este cel in care Salvatorul isi face aparitia, timp in care actioneaza (si moment in care el nu-si mai apartine siesi, ci poporului din randurile caruia si pentru care s-a ridicat; el devine simbol, intrupare a tuturor viselor, nazuintelor colective).  Este momentul de maxima manipulare a opiniei publice.  Urmeaza vremea amintirii eroului, cand actiunile sale vor fi modificate datorita memoriei care nu pastreaza decat secvente interpretate chiar si in mod exagerat.

Raoul Girardet vorbeste despre patru modele ale eroului-salvator.  Primul prezinta un barbat trecut prin experienta, care s-a evidentiat in alte vremuri si apoi s-a retras.  “Spaima unui popor confruntat dintr-o data cu nefericirea il cheama din nou in fruntea statului.  […] Investit provizoriu cu putere suprema, cum este cea monarhica, misiunea sa este sa linisteasca lucrurile, sa protejeze, sa restaureze”[36].  Cu alte cuvinte sa aduca din nou linistea si ordinea pierdute datorita unui nefericit eveniment.  El trebuie sa aiba insusiri morale de exceptie, sa fie o persoana ferma, prudenta, actionand cu moderatie spre binele societatii.  El apartine trecutului si deci numai trecutul poate salva prezentul confuz, plin de mizerie, spaime, nenorociri.

Al doilea model aduce in prim plan un tanar, plin de indrazneala, dornic de glorie.  El vine sa conduca masele spre izbanda, spre mai bine.  Este “un erou inspirat, caruia Dumnezeu i-a dat dreptul “sa-si scrie numele cu rosu pe pamant”, sortel […] unei caderi grandioase, parasit […] capturat prin tradare si pe care dusmanii il tin captiv pe o insula pustie […] de unde, poate, intr-o zi, destinul il va chema inapoi”[37].

Modelul urmator este al omului ce fondeaza o noua ordine, redimensioneaza realitatea si aspectele ei.  Iar ultimul model este al profetului care “citeste in cartea istoriei ceea ce altii nu vad inca”.  Isi conduce poporul spre o societate viitoare, pregatindu-l sa o inteleaga si sa o accepte.

Destinul Salvatorului este destinul intregului grup.  Intrupeaza sistemul de nevoi, dorinte ale comunitatii, iar ceilalti membri, renuntand la individualitatea lor, se confunda cu el, definind finalmente identitatea colectiva.  Fundalul pe care se creeaza mitul este cel dominat de o criza de legitimitate, cand autoritatea politica este contestata.

Personajul in taina asteptat de inimile fiecaruia se erijeaza in Protectorul societatii, avand multiple roluri si obiective: “sa calmeze lucrurile, sa reinstituie increderea, sa restabileasca o securitate compromisa, sa infrunte amenintarile raului […] sa asigure continuitatea comunitatii de care este raspunzator de-acum inainte”[38].  Devine garantul ordinii sociale, al respectarii regulilor, “pastrator al normalitatii in succesiunea vremurilor si a generatiilor”.

3.3. Mitul Varstei de Aur sau societatea ideala

Fictiune, explicatie a unei realitati apuse sau mesaj mobilizator, mitul varstei de aur readuce in atentia grupului o vreme straveche ideala din punctul de vedere al organizarii.  “Viziunea Varstei de aur se confunda intru totul cu aceea a unui timp nedotat, incomensurabil, care nu poate fi contabilizat, despre care se stie doar ca se situeaza la inceputul aventurii umane, fiind un timp al inocentei, al fericirii”[39].  El poate fi identificat in formula starii de natura.

Ce este uimitor cu privire la acest mit este “puterea de reversibilitate”, intrucat poate vorbi de o veche, apusa societate spre care ne uitam cu regret, dar poate sa o si imagineze pe viitoarea – ideala societate asteptata in prezent.

Tema centrala a mitului este istoria ca “proces de irevocabila decadenta” in decursul caruia omul si el decade, degenereaza devenind parte a istoriei care macina idealitatea, perfectiunea inceputurilor.

Urmari nefaste ale acestui proces sunt aparitia oraselor, pervertirea taranilor, aparitia unei “societati mercantile”, urmarind obtinerea si marirea profiturilor.  Orasul incarneaza toate relele, aici se pierd sufletele si normele morale.  De aceea Rousseau recomanda ca Emil sa fie crescut la tara, departe de influentele negative ale unui mediu corupt, degradat, mizer.  Se doreste regasirea unei puritati pierdute, dar si a unitatii, a solidaritatii sociale in care fiecare membru este parte a intregului, nedefinibil decat in raport cu acesta.  Ruperea unitatii este semnalata si de aparitia partidelor politice - “comunitati partiale” – care impart societatea in grupuri cu interese diferite si chiar divergente.  Acum nu se mai comunica, nu se mai inteleg perfect membrii, asa cum se intampla odinioara.

In plan politic, mitului varstei de aur ii corespunde “marea reintoarcere”, pentru ca memoria colectiva pastreaza sau isi imagineaza vremea unei depline linisti, armonii.

3.4. Mitul Unitatii si chemarea la actiune comuna

Daca il citam pe Bossnet, “viata consta in unitate, dincolo de unitate este moarte sigura”, pentru ca puterea unei societati rezida in unitate.  Mitul exprima “vointa de a aduna, de a unifica, de a elimina manifestarile individuale sau colective ce tin de diversitate, de nonconformism. Grupul are nevoie de coeziune, de un suflet mare, unic (la care toti membrii sunt partasi).

In cadrul acestei mitologii se acorda un loc important ideii de aparare, de securitate intrucat existenta este asigurata numai intre frontiere, pe teritoriul aparat impotriva invaziilor de orice fel, impotriva oricaror probleme.  Succesul iesirii dintr-o criza este dat numai de unitate. Divergenta opiniilor, atitudinilor, nu pricinuieste decat necazuri.  Sentimentul unirii este elogiat pentru ca “stimuleaza adeziunea colectiva in jurul unui aceluiasi sistem de valori si al acelorasi amintiri[40].

Cand capata forta, vigoare acest mit?  Bineinteles tot in momente de criza, cand sunt zdruncinate chiar temeliile societatii, cand vechile valori se afla “in pericolul” de a fi inlocuite de altele noi, cand echilibrul sistemului intelectual si moral trebuie restabilit.

La acest nivel mitul invadeaza politicul si vorbim despre “sfanta unitate frateasca a natiei”.  Prin elogiul unitatii este prevenit si chiar indepartat pericolul unei rupturi sociale, care ar echivala cu disolutia, disparitia corpului unitar (deci al grupului) si prin urmare si al membrilor ramasi fara aparare, fara repere.

In ceea ce priveste lucrurile prezentate pana acum, putem concluziona ca “mitul politic se naste in momentul in care traumatismul social devine traumatism psihic.  El isi re originea in intensitatea secreta a spaimelor sau a incertitudinilor”[41].  Aceasta pare a fi calea spre intelegerea functiei de “!restructurare mentala” a mitului – dupa cum afirma Raoul Girardet.

Nu trebuie uitate celelalte functii: cea explicativa (el face inteligibila lumea in care traim); capacitatea mobilizatoare (realizeaza coeziunea societatii in timpul unei crize in jurul unui om sau unui partid politic cu veleitati de erou salvator); restructurare sociala (corelativa restructurarii mentale a imaginarului politic).

“Nascandu-se in conditiile unei realitati istorice fracturate, dezvoltandu-se intr-un climat de vacuitate sociala, mitul politic recucereste o identitate compromisa”[42] si apare ca element ce apartine realitatii sociale.  Mitul se hraneste din datele furnizate de realitatea sociala pe care apoi o imbogateste, o remodeleaza.

Toate aceste mituri politice apartin “societatilor bolnave” in forme mai mult sau mai putin accentuate, prinzandu-se in mentalul indivizilor cu mai multa sau mai putina forta.

Orice sistem politic (indiferent daca apartine tipului totalitar, autocratic sau democratic) “tine cont de principiul intruchiparii, al personalizarii puterii, orice lider, orice sef de partid incearca mai mult sau mai putin sa intruchipeze Salvatorul […] stie rolul pe care-l are, ca factor esential al coeziunii colective, prezenta “altuia”, frica de “altul”, care reprezinta o amenintare pentru securitatea grupului, pentru pastrarea valorilor traditionale”[43].

In cele din urma trebuie subliniata si functia de reglare a violentei, a agresivitatii interne inerente oricarui grup social.  Pentru elitele politice, reusita indeplinirii acestei functii se masoara prin gradul de control exercitat asupra maselor.Or, asa cum reiese din analiza de fata sansa de control al elitelor politice asupra societatii este direct legata de capacitatea de a identifica si gestiona eficient miturile politice. 


CAPITOLUL IV

REGIMURI POLITICE DEMOCRATICE VERSUS REGIMURI POLITICE TOTALITARE

          O serie de politologi considera ca democratiile au castigat in fara regimurilor totalitare dupa cel de-al doilea razboi mondial prin capacitatea de a gestiona mai bine emotiile colective si violenta sociala. Altfel spus, aceasta superioritate se datoreaza nu principiilor intemeietoare, nu respectarii drepturilor omului sau separarii puterilor in stat, ci “capacitatii Puterii de a face fata dinamismelor psiho-afective care traverseaza o societate”[44].

La nivel structural cele doua tipuri de regimuri se disting prin organizare, ideologie, forme de mentinere a puterii politice, dar si forme de autoreproducere a acesteia (chiar daca in unele locuri putem intalni mijloace asemanatoare de impunere, continuturile vor fi clar diferite.

1. Regimurile politice totalitare. Caracteristici

Din perspectiva analizei de fata, caracteristica fundamentala a totalitarismelor se refera la o putere centralizata datorita controlului absolut asupra mijloacelor de comunicare in masa.  Acest fapt inseamna manipulare absoluta (cu prea putine exceptii – ex: dizidenti – care sa  confirme regula).

Tiranie, dictatura sau despotism, toate aceste tipuri de regimuri politice nedemocratice au cateva caracteristici fundamentale:

§       Partidul unic si liderul a carui vointa se prezinta drept “vointa oficiala”;

§       Existenta unei ideologii oficiale, care exclude orice alta ideologie comunista;

§       Monopolul partidului – stat asupra mijloacelor de comunicare in masa;

§       Existenta unui aparat politienesc cu scopul precis de anihilare a oricarei deviatii ori rezistente la opresiune;

§       Planificarea economica si controlul Puterii asupra initiativei economice”[45]

In cadrul acestor caracteristici fundamentale ale regimurilor politice din tip totalitar, cea mai semnificativa sub aspectul gestionarii emotiilor psiho afective este controlul absolut asupra mijloacelor de comunicare in masa. Prin intermediul acestora si cu ajutorul unui regim al terorii politienesti, puterea politica reuseste sa impuna socialului model de gandire si sa modifice sau sa construiasca perceptii colective. Exemplul regimului comunist din Romania este relevant in acest sens prin perpetuarea unui model de gandire de tip colectivist si dupa schimbarea de regim politic din 1989.

Puterea – ca instanta absoluta – necesita ascultare absoluta; de aceea diferite regimuri totalitare (comunism, fascism etc.) propun constructia omului nou, capabil sa raspunda acestor cereri.  Noua societate are nevoie de acesta pentru a se afirma – un om total, universal, un tip biologic superior realizat prin disolutia personalitatii sale.  Dar individul nu este decat un instrument destinat a construi viitorul.

2. Regimuri politice democratice si violenta simbolica

Prin comparatie, democratia renunta la aceasta transformare a omului, doreste o mai mare individualizare a fiecaruia si se construieste intr-un mediu conflictual la nivel simbolic (lupte electorale: intre partide si intre cei care voteaza prin intermediul optiunilor exprimate).

Deci, in societatile democratice, marile conflicte, marile izbucniri de violenta sunt mai putin vizibile de sub masca scenei politice.  Oamenii politici nu se impun cu forta, ci cauta o legitimare (data de cost).  Legitimare se primeste in urma “bataliei electorale”, realizata intr-un regim de puternica competitie intre diferiti agenti politici.  Am vazut in capitolul anterior ca, pentru o deplina impunere si legitimare, se face apel la mituri.  Dar acest lucru nu este specific numai democratiei, ci si regimurilor totalitare.  Si acestea se folosesc de mituri in aceeasi masura.  Pentru ca “mitul se adreseaza exact acelei parti a socialului care are nevoie de repere pentru orientare, de credinte politice pentru intemeiere, de eroi pentru directii de aspiratie individuala si de grup.  Durabilitatea si sansele unui regim politic au tinut totdeauna de capacitatea acestuia de a obtine acceptare dinspre lumea socialului.  O astfel de legitimare are accesul la credinte politice, sentimente si nelinisti colective”[46].

In cazul democratiei trebuie remarcat ca se urmareste ca legile sale sa fie aceleasi cu cele ce guverneaza viata colectiva a unei societati la un moment dat, fiindca democratia este produsul societatii conform lui Philippe Brand.

Calitatea sistemului si superioritatea sa in raport cu totalitarismul sunt legate de aptitudinea sa de a gestiona “dinamismele emotionale ce traverseaza societatea; intrucat in orice societate exista un potential de neliniste, frustrare, seductie si dorinta de putere.   Trebuie facut fata tuturor acestor tendinte si atunci, Puterea manipuleaza ludicul, violenta si frica inerente oricarui grup.  Sistemul democratic va mobiliza energiile ludice ale populatiei avand ca instrumente de polarizare “bataia de joc”, “lovitura sub centura”, “afaceri si scandaluri dezgropate”.(Costea)  Toate acestea apartin si au un sens democratic cat timp se arata functionale. Cand se ajunge la indiferneta, partidul politic se transforma intr-o “masina cinica de cucerit subventii” si se trece la urmatorul pas xxx, viclenie, ambitie, coruptie care preced metodele violente de guvernare.

Supravietuirea regimului de tip totalitar este legata de frica pe care o suscita si adeziunii pe care o mobilizeaza.  Un regim totalitar va apela foarte usor la forta, dar unul democratic va apela la seductie care remodeleaza lumea dupa un proces sistematic de personalizare a carui actiune consta in multiplicrea si diversificarea ofertie: se propune mai mult pentru ca cetatenii sa decida mai mult, libera alegere va fi substituita de constrangere (si aceasta in mod pasnic, nu printr-un regim de teroare). Ce altceva poate fi inducerea unei anumite notiuni daca nu constrangere subliminala si mascata.

In ceea ce priveste agresivitatea unui grup, democratia pluralista este capabila de a reduce tensiunile, agresivitatea, de a aduce frustrarile la un nivel acceptabil, de a oferi solutii asteptarilor celor guvernati si ambitiilor oamenilor politici.

Eficienta unui sistem politic mai poate fi masurata si prin raspunsul dat la urmatoarele probleme:

§       cum mobilizezi sustinatorii ce legitimeaza autoritatea;

§       cum administrezi monopolul statului asupra coercitiei fara sa exacerbezi agresivitatea si sa justifici violenta;

§       cum se pot pune eficient in serviciul tirului unui public numeros dorintele excesive de putere in stat[47].

Evident democratia mai castiga un punct aici, deoarece autoritatea este legitimata de intreaga populatie prin vot (chiar daca nu voteaza toata lumea), se gasesc supape de evacuare a violentei, agresivitatii maselor de oameni (sunt permise mitinguri, demonstratii, greve), iar fiecare om din stat (cel putin teoretic) are posibilitatea, dreptul de a accede la functii de conducere.  Pe cand regimurile totalitare incearca sa nege existenta conflictelor trecandu-le sub tacere deoarece nu au modalitati de a le face fata.  In consecinta, apeleaza la forta.  Ori violenta duce la violenta si incetul cu incetul, regimul isi pregateste propria-i prabusire (ce se va face de obicei printr-o explozie de violenta: ex. Revolutie).

Democratia, prin intermediul institutiilor sale creeaza un numar de scenarii pentru asteptari, rivalitati, dorinte de putere.  Regimurile totalitare se tem de efectele unui asemenea demers si deci nu-l fac. De ce?  Exista o inchidere, o “zavorare institutionala”, activitatea politica ramanand apanajul celor care apartin clasei dominante si fiind interzisa celorlalti.  Partidul politic unic isi arata hegemonia la toate nivelele societatii, iar practicile electorale exclud exprimarea protestelor (nu poti vota cu altcineva pentru ca acesta nici macar nu exista).

Viata politica democratica se propune ca un spectacol, “un loc al concediilor de care se cuvine sa te detasezi” (Ph. Brand).  Dar acest lucru separa total cele doua tipuri de regimuri, despre care vorbim: viata democratica accepta “bataia de joc” pentru ca este o “masina de a nu crede”, iar cea a regimurilor totalitare si autoritare resping batjocura, sarcasmul si incalcarea credintelor oficiale.  Politicul este relativizat, oamenii se distanteaza de aceste domenii in pluralism, pe cand dincolo este o nevoie pentru mobilizarea atentiei tuturor membrilor.  Criticile aduc un suflu pozitiv: partidele ce se confrunta cu acestea invata cum sa le faca fata si astfel devin mai puternice.  Un regim care “astupa greva” criticilor nu va fi capabil sa-si reinnoiasca sistemul de credinte, de simboluri, adevarurile pentru ca acestea n-au fost niciodata criticate.

Critica, conflictul si acceptarea lor, permite transformarea in conflicte ritualizate, nu periculoase pentru ordinea de drept, ceea ce inseamna ca pot fi stapanite, controlate.  In regimurile autoritare, “conflictul este trait ca un rau ce trebuie redus, este simptomul unei incapacitati a indivizilor sau grupurilor de a-si depasi egoismele”[48].  Dar consensul intre actorii politici, intre elite nu da posibilitatea nemultumirilor de a se exprima eficient.  Se considera ca exista un interes general pentru atingerea caruia fiecare se va concentra.  Antagonismele nu vor fi tolerate, iar in timp se va ajunge la o puternica acumulare a frustrarilor ce va trebui sa izbucneasca.  Din aceasta perspectiva, luptele democratice sunt eficiente pentru ca previn alunecarile de necontrolat spre revolutii, puternice miscari de strada soldate cu victime.

Cum gestioneaza, totusi, aceste probleme un regim totalitar?  Prin apelul, in primul rand, la mituri si rituri.  Prin folosirea acestora sunt adormite “toate facultatile noastre de judecata, tot discernamantul nostru critic” (Cassirer).  Ele inlesnesc subordonarea omului, dirijarea tuturor actelor sale si chiar guvernarea constiintei, suprimarea vietii proprii a indivizilor.  Astfel, mijloacele politice moderne la care recurge statul totalitar devin, concomitent, ami insidioase si mai eficiente decat opresiunea politica traditionala[49].

Din punctul de vedere al violentei, exista una de tip democratic, legitima rpin care statul incearca sa reduca la minimum actele sociale deviante, propunandu-se ca un garant al securitatii, al proprietatii si al vietii cetatenilor sai (Stefan Stanciugelu).  Si democratia si un regim totalitar apeleaza la violenta simbolica, dar cele incadrate in al doilea tip sunt foarte interesate de manipulare ideologica, pentru ca ideologia apare in legatura cu politicul si dominatia elitelor asupra masei (de altfel orice construct social prezinta o relatie de putere si deci de dominatie).  Ideologia ofera legitimarea unei elite si are ca rezultat supunerea masei si inocularea constiintei acestei supuneri.  Ideologia inlocuieste realitatea actuala si propune una noua ce va putea fi inteleasa de un om schimbat, de un om nou.  Dar in momentul de fata numai posesorul cunoasterii, informatiei poate intelege, poate “vedea in viitor”, poate interpreta legea, dogma.  Marea masa nu-si mai pune astfel de probleme; din acest moment, controlul social este asigurat.  Puterea, ideologia si interpretarea sistemului (avand drept consecinta aplicarea perceptelor conform interpretarii) sunt concentrate in mainile ideologului.

Acceptand ideologia, masele accepta interpretarea acesteia si elita care o propune.  Problema este ca aceasta ideologie se considera capabila a inventaria toate nelinistile societatii si a le da solutii.  Ea este asemeni unui cerc inchis, in interiorul caruia ar trebui sa se consume toate energiile sociale, ea se opune tuturor celorlalte si nu permite patrunderea unor noi elemente.   Isi propune scopuri ca binele, fericirea, egalitatea, dar si suprematia, dominatia, puterea.  Astfel toate problemele, toate energiile sunt constranse la o manifestare limitate si la o imbatranire ce vor face sistemul sa cada.

Universul ideologic al regimurilor totalitare este perpetuu imbibat de simboluri utilizate ca forma de expresie a vointei de impunere.  Universul simbolic al oricarui grup va fi si el perpetuu ideologizat, deoarece simbolurile sunt folosite ca moduri de exprimare a luptei pentru putere (Caracteristica prezentata aici apartine si sistemelor democratice).  Pentru o buna intelegere, implementare, simbolurile vor avea si antonimele lor, fiecarei valori pozitive ii va corespunde una negativa (ex.: lumina/intuneric; ratiune/traditie; unitate/disparitate).  Evident, conotatiile negative vor fi aplicate “celorlalte” ideologii, dusmanilor, celor care vin sa tulbure perfectiunea atinsa.

Memoria colectiva este importanta pentru ambele tipuri de regimuri politice. Impusa in urma unei crize sociale, are rolul de a crea unitatea grupului.  Puterea, oricare ar fi ea, face apel la memoria colectiva prin intermediul martirilor, eroilor.  “Contraputerea” va realiza acelasi demers pentru a se legitima.  Deci, miturile si ritualurile politice vor fi modelate in mod constient de catre elite pentru a le servi interesele.

3. Democratie, totalitarism si violenta simbolica

Conform lui Ion Florea, antinomia dintre totalitarism si democratie este asemeni unui conflict intre o putere excesiv sacralizata, cu o legitimitate aureolata de o vointa ancestrala (divina, naturala sau istorica), de o mistica “contrafacuta, si efortul democratiei de demistificare a politicii si puterii, care transfera legitimitatea spre optiunea masei, poporului, exprimata prin vot[50].

Trebuie spus ca si lupta pentru putere intr-un regim democratic inregistreaza nu doar confruntari politice si ideologice deschise, ci si “manevre tactice oculte” pentru a asigura reusita.  In regimurile totalitare, “se instituie monopolul creatiei politice, ideologice, netolerandu-se alte programe politice, teorii, utopii, mituri si prejudecati decat cele oficiale sau generate doar de ideologia partidului unic”[51] Conceptul de “popor” este preferat spre a servi manipularilor de ambele regimuri.  Tot ce se face, se face in numele poporului si pentru popor.  Dar istoria a inregistrat nenumarate crisme avand drept justificare aceasta sintagma combinata cu arhicunoscuta expresie a lui Machiavelli “Scopul scuza mijloacele”.

4. Fenomenul manipularii: totalitarism vs democratie?

Forme de dominatie asupra celor multi, democratia si totalitarismul utilizeaza metodologii complet diferite de dominatie, impunere, control.  Robert Dahl a identificat urmatoarele criterii de definire a unui regim democratic:

§       controlul asupra deciziilor guvernului, investit in mod constitutional;

§       oficialii alesi prin scrutin organizat corect, din care sa fie excluse coercitia si violenta;

§       in mod practic, toti adultii au dreptul sa concure in alegeri, atat ca electori cat si in calitate de candidati;

§       cetatenii au dreptul sa se exprime asupra problemelor politice, fara frica de pedeapsa, inclusiv sa critice autoritatile, guvernul, regimul, ordinea economico-sociala I ideologia dominanta;

§       cetatenii au dreptul sa apeleze la surse alternative de informare, protejate prin lege;

§       pentru a-si satisface drepturile enumerate mai sus, cetatenii au totodata dreptul de a forma organizatii sau asociatii relativ independente

Aceste criterii definesc un ideal de democratie.  Nu exista societate care sa le satisfaca pe toate, dar pe baza lor putem discuta despre gradul de democratizare al tarii respective.

Dintr-o perspectiva comparataiva in cadrul totalitarismului nici nu se poate discuta despre controlul asupra deciziilor guvernului (nu exista o separatie a puterilor in stat, exista un lider suprem, atoatestiutor care ia si impune deciziile, iar el nu poate fi controlat ori critica; de altfel, constitutia nu exista pentru a-i limita puterea) sau in orice caz nu constitutia de tip democratic in care legitimitatea puterii prin vot sa fie una reala.

In privinta alegerilor in regimurile totalitare acestea sunt o simpla farsa: nu exista o varietate de optiuni din care cetateanul sa aleaga persoana cea mai potrivita.  Optiunea este una singura – partidul si cei ai partidului, posesorii adevarului, “inteleptii destinati sa conduca”.  Dreptul de a participa la alegeri (ca si candidat) nu poate fi respectat atata timp cat partidul selecteaza numai oamenii sai.  Critica guvernului, regimului sau ordinii economico-sociale, a ideologiei dominante (de fapt unice pentru societatea luata in calcul) nici nu poate fi stipulata ca posibilitate.  Mass media este subordonata in totalitate regimului, aceasta nu va  putea prezenta decat ceea ce trece de cenzura, lucruri, fapte glorificatoare ale sistemului.  Deci, surse alternative de informare nu pot exista (chiar daca sunt mai multe ziare sau posturi de radio, acestea vor prezenta absolut acelasi lucru, din acelasi punct de vedere).

Protectia unor asemenea surse alternative prin intermediul legilor este deja o utopie.  Dreptul de asociere pentru a-si satisface drepturile, pentru a-si impune puncte de vedere (altele decat cele oficiale) este, din nou, inexistent.

In sec.al XX,-lea datorita exploziei mass mediei pe Glob, mistica politica a capatat o noua forta, iar modalitatile de expresie s-au multiplicat.  Chir si democratia are nevoie de asemenea instrumente folosite de protagonistii kpolitici pentru a-si ascunde adevaratele intentii.

Cu toate acestea, democratia ramane “terenul cel mai propice demistificarii, desacralizarii si demitizarii sferei politicului, dupa cum totalitarismul ramane campul mistificarii si misticii generalizate”[52].

Dar democratia nu este infailibila, dezagregarea, degenerarea regimului fiind posibila si in acest caz.  Totul, durata de existenta, eficienta, se datoreaza liderilor, formatiunilor politice avand continuturi ideologice bine definite, gandite astfel incat sa reziste presiunilor.  Altfel, o golire de continut poate duce la totalitarism.  Asa ca, democratia este “un regim al incertitudinii si al isntitutionalizarii acesteia”.

Valoare superioara  a democratiei in raport cu totalitarismul se intemeiaza pe faptul ca acest tip de regim politic accepta ca nu exista adevaruri absolute la indemana omului, ca nu poate fi realizata, prin urmare, o societate perfecta si ca trebuie respectate pluralitatea de interese, de sisteme de gandire, de valori, de dogme.  Respectarea lor si legalitatea lor sunt unicele garantii ale libertatii individuale (chiar in conditiile violentelor de natura simbolica).

Regimurile totalitare se construiesc pe prejudecati, pe resentimente acumulate fata de diferite categorii sociale, etnii, rase, etc.  Am in centru imaginea unei personalitati politice idolatrizate la maxim.

Momentul electoral este unul de departajare intre cele doua sisteme.  Dar se poate intampla ca un guvern ales in mod corect sa fie “opresiv, invadator, razbunator si arbitrar, dupa cum un guvern reales poate acorda oamenilor, regimurilor, oraselor, ca si artelor si literaturii – o larga autonomie[53].

Intr-un regim totalitar se marseaza pe realizarea normalitatii – asigurarea conditiilor pentru aparitia societatii perfecte.  Pentru aceasta trebuie acordata totala incredere (de fapt total control) eliterlor intrucat, fara acestea nici economia, nici educatia, nici presa sau oricare alt domeniu nu r putea prospera.  Se instituie justificarea pentru controlul complet, total al intregii societati echivalent cu distrugerea individualitatii.  “Pentru ei, individualismul reprezinta cosmarul cosmarurilor: banuiala ca ar putea exista undeva un fragment de spirit uman ce scapa sferei politice de control, colectivului, multimii – adica sferei lor -, banuiala asta-I scoate din minti”[54].

In total contrast, statul democratic permite exprimarea individualitatilor si afirmarea acestora, trasandu-le insa niste limite de manifestare.

Gradul de libertate al unei tari este dat de numarul de oameni ce “se simt relativ autonomi in cuprinsul ei, ca si numarul domeniilor de activitate, ori de recreere, in cre ei pot actiona din libera initiativa.  Aceasta este garantia drepturilor lor, marcata de absenta sentimentului ca puterea politica reprezinta pentru ei un pericol”[55].Democratia are nevoie si de alte garantii, nu numai cele oferite prin vot, pentru ca democratia nu inseamna libertate si atat.

Dezvoltarea si consolidarea regimurilor de tip democratic s-a datorat controlului (un cu totul alt fel de control decat al regimurilor totalitare) asupra problemelor, temerilor, dorintelor sociale aflate intr-un permanent conflict.  Pentru “imblanzirea” acestei lumi agresive a fost nevoie de identificarea “logicii emotionale a psihismului individual si colectiv”, identificandu-se astfel principiile fundamentale ale gestionarii simbolice a dinamismelor emotionale.  Unul dintre mecanismele de asumare a controlului social in statele poluraliste este spectacolul si ritualizarea conflictelor dintre actorii sai politici, indivizi, grupuri sau institutii”[56].

Acestea au cea mai buna intruchipare in campaniile electorale, care concentreaza si mobilizeaza o forta fantastica de manipulare, prin intermediul discursurilor de identificare cu electoratul, prin intermediul afiselor, diferitelor atitudini, prin “coborarea” in randul multimii si prin adevarate spectacole.  Toate acestea cuprind un maximum de violenta simbolica, problema de care ma voi ocupa in subcapitolul ce urmeaza.

5. Propaganda si falsa campanie electorala

Privind lumea ca spectacol, iar politica scena pe care se dau marile reprezentatii, spatiul regimurilor democratice se caracterizeaza printr-o abundenta de stiluri, o multitudine de actori care incearca sa demonstreze, sa convinga ca ei sunt cei mai buni.  Este o lume plina de fast, cum de altfel este si lumea regimurilor totalitare, dar mult mai zgomotoasa, fara limite austere si unde violenta simbolica capteaza mare parte a societatii.

Campania electorala intr-o societate pluralista este punctul de maxima atractie a electoratului in jurul oamenilor politici, momentul de maxima incordare pentru elite (indivizi ori partide politice).

 In sistemele totalitare avem de a face cu o falsa campanie electorala.  Alegerile exista numai pentru a demonstra ca societatea este libera, ca oamenii sunt liberi sa-si manifesta vointa, sunt liberi sa aleaga.  Dar ce sa aleaga?  Nu exista mai multe variante, deci nu pot exista mai multe optiuni, nu exista o sansa reala de a alege persoana considerata potrivita.  In plus, nimeni nu ar indrazni “sa voteze altceva decat ce trebuie.  Si astfel, alegerile sunt folosite pentru legitimarea puterii, demonstrand ca elitele si actiunile lor sunt in asentimentul populatiei, multumita de cursul lucrurilor si dornica ca cei de la putere sa continue “marea opera inceputa”.

O campanie electorala a unui sistem totalitar se va concentra pe lansarea unor mesaje care sa demonstreze superioritatea sistemului comparativ cu altele.  Voi exemplifica folosind mesaje ale sistemului socialist versus capitalist:

§       socialismul real isi manifesta superioritatea fata de sistemul occidental prin faptul ca el creeaza un tip de om nou, superior;

§       regimul socialismului real detine suprematia asupra sistemului occidental datorita raporturilor de prietenie, de respectare a suveranitatii si de neamestec in treburile interne;

§       regimul socialismului real asigura societatii o mai mare bunastare, in comparatie cu regimul capitalist;

§       sistemul occidental da nastere la razboaie, inundatii, incendii, accidente, in timp ce in tarile socialiste, aceste cataclisme se intampla foarte rar etc.[57].

Acestea vor fi mesaje principale lansate intr-o campanie (dar nu numai atunci, ci si in restul timpului).  Marea masa trebuie sa inteleaga ca isi datoreaza superioritatea celor care vegheaza zi si noapte pentru realizarea ei, iar multumirea este completa obedienta, votul acordat cu convingerea ca mai bine nu se poate.

Pentru demonstrarea superioritatii si puterii nemasurate (capabila a-l zdrobi imediat pe cel care va indrazni sa judece, sa critice sau sa vrea altceva) se organizeaza mitinguri la care participa un numar impresionant de mare de oameni.  Toti aplauda, sunt fericiti, toti se supun unei ordini prestabilite si asculta indicatiile superiorilor.  Miscarea multimii se produce conform unui ritual si unor reguli bine puse la punct, invatate in prealabil, totul tradus in ritmuri novatoare de prosternare in fata liderului.

Dar “uniformitatea, lipsa motivatiilor, nivelarea sistemelor umane genereaza vulnerabilitate”[58].  Este exact acea vulnerabilitate a intregii societati, a fiecarui om care, de teama sau unii poate chiar din convingere, vor face exact ceea ce li se spune prin intermediul mesajelor.

Numai conducatorii prezenti sunt cei care pot asigura pacea.  Simbolurile pacii sunt prezente la toate manifestatiile porumbei albi zboara deasupra stadionului plin de oameni, chiar oamenii realizeaza din placute imaginea porumbelului cu ramura de maslin in cioc, albul predomina in décor, alaturi de albastru, pionierii poarta bluze albe sau albastre.

In plus, prezentilor conducatori li se atribuie adevarate calitati de “dumnezei” ce pot controla cataclismele.  Sub obladuirea lor, sub atenta observare si control nimic rau nu se poate intampla.

Vedeti vreun motiv pentru a-i schimba pe cei care aduc numai fericire si prosperitate in viata oamenilor?

Daca se intampla ca cineva din conducere sa greseasca, aceasta se datoreaza numai abaterii de la indicatiile primite de la lideri.

“Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stapani prin forta sau de a-si distruge adversarii, ci de a-si determina “supusii sa gandeasca sincer asa cum vor ei, conducatorii”[59].  Astfel, liderii cauta sa convinga.  Cu cat mai mult se vor inconjura de fast, cu cat mai mari vor fi manifestatiile, cu atat legitimitatea lor este asigurata.

Pe marile stadioane multimea va striga numele conducatorilor, “Traiasca!” si zeci de sloganuri glorificatoare vor desena emblema partidului cu trupurile lor sau vor face harta Romaniei din placute (vezi manifestarile orgnaizate sub regimul Ceausescu).

Pe langa toate acestea, discutand despre metodele de creare si pastrare a unui regim totalitar, minciuna este de rang de “cinste”.  Mesajele prezentate mai sus aplica tehnica utilizarii minciunii.  Minciuna devine instrument pentru restructurarea conceptiilor, pentru deformarea relatiilor dintre indivizi, pentru rescrierea istoriei, pentru recrearea sistemelor etic, pentru crearea omului nou, care sa se integreze in masa depersonalizata, gata pentru a da nastere supusilor perfecti[60].

Cum se poate realiza acest lucru?  Mijlocul principal in acreditarea minciunii drept adevar unic il constituie controlul comunicatiilor umane: carti, articole de ziare, documente, emisiuni radio sau de televiziune.  Orice segment al propagarii informatiilor era luat in considerare.  Bogdan Ficeac citeaza din cuvantarea lui Nicolae Ceausescu din 1971 privind programul PCR pentru imbunatatirea activitatii ideologice.

“Radioteleviziunea trebuie sa puna in centrul emisiunilor problemele educatiei socialiste (…), pe aceasta cale sa fie biciuite fara crutare moravurile retrograde, sa fie promovate normele socialiste de convietuire (…) Filmul sa devina un puternic mijloc de educatie socialista a maselor! (…) Pe scena teatrelor noastre, a operei, trebuie sa-si faca loc (…) lucrari contemporane, cu caracter revolutionar, militant. (…) Casele de cultura, cluburile si caminele culturale trebuie sa desfasoare o activitate cultural-artistica multilaterala, sa cuprinda milioane de oameni, indeosebi tineretul, contribuind in mod activ la educatia socialista a maselor. (…) Ziarele si revistele trebuie sa deschida larg paginile lor problemelor educatiei socialiste. (…) Ele trebuie sa promoveze cu curaj experienta inaintata, sa critice obiceiurile si moravurile inapoiate. (…) Criticii de arta trebuie sa actioneze intotdeauna in spiritul principiilor marxist-leniniste. (…) Este necesar ca organele si organizatiile de partid sa actioneze pentru unirea tuturor fortelor de care dispune societatea noastra in directia realizarii hotararilor partidului privind imbunatatirea activitatii politico-educative, formarea constiintei socialiste, care sa devina o uriasa forta in infaptuirea programului general de faurire a societatii socialiste multilateral dezvoltate in Romania”.

Indeplinirea tuturor acestor “indicatii pretioase” se realiza printr-un imens mecanism al minciunii institutionalizate.

In timpul camaniei, “electoratul va fi bombardat, intoxicat” cu aceleasi mesaje, cu aceleasi chipuri, lucrul acesta fiind inlesnit de controlul mass mediei.

Dar controlul comunicatiilor umane se refera nu doar la informatii cenzurate, trunchiate, limitate primite de individ, ci si la comunicarea cu sine insusi.  Existand o discordanta intre credinte, sentimente interne si presiunea exteriorului da nastere unei stari de nesiguranta, conceptiile se clatina si atunci este “poate mai bine” sa adopti sistemul de norme impus (oricum este al tuturor celorlalti)[61].

Intreaga campanie se va concentra pe o propaganda asidua facuta in beneficiul partidului unic si liderului.

Termenul de propaganda presupune “transmiterea unei informatii catre un public, informatie care trebuie sa fie salutara pentru acesta si care nu este perceputa de informator ca mincinoasa, ci, dimpotriva, ca expresie a singurului adevar existent”[62].  Dupa 1972 termenul a fost definit ca “actiune exercitata asupra opiniei pentru a o determina sa aiba anumite idei politice si sociale, a dori si a sustine o politica, un guvern, un reprezentant”.

Candidatul (al unicului partid) proclama de la inaltimea tribunei sale “Voteaza-ma, eu sunt omul care trebuie”. Propaganda slujeste unui scop bine definit si facut public, neascuns; mijloacele insa sunt cele care lasa de dorit.

O trasatura definitorie a propagandei este incercarea de a convinge intelectul, adresandu-se nonrationalului din noi: sentimente, emotii.

Pentru campania electorala, sistemele totalitare vor folosi si publicitatea care transmite unui public numeros un mesaj a carui realitate sau falsitate nu constituie esentialul, ci scopul de a influenta (si nu de a informa). Se adreseaza mai mult subconstientului decat rationalitatii, intelectului, la fel ca propaganda.

Persoana propusa spre alegere in timpul campaniei este liderul unic. Notiunea in sine, desemneaza persoana care exercita puterea sau, in general, o mare influenta in cadrul unor comunitati, indiferent de marimea acestora.  Atributul sau esential este conducerea, organizarea membrilor si determinarea actiunii acestora in vederea realizarii sarcinilor si armonizarii relatiilor.  Prima lectie pe care o invata un lider (si pe care unul totalitar o cunoaste foarte bine) este ca imaginea sa publica trebuie sa corespunda in mare masura reprezentarilor multimii despre lider.  Examinand portretul conducatorului, construit de Le Bon sau Tarde, si diversitatea liderilor propusi de realitatea politica le putem gasi un numitor comun (lui Hitler, Stalin, Charles de Gaulle): autoritatea charismatica.

Pentru sistemele totalitare, de cele mai multe ori avem de-a face cu liderul-erou (chiar daca numai al “muncii socialiste”).  Acesta este omul miracol, aparut indeosebi in situatii de criza, cel care anuleaza incertitudinile si ofera siguranta, cel care arata poporului Calea, ofera solutii pentru identificarea problemelor.  Este un vizionar.  El vine sa aduca Binele, pentru ca el vede peste timp, intotdeauna clar si just.  Eroul este infailibil.  Liderul-erou va aparea rar in fata multimii, ir aparitia sa va fi pregatita cu grija si inconjurata de o aureola de magnific si de veneratie.  Ca exemple putem lua aparitia Fűhrerului la balconul palatului din Nűrenberg, montajele grandioase de ziua lui Nicolae Ceausescu sau zeificarea lui Stalin.  Liderii apar la o tribuna, cat mai departe si cat mai sus in raport cu multimea.  Discursurile lor sunt ascultate cu veneratie, reluate si impartasite celorlalti, devenind litera de lege pentru toti cei care il urmeaza.  Portretul idolului, proiectat singular pe fundalul azuriu (vezi tablourile cu Ceausescu realizate de Sabin Balasa) sau inconjurat de copii, porumbei albi si flori nu sunt decat simboluri care trebuie sa le reaminteasca in permanenta celor multi ca El este acolo, este  puternic, este intangibil, este adorat, este singurul salvator, este unica sansa pentru o lume mai buna.

Imaginii eroului i se ataseaza, de regula, simboluri ale verticalitatii si luminii: coloana, copacul, soarele, torta, culorile preferate fiind albul, azuriul, auriul, rosul – culori asociate in mentalul colectiv ideii de protectie, maturitate, echilibru, cutezanti.

Ce este simplu de prevazut dupa toate aceste fapte prezentate – reusita elitei politice (aceeasi) de a-si reinnoi mandatul, adica de a-si prelungi legitimarea.

Lucrurile sunt diferite in ceea ce priveste o campanie electorala dupa regulile democratice.  Vom intalni totusi elemente comune campaniilor electorale caracteristice regimurilor totalitare si democratice.

6. Campania electorala si propaganda politica in regimurile politice democtratice

In continuare, voi aborda problema campaniilor electorale desfasurate in spatiul democratiilor pluraliste.  Aici, ele se contureaza ca momente in care-si depun candidatura, pana la mesajele transmise prin intermediul mediei sau prin intermediul afiselor, sloganurilor, aparitiilor in public. etc.

In ceea ce priveste candidatul democrat, el se propune ca un om obisnuit, reflectand in plan politic cetateanul de rand, intruchipand intelepciunea si bunul simt, cinstea si simplitatea celor multi.

El este personajul care intuieste ca alegatorul are nevoie de liniste, de echilibru, de o imagine in care sa se regaseasca, asupra careia sa-si proiecteze dorintele neimplinite (singura posibilitate ca ele sa fie vreodata satisfacute).

Astfel, apare “presedintele-oglinda”, ca si cum electoratul l-ar fi creat dupa propria infatisare”[63].  Totul este obisnuit, fara nimic socant, frapand in tinuta sa, in discursul sau.  Face si spune tot ceea ce ar face si ar spune alegatorii.  Este omul a carui viata de familie este la fel de obisnuita cu aceleasi probleme legate de sotie, copii, scoala etc.

Dar cum reuseste sa se impuna daca este atat de comun si-si construieste campania pe elemente comune?

In primul rand, exista posibilitatea identificarii lui, pentru ca are nevoie de increderea si voturile cetateanului de rand caruia ii ofera identificarea cu el – candidatul.  Candidatul este unul dintre cei multi si marunti, iar ascensiunea sa reprezinta certitudinea ca oricare dintre ei pot fi in locul sau.

Ascensiunea sa va fi prezentata ca datorandu-se faptului ca puterea l-a ales pe el si nu ca el a ales puterea (deci ca lupta pentru putere, prestigiu, recunoastere).

Pentru ca violenta aceasta simbolica sa-si atinga scopul, este nevoie de un talent al candidatului (si obligatoriu al echipei ce se ocupa de campanie) si o cunoastere adanca a psihologiei electoratului, pentru a se adapta la modul de gandire al acestuia si pentru a-i conferi in replica imaginea adecvata (ca intr-o oglinda).  Liderul (sau candidatul) care isi construieste o astfel de imagine stie ca este asemeni omului simplu si deci, trebuie sa joace acest rol – in realitate insa, numai simplu nu este.

Scena politica romaneasca ne ofera exemple de oameni ce-si construiesc campania pe ideea de om simplu, dar aceste situatii sunt numai secvente aparute in campanie pentru a micsora distanta dintre candidat si potentialul votant: ex: ministri care apar pe stadioane, la meciurile de fotbal, candidati la primarie ce calatoresc cu metroul sau tramvaiul, stand de vorba cu alegatorii ce iau acelasi tramvai, articole de presa cu mesajul ca si candidatul este un om obisnuit.

Liderul se mai poate propune publicului si ca unul apartinand tipului sarmant, fiind un tehnocrat, un expert intr-un anumit domeniu.  El isi pozitiveaza imaginea prin acceptarea de noi elemente care sa-l caracterizeze drept om simplu prin intermediul mass mediei. (ex.: Emil Constantinescu in 1996, la Costinesti, petrece cateva ore in discoteca Vox Maris).





          Liderul cu o personalitate de tip autoritar se va propune ca un parinte (asemanator liderilor totalitari, nu?), un tata, a carui intelepciune si energie trebuie sa insufle maselor incredere.  El este un tip mai conservator, iar discursul sau emana adevar, continuitate, fermitate.

Oricare din lideri isi va construi campania printr-o strategie de lansare si mentinere a imaginii pe care doreste s-o impuna publicului.  Inventivitatea, curajul, daptabilitatea, mijloacele materiale existente si, evident, gradul in care sunt utilizate, conduc la victorie.

Pe parcursul campaniei mass media va asigura propagarea acestei imagini, a ideologiei, a obiectivelor formulate de o tabara sau alta aflate in “conflict”.  Dar aceasta nu este doar purtatoare de imagine, ci si mijloc de influentare, transformare a ei.  Mesajul transmis de candidat este interpretat de media, apoi perceput in functie de reprezentarile sociale existente la nivelul indivizilor si grupurilor.


De acest lucru trebuie sa fie constient potentialul lider, pentru ca este necesara construirea mesajului astfel incat elementele principale sa ajunga la receptori si ca ei sa-l evalueze si sa-i raspunda pozitiv.

In campanie, candidatul stie ca poate obtine voturile numai in masura in care oferta sa corespunde trebuintelor celor carora se adreseaza.  Pentru aceasta trebuie sa se fereasca de mesajele cu grad mare de generalitate, de promisiuni ce nu pot fi tinute si despre care stie “toata lumea” acest lucru (fie ca “toata lumea” sunt alegatorii sau contracandidatii, efectul negativ este acelasi foarte puternic).  Cu toate acestea, se intampla ca spre sfarsitul unei campanii discursurile sa abunde in generalitati, avand ca efect confruntarea imaginilor candidatilor.

Orice actiune, menita a influenta electoratul si a-l determina sa voteze partidul sau individul respectiv, va fi utilizata.  Scrisorile de felicitare, de multumire, vizitele in orfelinate, camine de batrani adauga conotatii pozitive imaginii, actorul politic fiind umanizat, mai aproape de lumea obisnuita.

Relatia stabilindu-se in ambele sensuri, dinspre actorul politic spre cetatean, dar si dinspre cetatean spre actorul politic, exista posibilitatea evaluarii de catre candidat a modificarilor produse in perceperea de catre public.  Sondajele de opinie (daca sunt elaborate, aplicate si interpretate corect) sunt instrumente eficiente de acumulare a informatiilor.

Actorii politici stabilesc relatii nu doar cu alegatorii, ci si intre ei, in general, in problemele de interes public asupra carora trebuie sa se exprime.  Divergentele puternice de opinie determina o perceptie negativa a celuilalt.  Gradul acesteia se masoara prin virulenta atacurilor lansate de candidati unul asupra celuilalt.  Riscul este insa ca ambele imagini sa se deterioreze in fata publicului larg.

Candidatii prefera in perioada alegerilor intalniri directe cu alegatorii pentru ca mesajele sa fie cat mai putin distorsionate.  Dar se intampla sa apeleze si la intermediari.  Acestia sunt “purtatori secunzi de imagine”.  Un personal “bine vazut in societate”, un lider de opinie (actor recunoscut, om de stiinta etc.) poate determina pozitivarea imaginii candidatului atunci cand apare ca sustinator al acestuia.

Mass media ofera atat imaginile directe, asa cum au fost concepute sau/si lansate de actorul politic prin intermediul interviurilor, stirilor, imaginilor, dar ofera si interpretari, comentarii si critici ale acestora.  Insa chiar si in faza directa imaginea poate fi distorsionata datorita pozitiei stirii in ziar, cadrului ales pentru interviu etc.  In momentul interpretarii, mijloacele de mass media directioneaza electoratul intr-un sens sau altul, acesta supunandu-se deoarece nu poate verifica (decat intr-o foarte mica musara) adevarul informatiilor.

Dar imaginea finala, cea cu care ramane votantul se construieste in urma comentariilor, aceasta si pentru ca, de multe ori, el nu poate aprecia singur ceea ce vede si/sau aude/spune aceasta cu riscul de a fi rautacioasa).  Din aceasta cauza media este forta de care trebuie tinut cont intr-o campanie.

Exista situatii in care candidatii aspira spre o functie pe care nu o au sau n-au avut-o si situatii in care candideaza actualii lideri.  Pentru realegere lupta se da in vederea monopolizarii legitimitatii conferite de cei reprezentati  Si in acest caz, limbajul candidatilor vizeaza insusirea “cuvantului cetatenilor”.  Cei ale caror mandate expira, se erijeaza in purtatori de cuvant consacrati, legitimi deci, ai alegatorilor.  In momentul in care realegerea este disputata (exista contracandidati puternici) avem de-a face cu o supralicitare in seductie”[64].  Sub presiunea opozitiei, ceea ce parea imposibil in timpul mandatului, devine demn de luat in considerare azi si realizabil maine, numai cu conditia realegerii.  Campania va focaliza la modul absolut atentia actorilor politici, dar si a votantilor (insa nu intr-un grad atat de mare).

In apropierea alegerilor se contureaza o adevarata piata in care oferta apartine profesionistilor politici/detinatorii capitalului politic pe care-l fructifica, iar cererea este a alegatorilor in cautare de satisfactii (intotdeauna mai mari decat cele de care au beneficiat aana la momentul respectiv).

Pretendentii la diferite functii au ca obiectiv cucerirea mandatelor, ceea ce reprezinta o cale de acces la procesele institutionalizate ale deciziei politice.  Se obtin si profituri de ordin simbolic, importante deoarece confera functiilor atractivitatea de care se bucura si deoarece conditioneaza capacitatea de a produce si extinde calitatea de reprezentant.

Beneficiile, in cazul obtinerii postului mult visat – identificate de Philippe Braud – sunt:

§       notorietatea – definita ca aptitudinea de a focaliza atentia publicului si a mass-mediei si constituind o adevarata resursa politica;

§       autoritatea legitima – aceasta fiind profitul simbolic al unui mandat reprezentativ.

Prin ceea ce fac, oamenii politici ofera alegatorului unrol de jucat care “sa-i seduca”. O campanie eficienta inseamna a mobiliza la maxim simboluri ce inlesnesc identificarea partidului/candidatului purtator de valori recunoscute – dreptate, responsabilitate etc.  Eficienta trebuie urmarita in permanenta pentru ca miza este mare: Puterea a carei exercitare poate aparea ca:

§       subordonata unui rol

§       mijloc de a atinge obiective sau de a obtine satisfactii

§       obiect in sine al dorintei de putere.

Candidatul are o campanie eficienta, satisface asteptarile emotionale ale publicului, mobilizeaza credintele.  El are drept atuuri o buna imagine personala si o eticheta partizana.  Amandoua realizeaza profilul simbolic, definit de Ph. Brand ca “sistem de reprezentari ce-si impun existenta in campaniile electorale si tine loc de identitate reala a candidatului”.

O buna imagine se construieste pornind de la elemente biografice care ar raspunde asteptarilor unui numar cat mai mare de alegatori (acesta este rolul intrebarilor de genul “Cum ar trebui sa fie candidatul ideal la functia de …” din cadrul sondajelor), sa porneasca de la elemente sumare (pentru ca o abundenta a acestora ar determina plictiseala auditoriului si chiar uitarea unora, poate a celor mai importante) dar si de la bilantul realizarilor candidatului.

Imaginea candidatului reprezentativ[65].

Identitate reala

Conotatii de valorizat

Contrapuncte obligatorii de subliniat

Varsta

Mai degraba tanar

Mai degraba in varsta

Entuziasm, dinamism

Intelepciune, experienta

Respectarea trecutului

Deschiderea catre modernitate

Statut familial

Celibatar, divortat

Fara copii

Casatorit cu copii(I)

(Tacere)

(Tacere)

Cunoasterea problemelor de familie. Interes pentru tineri

(Tacere)

Regret discret de a nu avea

Profesia

Cadru superior (sector public)

Cunoasterea dosarelor. Devotament fata de interesul general

Distantare fata de “rutinele birocratice”. Victima(?) a spiritului birocratic.

Cadru superior (sector particular)

Eficacitate, competenta, simt al terenului

Grija fata de om. Interes pentru social

Profesiune lieberala (medic, avocat…)

Independenta si responsabilitate. Devotament fata de oameni

Necesitatea unei viziuni politice, a unui angajament mai larg pentru a da o eficacitate mai ascutita devotamentului

Profesor

Capacitate de analiza.

Apropiat de tineri

Gustul pentru realizarile concrete. Refuzul dogmatismelor

Medii populare

Identitate de preocupari cu cei mai defavorizati. Apropiat de oameni, simplitate. Bun simt

Aptitudine in a stapani dosarele complexe. Dobandirea unor competente in afara potecilor batatorite.

7. Campaniile electorale in interiorul regimului si ritualizarea violentei

In cadrul campaniei electorale dezbaterile de idei, indiferent daca sunt la TV sau radio, iau locul violentei fizice ca mod de confruntare intre rivali. In democratie “se polemizeaza” cu adversarii si nu se intrebuinteaza coercitia pentru a invinge. Se incearca distrugerea adversarului cu “cuvinte grele, asasinarea cu mici aluzii”. Limbajul cu incarcatura negativa aplicat dusmanului domoleste frustrarile publicului, maniile acestuia. Asa, intreaga societate participa la violenta stand acasa, comod in fotoliu si urmarind emisiunea TV.

In cadrul acestui proces, publicul este si inventat, iar realul produs.  Concepte si simboluri concentrate intr-un sistem capata sens pentru publicul format (ex.: siglele partidului politic, proiecte sociale etc.).

Sistemul politic exprima o serie de cerinte la care trebuie sa se raporteze candidatii, iar in functie de acestea si de nivelul la care se situeaza, discursul capata anumite dimensiuni si inregistreaza termeni folositi cu precadere.  Tabelul de mai jos ofera o exemplificare in acest sens[66].

Nivelul considerat

Cerintele sistemului politic

Lexic (exemple)

Institutional

A face sa existe concepte repere care permit a atribui unor si altora un loc vizibil in institutii

Majoritate / Opozitie

Opozitie parlamentara / Opozitie extraparlamentara

Etic

A mobiliza valori care fac posibila legitimarea (de sine) si stigmatizarea (adversarului)

Democratie

Democratie / Fascisti

Progres social

Progresisti / Reactionari

Libera intreprindere

Liberali / Colectivisti

Politic

(stricto sensu)

A impune mizele in raport cu care actorii vor trebui sa ia parte pentru a da un continut pluralismuluui

Nationalizari/privatizari

Aparare atlantica / aparare europeana

Ierarhic

A semnifica inegalitatea capacitatilor mobilizatoare ale actorilor

Lider al unui partid / sef al unui curent

Grupare / grupuscula

Doctrina / program / obiective

Strategic

(strictor sensu)

A afirma aliantele (incheiate sau de dorit) in vederea unor confruntari electorale si parlamentare

Front…

Uniune…

Alianta…

Confruntarea de opinii este menita sa lumineze nelamuririle cetatenilor.  “Simpatizanti si militanti imbratiseaza strict cauza campionului lor, traiesc prin procura rivalitatile unui turnir ale carui arme sunt cuvintele”[67].  Discursul are ca efect simbolic constructia si intarirea imaginii unui subiect

Philippe Braud identifica trei functii ale dezbaterii:

§       face respectabila confruntarea politica (competitia politica trebuie innobilata de unele idealizari);

§       regleaza riscurile pasionale de derapaj (pentru ca face apel la nelinistile colective, la dorintele iluzorii);

§       faciliteaza identificarea raporturilor de forte intre rivali (permite mascarea rivalitatilor in spatele necesitatii de a discuta optiunile).

Politica dusa in timpul campaniei trebuie sa vizeze satisfacerea aspiratiilor cetatenilor simpli, lucru ce reduce distanta subiectiva dintre perceptiile negative ale unei situatii si sperantele de ameliorare considerate legitime.  Ca strategie trebuie folosita directa operare la nivelul situatiilor practice, dar si la nivelul reprezentarilor (in felul acesta ar putea fi reduse cerintele).  Acest lucru poate fi realizat intrucat cuvintele si sperantele politice nu sunt rigide, nici stabilizate definitiv la majoritatea cetatenilor.  Mesajele emise trebuie sa tina cont de aceasta realitate, pentru ca se poate intampla, cum am afirmat si mai sus, ca ele sa nu fie receptate si inteles dupa cum spera vorbitorii.

Alaturi de dezbateri putem pune declaratiile politice; acestea nu trebuie sa fie rutiniere, trebuie facute intr-un cadru cu totul special, incadrate de un ceremonial care sa puna in valoare mesajele.

Acestea pot fi insotite in campanie de “calatorii oficiale” in timpul carora electoratul poate fi usor sedus prin contactul direct cu candidatul cu care se si poate identifica; dar si de demonstratii de masa, care nu vor avea niciodata amploarea celor ale liderilor totalitari, dar care totusi, vor viza impunerea de reprezentativitate si forta.

Se impune precizarea ca pe scena politica actorii politici nu dau dovada de transparenta.  Ei opereaza la nivelul reprezentarilor simbolice ale publicului, folosesc o limba de lucru in discursurile ce semnifica puterea de influentare a vorbitorului.  Cuvintele de baza ce alcatuiesc limba de lemn sunt suveranitatea poporului, egalitatea cetatenilor, legea majoritatii, respectul opozitiei.

Un specific al activitatii politice il reprezinta asumarea adecvata a insatisfactiilor, a nemultumirilor sau revoltelor care tulbura societatea[68].  Acestea nu degenereaza in violente fizice, ci raman la nivelul violentei simbolice satisfacute pe parcursul cursei electorale.

“Intreaga lume politica se prezinta ca un spectacol ritualizat oferit electoratului de catre mass media.  Violenta sociala, pe care o vedem ritualizata aici ca un conflict politic ce nu sfarseste in pierderi de vieti omenesti, este o caracteristica, a oricarei societati.

In societatile democratice, puterea ritualizeaza la maximum starea conflictuala din spatiul politic in spectacolele-ceremonii care tintesc seductia unui segment cat mai larg in randurile electoratului”[69].

Am mai spus, campaniile electorale reprezinta punctul culminant al violentei simbolice, “spectacolele cele mai aample de violenta simbolica.  In timpul acesta guvernantii si cei care aspira la aceasta pozitie se umilesc in fata alegatorilor “cersindu-le voturile”.

Ritualizarea violenti politice este calea de a reduce potentialul de violenta sociala (conform lui Philippe Braud), iar alegerile, datorita amplelor dispute intre agentii politici, determina participarea intregii societati (sau a unei parti reprezentative a acesteia) la “ceremonialul de sublimare a violentei intestine in orice societate, angajarea emotionala a indivizilor in sustinerea unuia sau altuia dintre candidati prezentandu-se ca o “supapa de siguranta” prin care se elibereaza […] o parte din potentialul de agresivitate inerent societatii, indiferent de dimensiunile grupului[70]. 

Confruntarea dintre agentii politici este o adevarata batalie data spre deliciul publicului care imparte si el, dar prin procura, “pumni”, “palme” si “cuvinte grele”.

Putem definii alegerile in termenii unei piete in care se intalnesc cererea (cetatenii de rand) si oferta (politicienii).  In subcapitolul urmator voi cauta sa identific strategii ale marketingului de piata ce se pot aplica si se aplica in campaniile electorale

CAPITOLUL V

CAMPANII ELECTORALE: MARKETING DE VANZARI SI MARKETING ELECTORAL

Asemanarea dintre cele doua spatii in care structura relatiilor este o piata de tip vanzator-client sau cerere-oferta poate fi posibila printr-o demonstratie pe care o face succint un specialist in marketingul de piata, Philip Kotler: “Consumatorii de azi au de ales intre mult mai multe produse, marci, preturi si furnizori. Problema este deci cum fac ei alegerea?” Acelasi lucru se aplica si spatiului politic: marea masa de votanti au de ales intre multiple partide, multiple personalitati politice ce propun multiple ideologii, programe de imbunatatirea vietii cetatenilor fiecaruia din actori atasandu-li-se diferite simboluri, embleme ce permit o mai usoara identificare.

Dintre ofertele prezentate de candidati, va fi aleasa cea care va aduce cea mai mare valoare “consumatorilor”.  Valoarea este maximizata de acestia in raport de costurile implicate in alegerea produsului-candidat, cu cunostintele si sistemul propriu de valori.  Consumatori-votanti vor “cumpara” de la firma-partid sau individ politic care le ofera cea mai mare satisfactie-valoare.

Satisfactie este perceputa in momentul in care se poate atasa candidatului parerea ca a facut un lucru, iar publicul nu este dezamagit de faptul ca a investit timp in urmarirea candidatului.

Este important ca partidele politice sa inteleaga ca succesul unei campanii depinde si de ceea ce se intampla inainte de inceputul acesteia. Ca si in cazul firmelor, partidele trebuie sa puna bazele unei relatii continue cu potentialii votanti si sa elaboreze in permanenta programe care sa-I determine pe cei din urma sa ramana fideli sustinatori. Relatia trebuie sa se bazeze pe o buna comunicare in ambele sensuri, partidul primind deci feed-back-ul actiunilor sale.  Infiintarea unor cluburi (ex. Fan-cluburile Petre Roman infiintate mai intai la Sinaia, apoi si in alte mari orase ale tarii, in Bucuresti avand multiple filiale de sector) sunt salutare intrucat permit o buna apropiere intre lideri si sustinatorii ce pot deveni purtatori secundari de imagine si deci pot castiga voturi pentru partid.  Este exact cum se intampla cu un produs de calitate cumparat si apoi laudat tuturor prietenilor, cunostintelor, familiei.  Aceste cluburi sunt destinate sa ofere diverse recompense simbolice (si nu numai) alegatorilor fideli.


Dispunand de o paleta larga de optiuni posibile, cetatenii vor alege actorul politic care le va satisface asteptarile.  Acest actor trebuie sa cunoasca exact elementele care pot oferi aceasta satisfactie (identificarea fricilor colective avand maximum de eficienta).

Satisfactia este rezultatul resimtit de alegator in urma relatiei cu actorul politic care s-a ridicat la inaltimea asteptarilor, iar atunci cand acestea sunt depasite ei sunt incantati.  Intr-o asemenea stare de spirit vor ramane fideli mult timp, vor sustine initiativele alesilor si ii vor investi cu increderea lor.

Principalul obiectiv al actorului politic in timpul campaniei este de a atrage cat mai multe voturi (asa cum o firma doreste sa atraga cat mai multi cumparatori).  Pentru aceasta trebuie puse la punct adevarate strategii de marketing aplicabile in sfera politica.  Este necesara proiectarea, culegerea, analiza si raportarea sistematica a datelor si concluziilor referitoare la situatiile oferite de scena politica (incluzand aici si spectatorii).

Trebuie stiut ce asteapta alegatorii de la viitori detinatori de functii publice, ce doresc sa auda din gura candidatilor care sunt promisiunile pe care le considera realizabile etc.

Aceste caracteristici ale relatiei candidat-electorat se datoreaza unei multitudini de factori.  Unul dintre acestia si poate cel mai important este mediul cultural. De ce?

Societatea in care se nasc si se formeaza oamenii le modeleaza acestora convingerile si normele de comportament. Ei isi insusesc, deseori inconstient, o viziune asupra lumii care defineste relatia cu ei insisi, cu cei din jur, cu natura si cu universul. In zilele noastre asistam la aparitia unui nou tip de electorat, mult mai educat, pentru care s-au si creat programe, ideologii mai complexe.  Dar nu trebuie neglijat faptul ca, pe langa acest nou segment mai exista unul vechi (in Romania acesta din urma fiind cel mai semnificativ). Oamenii apartinand acestui segment nu au o foarte buna cultura politica (in Romania fiind cazuri in care lipseste cu desavarsire) altii nu sunt interesati de acest segment al vietii, iar unii, pur si simplu nu inteleg ce se intampla.

In general, persoanele care traiesc intr-o anumita societate sunt pastratoarele multor convingeri si valori profunde, care au tendinta de a rezista in timp. Majoritatea cred in munca, in cinste, in casatorie, in actiunile de caritate.  Convingerile si valorile fundamentale se transmit din generatie in generatie si sunt intarite de principalele institutii sociale: scoala, biserica, agentii economici si guvernul.

Convingerile si valorile secundare ale oamenilor sunt supuse in mai mare masura schimbarilor “Credinte in institutia casatoriei este o convingere fundamentala, credinta ca oamenii trebuie sa se casatoreasca devreme este o convingere secundara”[71].

Oricare tip de societate am lua in considerare, aceasta este alcatuita din culturi secundare, adica din grupuri diverse de oameni care impartasesc acelasi sistem de valori, sistem aparut in urma experientei de viata.  Daca “grupurile culturale secundare”, cum le numeste Kotler, manifesta dorinte si comportamente distincte, putem vorbi despre publicuri tinta pentru campaniile electorale, pentru mesajele transmise de actorii politici (la fel se intampla si in marketing, numai ca aici vorbim de piete-tinta, de comportamente de consum etc.).

Specialistii in marketing ca si cei in creare de imagine, manifesta un profund interes pentru identificarea schimbarilor culturale, care ar putea semnala aparitia unor situatii favorabile sau defavorabile, deoarece, chiar daca valorile fundamentale rezista, in timp au loc schimbari culturale.

La aceste schimbari trebuie adaptate personalitatile liderilor, mesajele transmise catre electorat, caci altfel cei multi nu mai “cumpara”, isi reorienteaza aspiratiile spre un nou partid, un nou erou.

Asa cum o firma porneste la identificarea ocaziilor favorabile si a amenintarilor la adresa sa si formatiunile politice trebuie sa intreprinda acelasi demers.  Trebuie tinut cont de totalitatea factorilor si a fortelor care afecteaza actiunile si rezultatele firmei/partidului.  Este necesar sa fie cunoscute tendintele si megatendintele caracteristice lumii contemporane.

Specialistii in marketing au identificat diferiti factori care influenteaza comportamentul de cumparare al oamenilor.  Aceiasi factori influenteaza si determina alegerea unui candidat si votul acordat lui.  Schema de mai jos prezinta principalii factori:


Factorii culturali exercita cea mai puternica influenta asupra comportamentelor.  (Pe masura ce creste, copilul si insuseste sistemul de valori, preceptii, preferinte si modele de comportament cu ajutorul familiei si al altor institutii sociale).

Alaturi de acestia, ocupatia, situatia materiala, stilul de viata, rolul si statutul social detinute determina acordarea votului unuia sau alaturi dintre pretendenti.

Agentul politic trebuie sa stie ca personalitatea unei formatiuni politice de succes nu se naste de la sine, ci este rezultatul aplicarii unui program de creare a identitatii.  Instrumentele folosite sunt numele, emblemele, simbolurile, atmosfera si evenimentele.  Identitatea cuprinde modalitatile prin care agentul urmareste sa se identifice pe sine in fata potentialilor votanti.  Dar electoratul nu percepe aceasta identitate, ci creeaza o imagine pe care o atribuie.  Este important ca partidul sa-si creeze propria-I identitate pentru a modela imagina publicului despre el.

Imaginea trebuie sa poarte un mesaj unic, care sa sugereze principala calitate si pozitia candidatului.  Mesajul trebuie transmis distinct pentru a nu fi confundat cu cele similare ale contracandidatilor.  Imaginea mai trebuie sa aiba suficienta forta emotionala astfel incat sa starneasca dorintele si curiozitatea cumparatorului-alegator.

Crearea unei imagini solide necesita creativitate si multa munca.  Nu poate fi inoculata publicului peste noapte; nici prin utilizarea unui singur mijloc de informare in masa.  Imaginea trebuie transmisa in permanenta prin toate mijloacele de informare in masa, ocupand tot spatiul mass-mediei.

Simbolurile alese trebuie introduse in reclame care transmit personalitatea candidatului respectiv.  Ele transmit o stare sufleteasca, o performanta, ceva cu totul special.  Daca luam in calcul presa, mesajul trebuie sa apara in cat mi multe publicatii: ziare diferite, brosuri etc.  Articolele de papetarie, pixuri, calendare, caiete etc. trebuie sa reflecte aceeasi imagine.

Spatiul in care partidul isi prezinta candidatii este un alt element generator de imagine.  Si acesta trebuie ales cu grija: fundalul afiselor, al clipurilor electorale etc. care sa sugereze echilibru, cinste, putere de munca, inteligenta s.a.

Tehnica luptei electorale, identifica o serie de principii care trebuie sa ghideze directiile campaniei:

§       principiul libertatii de actiune – presupune cucerirea si mentinerea initiativei unei actiuni menita sa faca publicitate;

§       principiul unitatii de actiune – se refera la imbinarea formelor si procedeelor folosite in lupta electorala, dupa un plan unic;

§       principiul cooperarii neintrerupte – si anume, coordonarea actiunilor tuturor celor care participa la campanie;

§       principiul concentrarii eforturilor asupra actiunilor hotaratoare – adica realizarea la locul si momentul potrivit a unor actiuni care incadrate in sistem sa asigure atragerea unui numar cat mai mare de alegatori;

§       principiul distribuirii optime a fortelor si mijloacelor;

§       principiul mobilitatii maxime – ceea ce s-ar traduce prin punerea efectivelor proprii in situatia cea mai avantajoasa fata de adversari;

§       principiul economiei fortelor si materialelor;

§       principiul surprinderii adversarilor si a evitarii surprinderii fortelor proprii = a fi mai abil decat contracandidatii;

§       principiul variatiei actiunilor electorale, ceea ce inseamna a transmite mesajul prin intermediul cat mai multor cai posibile catre alegatori.

Cei ce doresc sa obtina voturile cetatenilor trebuie sa le atraga atentia, sa le castige simpatia si increderea.  Pentru aceasta, uneori trebuie sa schimbe o serie de convingeri de nivel secundar.  Ei trebuie sa creeze mesaje comunicate cetatenilor pe cat mai multe cai, incercand sa determine modificarile de comportament astfel incat sa-I voteze.

Elementele de personalitate, dinamica acestora reprezinta reperele esentiale pentru elaborarea mesajului.  Acesta se va indrepta asupra indivizilor, iar apoi asupra grupului tinta. Trebuie stiute urmatoarele chestiuni:

§       ce accepta subiectul ca informatie – deci ce poate contine mesajul ca sa ajunga la voturi;

§       cum ar putea actiona asupra informatiei – cum o va modifica;

§       sentimente, emotii, dispozitie psihica in momentul transmiterii mesajului.

§       Oamenii include in rationamentul lor “fragmente de judecati studiate anterior”.  Pe langa acestea apar prejudecati si rationamente care determina interiorizarea mesajului in functie de cum este transmis.

In campanie cetateanul valideaza si respinge opinii conform felului in care acestea sunt prezentate.

Specialistii campaniei vor folosi persoane capabile sa modifice atitudinile electoratului in sens favorabil candidatilor propusi.

Din momentul declansarii campaniei (si chiar inainte de aceasta) actori politici si public intra in joc.  “Candidatii prezinta marfa, cautand sa convinga, iar alegatorii opteaza”[72].  Castiga cel cu oferta cea mai buna, mai convingatoare.

Publicul trebuie sa joace un rol care-i face placere, acela din care poate decide.  Astfel, promisiunile facute in campanie vor avea alaturi actiuni ce-I pot pune pe alegatori in situatia de a “ne vota pe noi”.

Opinii, convingeri determina comportamente favorabile sau nu candidatilor.  De aici, membrii staff-ului de campanie incep sa utilizeze tehnici prin care il fac pe alegator sa voteze cu “cine trebuie”.  Diferite tehnici de manipulare devin din ce in ce mai rafinate, aproape imposibil de detectat.  In aceste conditii, se pune intrebarea: Unde este libertatea de decizie in problemele ce ne privesc direct?  Mai exista?

De acest lucru ma voi ocupa in capitolul urmator.


CAPITOLUL VI

LIBERTATE DE OPTIUNE SI MANIPULARE

Am afirmat in capitolele precedente ca, pentru a-si atinge scopurile, actorii politici si folosesc de o multitudine de mijloace, tehnici si metode. Manipularea este pusa la rang de cinste in timpul campaniei electorale, asigurand sprijinul alegatorilor pentru candidatii propusi.

Dar ce este manipularea? In primul rand, o tehnica prin care se urmareste acreditarea unor imagini false sau cu elemente eronate prin filtrarea tendentioasa a informatiilor, prin omiterea aspectelor esentiale si accentuarea amanuntelor, prin decontextualizarea faptelor relatate.[73]

1. Manipularea in societatea contemporana

Manipularea zilelor noastre a devenit de o mare finete, mecanismele ei fiind aproape insesizabile, fiind deci usor pentru majoritatea “sa cada in plasa”.

Exista trei tipuri de manipulare: punctuala, semipunctuala, globala.  Primul tip este specific interviurilor stirilor pe care ascultatorul nu are cum sa le verifice.  Al doilea tip este folosit in campaniile electorale pentru discreditarea adversarilor, transformati in tapi ispasitori pentru toate relele societatii (sau numai pentru o parte din ele, dar semnificativa).  Mass media este instrumentul ales cu precadere, datorita rapiditatii si varstei raspandirii a “zvonurilor”. Manipularea globala presupune un adevarat sistem in care oamenii cheie propaga zvonuri, le raspund acestora, le completeaza  In permanenta mai apare cate cineva care sa asigure fluxul zvonurilor.

Opinia publica asista neputincioasa la aceasta sarada, singura ei reactie ramanand modificarea comportamentului de vot.  Dar reactia aceasta nu rezulta in urma unui rationament, in urma unei analize a evenimentelor prezentate, ci este bazata pe o stare emotionala inclusa de cei care manipuleaza.  Este opinia publica libera aici?

Modalitati eficiente de a manipula sunt interventiile realizate la nivelul grupurilor sociale pentru a schimba opinii, atitudini, pentru a forma altele si sugestia prin care manipulatorul transmite mesajul sau omului obisnuit, lasandu-i si iluzia ca singur a ajuns la concluziile fin sugerate si determinand imposibilitatea abordarii altora.

In opozitie cu manipularea se afla persuasiunea.  Aceasta este o alta tehnica de schimbare a atitudinilor si comportamentelor individuale sau de grup, dar, in acest caz necesita utilizarea unor argumente logice de catre manipulator.

Definitia ar suna astfel: tehnica de organizare a influentei electorale, care conduce la schimbarea calculata prin constientizarea personala a mesajului receptionat, fiind opusa impunerii sau fortarii unei optiuni[74].

Tehnica aceasta lasa cetatenilor impresia ca aleg liber, gandesc liber si actioneaza tot astfel, dar totusi nu este decat o impresie.  Pentru ca in procesul de persuadare se tine cont de persuabilitatea cetatenilor, mesajele sunt legate de opiniile acceptate in general, imbina argumente pro si contra si astfel auditoriul este prins, contopindu-se cu opinia celui care manipuleaza astfel.

Pentru a-l determina pe celalalt sa gandeasca altfel decat ar fi facut-o este necesara o relatie de autoritate intre manipulator si manipulat.  Manipulatorul detine o anumita functie, deci o anumita putere care-i confera accesul la mijloace de presiune eficient. Manipulatorului i se lasa numai iluzia, sentimentul de libertate.

Cultura politica a societatii poarta o mare responsabilitate pentru eficienta tehnicilor de manipulare.  Intr-o societate in care copiii cuminti sunt cei care-si asculta parintii, cei care vorbesc numai cand sunt intrebati, a te supune iti poate da un sentiment de libertate (ex: copilul este fericit cand il asculta pe parinte si cand acesta il recompenseaza pentru obedienta sa).

Subiectul va realiza comportamentul care se asteapta de la el insa intr-un context care-I garanteaza – iluzoriu – sentimentul de libertate.

In fiecare societate, puterea va incerca sa-si asigure mecanisme de reproducere care sa-I asigure continuitatea la guvernare.  Sistemul educational se dovedeste a fi cel mai eficient in acest sens.  Copilul (viitorul adult si alegator) este invatat de mic sa asculte, sa ia drept adevaruri de netagaduit spuse de o persoana cu autoritate – profesorul.  Acest lucru se continua si mai tarziu cand autoritatea persoanei care apare la TV sau care vorbeste la radio il determina sa se supuna faptelor prezentate si logicii manipulatorului.  Ei nu-i va pune la indoiala acest lucru, pentru ca nu a invatat cum.  (Mentionez exceptiile intalnite in societate nu fac decat sa confirme regula).

Cultura politica a societatii cuprinde atitudini fata de sistemul politic si de rolul binelui in sistem. Ea poate fi analizata din doua perspective:

§       cognitiva: idei, doctrine si programe ale formatiunilor politice;

§       afectiva

Cultura politica si in special latura sa afectiva este legata de dimensiunea mitologica a relatiei electoratului cu elitele.  Este locul unde se construieste imaginarul politic, definit ca un construct ce cuprinde sentimente, credinte, convingeri, valori care filtreaza perceptia asupra politicului si care sunt parti integrante ale identitatii si apartenentei sale la diferite grupuri sociale structurate formal sau informal[75].

Am afirmat in capitolele anterioare ca omul are nevoie de sacru.  El nu intelege realitatea decat prin raportarea la sistemul de simboluri, de mituri impus de societatea in care traieste.

Oamenii politici cunosc mecanismele care pun in miscare oamenii, ce-i face pe acestia sa creada, sa asculte, sa-si modifice opiniile negativ fata de contracandidati si pozitiv fata de candidatii proprii.

Sansele reale ale puterii sunt legate de respectarea imaginarului politic si de cunoasterea culturii civice.  Si discursurile politice, mesajele transmise electoratului trebuie sa se adapteze culturii si imaginarului societatii pe care o guverneaza.

Exista o nevoie de manipulare intalnita pe piata alegerilor atat din partea ofertei electorale cat si din partea cererii.  Ofertantii o necesita pentru ca, datorita ei pot obtine voturile, care sa le asigure gestionarea resurselor grupului social guvernat.  Publicul o necesita pentru ca el nu se raporteaza niciodata direct la realitate si numai indirect, prin intermediul altor persoane considerate a fi o autoritate intr-un anumit domeniu, persoane care impun simboluri, embleme, interpretari ca fiind cele autentice, cele reale, demne de crezut, de urmat si de sustinut.

“Votati-ma!  Eu sunt ceea ce va trebuie!” ofera omului de rand un reper; este principiul care-i ordoneaza viata, este ceea ce astepta el sa creada.  Omul de rand insa are si orgoliu, deci el trebuie convins.  Nu este de ajuns afirmatia de mai sus, mai trebuie sa existe mecanisme care sa-i lase alegatorului iluzia ca alege, ca da votul sau = da o mana de ajutor celui care “cerseste”.  Caci alegatorul este si un filantrop.  Numai ca uita un lucru: cel care cerseste nu face decat sa joace rolul acesta, in rest elaborand serioase mecanisme de prindere in capcana.

Mai exista un motiv.  Intr-o societate democratica oferta electorala este extrem de vasta si promite in general cam aceleasi lucruri.  Succesul nu poate sa depinda decat de felul cum promit si deci de cat de crezuti sunt ofertantii.

Alegatorii se supun acestei manipulari pentru stiu ca pe cineva oricum trebuie sa voteze.  De ce?  Ei nu vor ajunge sa-si faca auzite pasurile, necazurile, frustrarile, ei nu vor ajunge sa ii dea la o parte pe cei “vinovati”.  Atunci ei semneaza un cel in alb (votul) si-l incredinteaza celui care i-a convins (deci cum i-a manipulat cel mai eficient) ca poate sa faca toate aceste lucruri in locul sau.

Votantul, de cele mai multe ori, nu are cum sa verifice ceea ce I se prezinta cu adevarat – nu poate verifica utilizand instrumentele ratiunii. Insa validitatea pe care o acorda se bazeaza pe incredere. Cum sa n-ai incredere in cel asemeni tie, cel care se imbraca la fel, gandeste la fel, se poarta la fel si care vrea sa faca tot ce-ai face si tu daca ai fi in locul lui? Dar oare asa este el – candidatul?  Nu cumva, imaginea de care se bucura este formata din mici minciuni sau omiteri de adevaruri? Si atunci aleg eu liber sau constrans de aceasta posibil falsa imagine?

Minciunile sunt nu de putine ori mai “veridice” decat realitatea.  De ce prefera ratiunea mai degraba minciuna.



2. Manipulare totalitara vs. manipulare democratica
Trebuie afirmat in primul rand ca regimurile politice de tip pluralist sunt net superioare regimurilor totalitare in ceea ce priveste raportarea la individ si la nevoile lui. Exist o relatie de identitate totusi intre cele doua regimuri politice, la nivelul structurilor de profunzime ale modalitatilor de legitimare. Putem afirma deci, totalitarism=democratie.  Organizarea, ideologia, formele de mentinere si autoreproducere a puterii politice, continutul justificarilor si al proiectelor -  toate duc la distincti majore, inclusiv la nivelul consecintelor.[76]     

          Dar toate aceste regimuri politice se folosesc de una si aceeiasi strategie: “imblanzirea socialului prin cautarea punctelor sensibile ale imaginarului politic”

          Totalitarismul se distinge de alte tipuri de rigimuri politice prin urmatoarele

caracteristici: partid unic si liderul a carui vointa se prezinta drept “vointa oficiala”, existenta unei ideologii oficiale, care exclude orice alta ideologie concurenta, monopolul partidului stat asupra mijloacelor de comunicare in masa, existenta unui aparat politienesc cu scopul precis de anihilare a oricarei deviatii sau o rezistenta la opresiune, planificarea economica si controlul puterii asupra initiativei economice.[77]

          La nivel ideologic, totalitarismul isi propune u ideal de societate, si un ideal de “om nou” a carui caracteristica esentiala sa fie obedienta fata de decizia liderului – institutiilor politice. Individ sau comunitate, totul se supune unei logici integrative ale carei temeiuri devin “trans-istorice” si “trans-juridice”. Manipularea este totala si invadeaza socialul la toate nivelele.

          Societatile pluraliste sunt acolo unde decizia apartine unui parlament ales periodic, unde funcioneaza principilul separarii puterilor in stat, unde alegerile sunt libere si oneste, existand transparenta informatiei si controlul asupra reprezentantilor alesi.

          Dar egalitatea dintre cele doua tipuri de regimuri se intalneste la nivelul strategiilor de cautare  a legitimitatii pe care detinatorii puterii le folosesc in vederea cuceririi si mentinerii ei.

          In societatile democratice exista o reala competitie intre diferiti agenti politici, dar structura campaniilor electorale si a mesajelor diferitelor partide politice se bazeaza  pe logica miturilor. Mitul se adreseaza emotiilor, sentimentelor. Durabilitatea si sansele unui regim politic sunt in functie de capacitatea de a obtine acceptarea societatii, legitimarea se obtine la nivelul credintelor politice, sentimentelor si nelinistilor colective.

          Orice cultura politica are o dimensiune cognitiva si una psiho-afectiva –

definita si ca imaginar politic. Imaginarul politic este liantul ce uneste regimurile totalitare cu cele democratice pentru ca “Un regim politic nu supravetuieste decat prin teama pe care o suscita si prin adeziunea pe care stie sa o mobilizeze.”[78]

         

                                   

CAPITOLUL VII

CAMPANIA ELECTORALA A LUI PETRE ROMAN – VIOLENTA SIMBOLICA APLICATA SPATIULUI ROMANESC

In capitolele precedente am incercat sa demonstrez ca si campaniile electorale sunt o forma de violenta simbolica, dar nu oricare, ci oferind cele mai ample spectacole de gen publicului larg.  Baza functionarii acestora o reprezinta sistemul de credinte, de traditii al unei societati, sistem care determina aparitia miturilor in jurul carora se construiesc aceste campanii ce manipuleaza (pentru a fi eficiente toate temerile colective (sau cea mai mare teama colectiva.

Piatra de incercare a imaginii unui politician o reprezinta campania electorala.  Daca in general, in spatiul politic lupta pentru mentinerea pe o anumita pozitie este dificila, in perioada alegerilor ea se acutizeaza.  Indiferent pe ce pozitie se afla pe lista favoritilor, pentru fiecare candidat electoratele reprezinta o cursa nebuneasca, in care toate resursele sunt puse in slujba unui singur scop: acumularea de voturi.  Campaniile electorale au dezvoltat o adevarata industrie de fabricare a imaginii publice, industrie care risca sa preschimbe candidatul intr-un produs frumos ambalat, prezentat intr-un mod cat mai atractiv publicului, pentru a creste numarul de cumparatori.  Constatam cum, de la o campanie la alta, tot mai multe tehnici de comercializare a bunurilor se transfera pe “piata produsului politic”, iar forma capata din ce in ce mai multa importanta in fata fondului.  Ne intereseaza din ce in ce mai putin ce spune candidatul si ne preocupa tot mai mult modul cum o spune. 

Sarcina echipei electorale a candidatului este sa gaseasca cele mai bune strategii de construire si mentinere a unei imagini complete a candidatului in fata alegatorilor.  Incepand cu modul in care se imbraca, cum sa reactioneze in fata camerelor de luat vederi, cum sa formuleze o declaratie pentru presa, cum sa-si sustina un discurs si pana la lista persoanelor cu care se intalneste zilnic candidatul, totul are importanta si este pregatit cu minutiozitate, intreaga echipa fiind constienta ca neprevazutul poate sa apara in orice clipa rasturnand strategii ce pareau imbatabile.

Pe scena vietii politice romanesti nu exista foarte multe campanii electorale care ar putea servi drept model datorita scurtei perioade pe care am traversat-o sub semnul democratiei.

Pentru a avea un model la care sa se raporteze analiza pe care intentionez sa o fac mai jos, am ales campania electorala a lui Francois Mitterrand din 1981 finalizata cu victoria sa. Voi reproduce principalele momente din cartea lui Gabriel Thoveron “Comunicarea politica azi”. [79]

Campania lui Mitterrand contine patru etape:

1        mijloc de informare famlial care se rasfoieste acasa in timpul liber, revista. Pe o pagina dubla, altura de fotografia in alb-negru a candidatului, se afla marturia unei personalitati pilot despre toate lucrurile bune pe care le gandeste despre el; aceasta personalitate si-a redactat singura textul sau a acceptat sa-l semneze pe cel care I-a fost propus. Vedeta, declaratia sa, sunt alese in functie de publicatia in care vor ilustra calitatile viitorului presedinte.

2       Martie: Mitterrand, omul de stat, inconjurat de echipa: zece barbati si femei in jurul lui pe un afis urias. Nu au fost niste francezi luati la intamplare, ci zece apropiati. Acestei imagini  prea oficiale I se poate reprosa faptul ca este la fel de anosta ca traditionala fotografie a unui nou guvern aliniat in ordinea importantei ministrilor. Fiasco sau ba, afisul obtine un important procent de audienta: 78% din cei intervievati de IPSOS declara ca l-au vazut. Sloganul folosit este “Cealalta cale. Alta politica, alt presedinte.”

3       Aprilie: apare celebrul slogan “Forta linistita”, “Sa traim altfel”. Tema paterna a fotografiei, un Mitterrand ocrotitor, este completata acum de un slogan care intruneste preocuparile de actualitate.

4       Mai: intre cele doua tururi de scrutin imaginea este deja a unui presedinte. Mitterrand apare singur, in prim-plan, pe un fond tricolor – ca si cum a rasarit un nou de Gaulle.

In iunie Mitterrand este ales, dizolva Parlamentul, provocand alegeri generale anticipate. Afisul Partidului Socialist este o prelungire a campaniei precedente. Nu spune ceva nou, continua, este tot tricolor, iar sloganul anunta victoria presedintelui: “majoritatea francezilor, impreuna cu partidul socialist.”

O campanie electorala care se propune ca un exemplu interesant, este campania prezidentiala a domnului Petre Roman.  Am ales-o pe aceasta spre analiza, deoarece a beneficiat de un plan de campanie bine structurat, gestionat de o serie de specialisti in creare de imagine si relatii publice, specialisti care, datorita tehnicilor aplicate, au reusit sa determine o serioasa acumulare de voturi pentru candidat si sa-l transforme intr-o figura politica dominanta pe scena politica, una actor caruia populatia i-a diminuat procentajul de neincredere (de la 43% in urma “mineriadei” la 26%).(vezi anexa 1). In plus aceasta campanie a fost condusa conform modelului francez prezentat mai sus, fiind o campanie “a la carte”.

Analiza campaniei o voi incepe pornind de la datele biografice ale domnului Petre Roman si cele legate de activitatile profesionala, stiintifica si politica desfasurate pana la momentul alegerilor din 1996.  Aceste date au referinta deoarece construiesc tipul de lider care este candidatul, lider charismatic, asemeni lui Francois Mitterrand.

Data si locul nasterii:         22 iulie 1946, Bucuresti.

Parintii:                             tatal: inginer, profesor, luptator in Brigazile Internationale din Spania, decedat in 1983; mama – profesoara, catolica, decedata in 1991.

Religie:                             crestin – ortodox

Studii:                              absolvent al Liceului de Informatica Bucuresti (1963); licentiat al Institutului Politehnic Bucuresti, Facultatea de Energetica, sectia Hidroenergetica (1968, sef de promotie).  In perioada 1971-1974 urmeaza studiile de doctorat in Franta, unde, prin concurs, obtine dreptul de a fi cadru didactic.  Obtine, de asemenea, masterul in 1971 si sustine, in martie 1974, teza de doctorat la Institutul de mecanica Fluidelor, din Toulouse, in cadrul Universitatii “Paul Sabatier”, cu tema “Aerarea naturala a curgerilor cu suprafata libera”.

Activitate profesionala:      cariera didactica la Facultatea de Energetica a Institutului Politehnic din Bucuresti. 1976 – sef de lucrari; 1982 – conferentiar; 1985 – seful catedrei de hidraulica si masini hidraulice; 1990 – profesor universitar.

Activitatea stiintifica:         sase monografii, carti de memorialistica, peste 50 de articole si studii publicate in revistele de specialitate.  Premiul Academiei Romane “Aurel Vlaicu” (1989).  In 1992 a fost lansat la Toulouse volumul “Datoria Libertatii”.  In 1994 i-au aparut volumele “Libertatea ca datorie” si “Reintegrarea Romaniei ca tara libera”.  Distins cu Diploma UNESCO pentru mediul inconjurator si trei decoratii de stat (Franta, Ecuador, Argentina).

Activitate politica:              participant la Revolutia Romana din Decembrie 1989.  Din seara zilei de 22 decembrie 1989 face parte din CPFSN.  Numit prim-ministru al Romaniei la 26 decembrie 1989, a format si a condus Guvernul provizoriu pana la 28 iunie 1990.  Deputat de Bucuresti, ales la 20 mai 1990, pe lista FSN.  La 20 iunie 1990 este desemnat prim-ministru si demisioneaza din Parlament.  Prezinta la 28 iunie 1990, in fata legislativului, “Programul Reformei” al noului guvern.  Isi depune mandatul de premier la 26 septembrie 1991.  Lider national al FSN (17 martie 1991 – 30 martie 1992), iar din 30 martie 1992, presedinte al FSN, devenit, in mai 1993, PD/FSN.

                                       In cadrul scrutinului de la 27 septembrie 1992 este ales deputat de Bucuresti pe lista PD/FSN.  In noiembrie 1996, candideaza la presedintia Romaniei din partea USD.  In prezent Presedintele Senatului Romaniei.

Stare civila:                      casatorit, sotia – ziarista, lector universitar, doua fiice

Max Weber identifica trei tipuri de legitimitate: rational-legala, traditionala si charismatica, pentru a evidentia dinamica unui actir politic, in speta Petre Roman.[80] In continuare voi incerca sa demopnstrez ca acesta se incadreaza modelului charismatic.

Structura de campanie

Datele indica un personaj politic cu potentiale aptitudini de “lider charismatic” mai ales ca varsta si infatisarea s-au dovedit a fi atribute redutabile inca de la primele prestatii pe scena politica, in 1990.  Dezinvolt, bun vorbitor, cunoscator de limbi straine, cu o alura occidentala, usor nonconformist, s-a remarcat imediat ca o aparitie dinamica, invioratoare, gata de actiune.  De fapt, impactul puternic al acestei imagini asupra electoratului este demonstrat si de faptul ca, la sapte ani dupa debutul sau in politica (la momentul ’96) reprezentarea colectiva despre Petre Roman se centreaza tot pe atributul “infatisare placuta”.

In urma unui sondaj de opinie publicat in 1996, care a fixat zece trasaturi considerate ca fiind criterii referentiale ale reprezentarii romanilor despre cel ce va trebui sa ocupe functia de presedinte, calificativele acordate candidatului Petre Roman contureaza o imagine publica focalizata pe infatisare placuta, iar “bun vorbitor” si “curajos”, evaluate ca fiind satisfacatoare, restul “priceperea”, “inteligenta”, “sinceritatea”, “cinstea”, “experienta”, “modestia” si “patriotismul” fiind evaluate la un nivel slab.

Campania electorala va fi astfel conceputa incat sa pozitiveze imaginea personajului.  Se va urmari accentuarea calitatilor de bun vorbitor, priceput si inteligent.

Mesajul

Mesajul devine coerent in timp urmarind sa acrediteze la nivelul reprezentarilor colective ideea ca PD este unul din putinele partide care se preocupa intens de solutionarea crizei generalizate a Romaniei, oferind un program coerent de gestionare a acesteia (De fapt, acesta este debutul neoficial al campaniei iar “Declaratia de la Oradea”, cea care va deveni in octombrie al aceluiasi an suportul “Platformei politice a Conventiei Nationale – parte integranta a motiunii Viitorul – Azi, specifica faptul ca “se declanseaza pregatirile pentru seria de alegeri din anul 1996 – locale, generale si prezidentiale).

Structura mesajului politic si fricile colective

Cea mai mare frica a romanilor era legata de perspectivele sumbre ale economiei, de somaj, de lipsa acuta a caselor, de salariile care nu ajungeau decat pentru strictul necesar, uneori nici pentru acesta.  Astfel, pentru construirea principalului moment de violenta simbolica primul pas fusese facut: identificarea fricii colective.  Cum a fost ea manipulata, care au fost tehnicile utilizate in campanie vom vedea in cele ce urmeaza.

Mesajul electoral al partidului a fost construit cu mare atentie si indreptat catre grupurile-tinta ce trebuiau castigate (cele definite de platforma politica ca reprezentand “clasa de mijloc”), specializarea mesajului mergand de multe ori pana la individualizare.  Astfel, declarand ca cel mai important obiectiv national: iesirea grabnica a tarii din criza, platforma electorala va oferi pachete de obiective (si promisiuni) pentru copii, studenti, cercetatori, pensionari, muncitori, agriculturi, viticultori etc., problemele diferitelor categorii de varsta si profesionale regasindu-se contabilizate cu darnicie in mesajele candidatilor PD.

In acelasi timp, partidul trebuia sa-si defineasca pozitia in spectrul politic romanesc.  Din acest punct de vedere, reprezentarile sociale sunt neclare, generand o imagine ambigua, polarizata (ex: un sondaj publicat de ANSOP[81] demonstreaza ca electoratul ii percepe pe dl. Petre Roman si partidul sau ca fiind de orientare social-democrata (41%), liberala (37%), crestin-democrata (6%), socialista (4%), nationalista (4%) = ambiguitate).

Optand pentru un “partid social-democrat modern, situat in zona de centru-stanga”, PD trebuia implicit sa se delimiteze de celelalte formatiuni politice din acelasi perimetru.  De aceea va folosi orice ocazie pentru a se desolidariza de vechea putere si pentru a-si sublinia pozitia de opozant, invinovatind guvernul PDSR de atentat la coeziunea nationala, la ordin constitutionala, de degradarea alarmanta a nivelului de trai, de stagnare a Reformei si generalizare a saraciei.  O alta acuzatie care a functionat foarte bine in aceasta campanie a fost frauda electorala, centrata pe PDSR, deoarece putea fi mai usor banuit, ca fiind partid la putere, deci posedand mijloacele necesare ueni asemenea practici.

Acesta este un alt moment de violenta simbolica, prin care, la acuzatii, participa fidelii PD-ului, ai lui Petre Roman, dar si cei care doreau sa se desolidarizeze de vechea putere, nemultumiti de stadiul in care au ajuns lucrurile.

Vizitele electorale au reusit sa acopere intreaga tara, insistand in mod deosebit fie pe zonele unde electoratul propriu putea deveni majoritar (Banat), fie pe cele care ar fi putut furniza voturi noi, “castigate” de la alte formatiuni politice care pierdeau teren (Vaslui, Iasi).  Fiind prezent in aproape toate aceste deplasari electorale in tara si mizand pe charisma de care este foarte constient, domnul Petre Roman a reusit ca, in paralel cu campania candidatilor proprii la alegerile locale, sa desfasoare o intensa pre-campanie prezidentiala, cu mult inainte de a-si lansa in mod oficial propria candidatura.  In general discursurile au fost punctuale, nu foarte lungi si chiar daca au abundat uneori in promisiuni fara acoperire, au evitat generalitatile, creand senzatia de exactitate. (vezi anexa 1)

Am mentionat in capitolele precedente ca promisiunile fara acoperire nu sunt o tactica tocmai buna de urmat, avand in vedere ca pretendentul la o functie publica isi poate pierde increderea electoratului.  Promisiunile utilizate aici, chiar daca erau fara acoperire, se inscriau in sfera posibilului, deci au avut rezultate pozitive pentru candidat.

Sintagma “partidul dlui. Roman” nu a ramas, deci, o simpla expresie ci desemneaza o realitate, si anume aceea ca s-a practicat in toata perioada electorala o suprapunere de imagine intre formatiunea politica si presedintele ei, paralel cu o accentuare a celei d-ea doua, astfel incat observatia multor analisti ca “dl. Petre Roman a tras partidul dupa el in alegerile generale” nu este lipsita de temei.

Sloganul si afisul

In materie de sloganuri, nu s-ar putea spune ca echipa candidatului Petre Roman a excelat in inventivitate.  Sloganul trebuie sa fie (dupa “reteta” lui Gabriel Thoveron) scurt, sonor, original, credibil, complet, in pas cu timpul si durabil. El trebuie sa spuna esentialul in cuvinte putine si simple.  Trebuie sa aiba acel “ceva” care sa-l faca sa ramana in memoria alegatorului.  Sa incite, sa tenteze, sa amuze, sa se remarce intr-un fel.  El va impune pe tot parcursul campaniei si al alegerilor propriu-zise personalitatea celui care il foloseste.  De obicei sloganul se construieste cu trimitere la acea caracteristica in jurul careia se centreaza imaginea candidatului in reprezentarile alegatorilor[82]. El trebuie sa aiba viata lui proprie, sa se autosustina.  In acelasi timp, se pare ca sunt preferate sloganurile de moment, care se fabrica si se lanseaza la fiecare aparitie a candidatului: “Petre Roman, nu uita / Cotroceni e casa ta!”; “U.S.D. / Alta cale nu mai e!”, cele foarte generale neavand impactul dorit.

Nici afisele nu excelezaa.  Este adevarat ca il avantajeaza prim-planul.  Ii pune in evidenta varsta, figura atractiva, gustul in alegerea costumelor, distinctia.  Intr-un singur afis, si acela destul de limitat ca tiraj, renuntai la cravata clasica, pozand intr-o tinuta mai lejera.  Dar unui lider sarmant i s-ar fi permis mai mult in materie de fotografii.  In lipsa imaginatiei, domnul Roman mi este decat unul din cei saisprezece candidati, ceva mai atragator ca figura, insa atat.(vezi anexa 2)

Agenda de campanie

Campania dlui. Petre Roman s-a incadrat, ca si conceptie, in cele caracteristice liderului tanar, dinamic, purtator al schimbarii.  Densitatea evenimentelor a obligat intreg staff-ul, cu candidat cu tot, la un tur de forta remarcabil, antrenand in acelasi timp si categorii de voluntari dintre sustinatori, mai ales tineri.  S-ar putea spune ca a fost unul dintre cele mai colorate spectacole electorale, urmand in aceasta privinta, modelul american – multa animatie, multa miscare, implicand astfel un plus de violenta simbolica comparativ cu ceilalti candidati.

Odata cu lansarea oficiala (caci neoficial ea incepuse mai demult), la Sala Palatului, evenimentele internationale se combina cu cele desfasurate in interiorul tarii, urmarind acelasi obiectiv: pozitivarea imaginii, pe schema sarm – bun vorbitor – inteligenta – incredere – cinste – corectitudine.

Imediat dupa lansare, va pleca la Nerw York, pentru a participa la afilierea aliantei pe care o reprezinta la Internationala Socialista.  Intalnirea va prilejui declaratii de sustinere facute de personalitati din miscarea socialista, declaratii care vor fi reproduse si comentate in presa romaneasca, consolidand imaginea lui Petre Roman si a USD – aceasta ii confera un plus de legitimare si forta in fata alegatorilor.

Consolidandu-si imaginea de partid matur si echilibrat, pe parcursul intregii campanii nu vor inceta din partea USD apelurile la normalitate, la corectitudine, la relatii civilizate intre candidati. Comentariile presei sunt favorabile in aceasta privinta, demonstrand pe baza rezultatelor din sondaje ca o asemenea atitudine duce la cresterea increderii electoratului. (vezi anexa 3)  Titluri de tipul: “Petre Roman castiga teren” apar cu regularitate in diferite ziare, ceea ce ar putea fi indiciul unei campanii organizate cu buna stiinta prin intermediul instrumentelor respective. (vezi anexa 4)

Participarea la emisiunile radio si tv il pun intr-o lumina favorabila.  Este spontan, da impresia de maturitate politica si siguranta, dar poseda o tehnica foarte bine pusa la punct de ocolire prin alunecare a intrebarilor incomode, pastrand totusi aparenta de deschidere si sinceritate.(vezi anexa 5)

Faptul ca intreaga campanie electorala s-a desfasurat dupa un proiect bine structurat este demonstrat si de atentia cu care s-a anticipat fiecare posibilitate de creare de eveniment destinat sa ajunga subiect de presa.  Este lesne de inteles ca un candidat care ofera de 1 Martie martisoare muzicale din Spania tuturor doamnelor si domnisoarelor din romania si scrisori de felicitare de Sf. Gheorghe tuturor locuitorilor dintr-un oras, care poarta numele respectiv, nu poate decat sa castige simpatia electoratului si, implicit, voturi.

Mass media deci nu a fost deloc ocolita, ci dimpotriva dl. Petre Roman fiind unul dintre preferatii acesteia si constant “urmarit”, mediatizat, in cele mai multe cazuri pozitiv si neutru.

Pentru o mai mare identificare a electoratului cu liderul si o apropiere a celui din urma de publicul sau, in Sinaia, in orasele din Valea Jiului ca si in alte localitati se infiinteaza fan-cluburi “Petre Roman”.  Membrii, purtand tricouri cu sigla partidului si insigne cu chipul presedintelui acestuia, sunt tineri, marea majoritate votand pentru prima oara.  Se inregistreaza si alte inovatii de gen (ex: melodii noi lansate).  Chiar daca principalele mijloace de comunicare ii ofera spatii mai mici comparativ cu ceilalti candidati in cursa electorala, tendinta de tratare este mai degraba neutra, ceea ce constituie totusi un avantaj.

Plecand de la premisa ca in mentalul colectiv, ideea de sarbatoare este asociata in mod traditional cu serbarea campeneasca, lansarea campaniei se incheie cu o masa la iarba verde la care au participat (dupa aprecierea presei) aproximativ 5000 de simpatizanti.  Se opereaza cu simboluri specifice comunitatilor romanesti: intampinarea cu paine si sare, masa in comun la care fiecare participa cu alimentele aduse, in semn de comuniune.  Alaturi de Petre Roman sunt vazute personalitati ale muzicii tinere, actori, oameni de cultura apartinand generatiei candidatului – Andrei Blaier, Dan Pita, Mircea Diaconu, Rodica Mandache, Bianca Ionescu.  Acestia au imagini deja fixate in reprezentarile colectivitatii iar alaturarea lor determina un transfer de imagine pozitiva asupra candidatului.

Crearea de evenimente centrate in special pe imaginea presedintelui partidului ar putea fi un motiv care sa explice diferenta dintre procentul obtinut de dl. Roman in turul intai al prezidentialelor (20.54%) si cele obtinute de formatiunea sa politica (13%). (vezi anexa 6)

Incercand sa-si asigure sprijinul sau macar neutralitatea unor formatiuni politice, PD va desfasura pe tot parcursul campaniei o activitatea intensa de incheiere a unor aliante (PSDR, CDR) sau acordui (PAC, UDMR), evitand astfel o parte din atacurile la adresa sa sau a partidului si asigurandu-si in final un loc la guvernare, in schimbul sprijinului acordat CDR-ului in turul doi.

Cele 20,54% obtinute in urma alegerilor prezidentiale au insemnat, la drept vorbind, victoria, si nu infrangerea lui Petre Roman. Numarul de voturi pe care l-a obtinut i-a permis sa incline balanta in turul urmator, in favoarea lui Emil Constantinescu si sa asigure participarea la guvernare a aliantei politice pe care o conduce. (vezi anexa 6)

In aceasta campanie s-a incercat aplicarea tehnicilor specifice violentei simbolice.  Candidatul a oferit publicului larg ocazii in care acesta se putea identifica cu liderul sau, ocazii in care si-au putut face auzite, chiar daca numai prin procura, frustrarile, nemultumirile care-l apasa zi de zi.  Tot prin intermediul dlui. Petre Roman multi romani au “tras o palma” PDSR-ului, dar in principal lui Ion Iliescu, devenit “tapul ispasitor” pentru toate problemele cu care se confrunta societatea romaneasca.

Imaginea pe care au dorit sa o transmita a fost propagata de mass media, Petre Roman facandu-si auzite punctele importante din campanie prin intermediul presei si al audio-vizualului.

CONCLUZII

               Asa cum reiese din liniile de constructie schitate in introducere, lucrarea de fata si-a propus analiza comparartiva regimurilor politice democratice si a celor totalitare din perspectiva nevoii lor de violenta simbolica pentru a se putea mentine si reproduce. Altfel spus, echilibrul dinamic al ambelor tipuri de regimuri politice este dependent de masura in care reuseste sa gestioneze violenta sociala si emotiile colective. Or, acest lucru poate fi realizat doar prin intermediul violentei simbolice.

          Din punctul de vedere al analizei mele, puterea politica este apanajul celor care detin monopolul asupra violentei si stabilesc mecanismele de control al acesteia.

          Puterea politica a ambelor tipuri de regimuri detine un capital simbolic pecare-l mainpuleaza in vederea pastrarii ei insesi ca elita.

          Fundamentul pe care se construieste acest capital simbolic il reprezinta miturile politice ce functioneaza in societate si la care face apel Puterea (de orice fel) pentru legitimare.

          In ceea ce priveste violenta simbolica, regimurile de tip democratic beneficiaza de o neta superioritate datorita capacitatii lor de a gestiona vilenta interna a oricarui grup social. Aceasta capacitate ii permite mentinerea si reproducerea de care vorbeam mai sus, lucru ce nu e valabil in cazul totalitarismelor care nu ofera “supape de evacuare” a acestei violente.

          Necesarul de vilenta simbolica al Puterii intr-o societate democratica este cel mai bine intruchipat de campaniile electorale devenite adevarate piete unde se intalnesc cererea si oferta. Oferta se propune spectatorilor intr-o mainera cat mai atractiva si-l prinde in plasa pe cel care crede ca politicianul este instrumentul indeplinirii dorintelor si refularii frustrarilor acumulate si inregistrate la nivel social.

          In aceste conditii, cetateanul nu mai este liber in totalitate sa aleaga ceea crede ca este mai bun, pentru ca in lumea contemporana nu mai intereseaza ceea ce se spune, ci felul cumm se spune (acest lucru este valabil pentru ambele tipuri de regimuri politice).

          Societatea romaneasca s-a confruntat si se confrunta la randul ei cu violenta simbolica, Putere si electorat invatand regulile jocului democratic si supunandu-se legilor acestui tip de violenta.

          Campania electorala a lui Petre Roman pentru alegerile din 1996 este un exemplu in acest sens. Manipularea nu este singulara, asa cum reiese din analiza campaniei electorale a lui François Mitterrand.

          Violenta simbolica a campaniilor electorale este principala supapa si conditie sine qua non a democratiilor de evacuare a violentei sociale.

          Manipularea prin intermediul acestui tip de violenta, insa nu s-ar putea realiza fara ritualizarea periodica intruchipata in campaniile electorale.

          Regim democratic sau regim totalitar au nevoie de violenta simbolica in aceeasi masura. Astfel, desi diferite la nivel de structura, de reguli de interactiune dintre lumea politica si sociala, aceste doua tipuri de rigimuri politice se fundamenteaza pe acelasi tip de mecanisme care sa le asigure legitimitatea. Aceste mecanisme sunt toate parti ale unui proces de legitimare prin violenta simbolica a Puterii asupra lumii sociale,  prin manipulare adica.

         

Bibliografie:

§       ARENDT, Hannah – Crizele republicii, Humanitas, Bucuresti, 1999

§       BRAUD, Phillipe – Gradina deliciilor democratiei, Globus, Bucuresti, 1995

§       BONDREA, Aurelian – Opinia publica, democratia si statul de drept, Fundatia “Romania de maine”, Bucuresti, 1996

§       EDELMAN, Murray – Politica si utilizarea simbolurillor, Polirom, Iasi, 1999

§       FICEAC, Bogdan – Tehnici de manipulare, Nemira, Bucuresti, 1997

§       FLOREA, Ion – Mistica politica si paradoxurile democratiei, Fundatia “Romania de maine”, Bucuresti, 1996

§       GIRARDED, Raoul – Mituri si mitologii politice, Institutul European, Bucuresti, 1997

§       GOIAN, I., TANASESCU, G., DIACONESCU, C., PAVALAN, L. - Individ, libertate, mituri politice, Institutul de Teorie Sociala, Bucuresti, 1997

§       JOULE, R.V., Beauvois J.L. – Tratat de manipulare, Antet, Bucuresti, 1997

§       KOTLER, Philip – Managementul marketingului, Teora, Bucuresti, 2000

§       MOSCOVICI, Serge – Psihologia sociala sau masina de fabricat zei, Polirom, Iasi, 1997

§       REVEL, Jean-François – Revirimentul democratiei, Humanitas, Bucuresti, 1995

§       SCHWARTZENBERG, Roger Gerard - Statul spectacol. Eseu asupra si impotriva star-sistemului in politica,  Scripta, Bucuresti

§       STANCIUGELU, Stefan – Violenta, mit si revolutie, All, Bucuresti, 1998

§       THOVERON, Gabriel – Comunicarea politica azi, Antet, Bucuresti, 1996

§       VASILE, M – Tehnica luptei electorale, Nelmaho, Bucuresti, 2000

§       VOICU, George – Pluripartidismul, All, Bucuresti, 1998

§       VOLKOFF, Vladimir – Tratat de dezinformare, Antet, Bucuresti, 1997

§       WEBER, Max – Politica, o vocatie si o profesie, Anima, Bucuresti, 1996

§       WIERZBICKI, Piotr – Structura minciunii, Nemira, Bucuresti, 1996

§       COTIDIANUL “ADEVARUL”,  colectia ian.-nov. 1996

§       COTIDIANUL “AZI”, colectia ian.-nov. 1996

§       COTIDIANUL “VOCEA ROMANIEI”, colectia ian.-nov. 1996

§       COTIDIANUL “EVENIMENTUL ZILEI”, colectia ian.-nov. 1996



[1] Hannah Arendt, Crizele republicii, Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 116

[2] Stefan Stanciugelu, Violenta, mit si revolutie,  All, Bucuresti, 1999, p. 66

[3] Idem, p. 68

[4] Hannah Arendt, Crizele republicii,  Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 139

[5] Idem p. 139

[6] Idem  p.141

[7] Idem, p. 112

[8] Idem, p. 146

[9] Irenaus Eibl Eibesfedt, Agresivitatea umana, ed. Trei, Bucuresti, 1995, p. 22-23

[10] Hannah Arendt, Op. Cit., p. 143

[11] Stefan Stanciugelu, Op. Cit., p. 88

[12] Idem, p. 88

[13] Hannah Arendt, Op. Cit., p. 127

[14] Idem, p. 145

[15] Stefan Stanciugelu, Op. Cit., p. 88

[16] Idem, p. 97

[17] Idem, p. 94

[18] Idem, p. 101

[19] Stefan Stanciugelu, Op. Cit.,p. 101-102

[20] Murray Edelman, Politica si utilizarea simbolurilor, ed. Polirom, Bucuresti, 1999, p. 76

[21] Murray Edelman, Op. Cit., p. 81

[22] Murray Edelman, Op. Cit., p. 90

[23] Ion Florea, Mistica politica si paradoxurile democratiei, ed. Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 1996, p. 35

[24] Idem, p. 36

[25] Ion Florea, Op. Cit.,p. 37

[26] Ion Goian, Gabriela Tanasescu, Carmen Diaconescu, Lorena Pavalan, Individ, libertate, mituri politice, ed. Institutului de Teorie Sociala, Bucuresti, 1997, p. 157

[27] Ion Goian, Gabriela Tanasescu, Carmen Diaconescu, Lorena Pavalan, Op. Cit., p.174

[28] Ibidem, p. 174

[29] Idem, p. 186

[30] Idem, p. 187

[31] Raoul Girardet, Mituri si mitologii politice, ed. Institutului European, Bucuresti, 1997, p. 4

[32] Idem, p. 23

[33] Raoul Girardet, Op. Cit., p. 22

[34] Idem, p. 37

[35] Idem, p. 7

[36] Raoul Girardet, Op. Cit., p. 56

[37] Idem, p.58

[38] Idem, p. 70

[39] Idem, p. 78

[40] Raoul Girardet, Op. Cit., p. 78

[41] Idem, p. 129

[42] Idem, p. 142

[43] Idem, p. 143

[44] Stefan Stanciugelu, Violenta, mit si revolutie, ed. All, Bucuresti, 1999, p. 93

[45] Stefan Stanciugelu, Op. Cit., p. 95

[46] Idem, p. 96

[47] Philippe Band,  p. 48

[48] Idem, p.52

[49] Ion Goian, Gabriela Tanasesci, Carmen Diaconescu, Lorena Pavalan,Op. Cit., p. 187

[50] Ion Florea, Op. Cit., p. 41

[51] Idem, p. 41

[52] Ion Florea, Op. Cit.,p. 48

[53] Jean-François Revel, Revirimentul democratiei, ed. Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 37

[54] Jean-François Revel, Op. Cit., p. 40

[55] Idem, p. 45

[56] Stefan Stanciugelu, Op. Cit, p. 97

[57] Piotr Wierzbicki, Structura minciunii,  Nemira, Bucuresti, 1996, p. 36-47

[58] Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare,  Nemira, Bucuresti, 1997, p. 62

[59] Bogdan Ficeac, Op. Cit., p. 65

[60] Idem, p. 66

[61] Bogdan Ficeac, Op. Cit., p. 70

[62] Vladimir Volkoff, Op. Cit., p. 19

[63] Roger Gerard Schwartzenberg, Statul spectacol. Eseu asupra si impotriva star-sistemului in politica,  Scripta, Bucuresti, 1996, p. 46

[64] Philippe Braud, Op. Cit, p. 180

[65] Philippe Braud, Op cit., p. 199

[66] Philippe Braud, Op Cit.,  p. 210

[67] Philippe Brand, Op. Cit., p. 211

[68] Philippe Braud, Op. Cit., p. 260

[69] Stefan Stanciugelu, Op. Cit., p. 101

[70] Idem, p. 106-107

[71] Philip Kotler, Managementul marketingului, ed. Teora, Bucuresti, 2000, p. 231

[72] M. Vasile, Tehnica luptei electorale, Nelmaco, Bucuresti, 2000, p. 33

[73] M. Vasile, Op. Cit., p. 58

[74] M. Valisle, Op. Cit., p. 62

[75] S. Stanciugelu, Op. Cit., p. 113

[76] S. Stanciugelu, Op. Cit., p. 93

[77] Idem, p. 95

[78] Ph. Braud, Vezi S. Stanciugelu, Op. Cit., p. 97

[79] Gabriel Thoveron, Comunicarea politica azi, Antet, Bucuresti, 1996, p. 46-50

[80] M Weber, Politica o vocatie si o profesie, Anima, Bucuresti 1996, p. 12-13

[81] Vocea Romaniei, nr. 874, din 14 octombrie 1996

[82] Vezi Gabriel Thoveron, Op. Cit., p. 129-135









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani