Cruciadele - cauzele si caracterul cruciadelor referat






CRUCIADELE

Radulescu Octavian

Caracterul si cauzele cruciadelor

Cruciadele pot fi definite ca expeditii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri si coloniza regiuni din Orientul Apropiat, indeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au aparut intr‑o societate aflata in plina expansiune politica si militara si sunt o intregire a procesului de colonizare petrecut in Europa, la ele participand toate clasele si paturile sociale.

Aspectul religios consta in faptul ca aceste expeditii au fost insotite, la inceput, de o ideologie crestina. Proclamate ca „razboaie sfinte”, ele au fost organizate in numele eliberarii asa numitelor „locuri sfinte” (Ierusalimul), de sub dominatia musulmana. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea lor a revenit papalitatii al carei rol, pe plan international, se afirma in secolul al XI‑lea.

Orientul Apropiat (Bizantul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic si cultural decat Occidentul, exercita, la sfarsitul secolului al XI‑lea, o puternica atractie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea data trecea printr‑o perioada de criza ca urmare a incheierii procesului de aservire a taranimii, a cresterii puterii principilor, a instituirii „ordinului” cavaleresc, a sporului demografic, precum si a unor factori naturali: inundatii, seceta, foamete, molime etc. Anarhia politica aducea prejudicii atat economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cat si celei orasenesti. Canalizarea spiritului razboinic al cavalerilor in afara Europei, aparea tuturor o solutie fericita. La ideea de cruciada au aderat repede si orasenii, care intrezareau posibilitatea unor noi piete de desfacere si aprovizionare.

Participarea masiva a taranimii la cruciade se explica, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de alta parte, prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic in evul mediu, fapt dovedit cu prisosinta in timpul cruciadelor copiilor.

Principii s‑au alaturat si ei cruciadelor deoarece nu puteau ramane in afara unei lupte care le‑ar fi adus noi stapaniri, prestigiu si glorie, dar, de la inceput, intre idealul nobiliar si cel popular a existat o prapastie.

Posibilitatea unor actiuni militare in rasarit si a unor deplasari da mase a fost creata de insasi situatia politica din Orientul Apropiat. In a doua jumatate a secolului al XI‑lea, turcii selgiucizi, dupa ce au cucerit Bagdadul (1055), au inaintat in Asia Mica, in Siria si Palestina, pe atunci stapanite de Califul din Egipt, iar in anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Capadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizant, intr‑un moment in care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. In aceasta situatie imparatii bizantini au fost nevoiti, in mai multe randuri, sa ceara ajutor militar in Occident. Asa s‑a nascut initiativa papalitatii de a organiza expeditii in urma carora scaunul apostolic si‑ar fi marit sfera de influenta, mai intai prin inlaturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolica si ortodoxa, apoi, prin raspandirea catolicismului in noi regiuni. In conciliile de la Piacenza si Clermont (10959, apelul de cruciada a fost lansat de catre papa Urban al II‑lea.

Cruciada I (1096-1099)

Prima cruciada s‑a desfasurat in doua etape: expeditia saracimii, condusa de Petre Pustnicul si Walter cel Sarac, si expeditia cavalerilor grupati in patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai tarziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I si Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent si Tancred de Sicilia.

Masele popolare au ajuns la Constantinopol, trecand prin Germania, Boemia si Ungaria. Imparatul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburarile in oras, i‑a transportat pe cruciati pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrati de trupele selgiucide sau facuti prizonieri si dusi in robie.

Cruciada cavalerilor s‑a deschis cu masacrarea evreilor din orasele de pe Rin, Köln si Mainz, anuntand prin aceasta caracterul sangeros si de jaf ce aveau sa‑l imbrace expeditiile. In anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au incheiat o intelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau sa recunoasca suzeranitatea imparatului in teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciatii au respins armata selgiucida si au cucerit Niceea si Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat sapte luni, dar in cele din urma a fost si ea ocupata (1098). Cruciatii au trebuit sa lupte cu musulmanii inca un an pentru a‑si croi drum spre Ierusalim. Abia in anul 1099 orasul a cazut in mainile lor.



In urma cuceririlor facute, s‑au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscuta din „Asezamintele Ierusalimului”, o culegere de norme juridice privind obligatiile si drepturile clasei feudale, care reprezinta expresia clasica a ordinii feudale. Pentru mentinerea ordinii in randul populatiei cucerite si pentru inlaturarea rascoalelor s‑au infiintat ordine militaro-calugaresti: Ordinul Ioanitilor si Templierilor, organizat la inceputul secolului al XII‑lea de calugarii francezi si Ordinul german al teutonilor, spre sfarsitul aceluiasi veac.

Cruciadele a II-a (1147-1148) si a III-a (1190-1192)

Turcii nu au renuntat la teritoriile pierdute. Capeteniile selgiucide, pe moment, au pus capat rivalitatilor dintre ele si unindu‑se au inceput contraofensiva, ajutate fiind de nemultumirile din randul populatiei supuse, care se rascoala in mai multe randuri. Cele doua razboaie purtate, in anii 1144-1146, intre cruciati si selgiucizi au sfarsit cu recucerirea Edessei de catre musulmani. Aceasta a fost cauza organizarii celei de a doua cruciade (1147-1148) de catre papa Eugen al III‑lea. O armata franceza, condusa de regele Ludovic al VII‑lea si o oaste germana, in frunte cu imparatul Conrad al III‑lea, mergand pe urmele primilor cruciati, in vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispozitie de imparatul Manuel Comnenul, au trecut in Asia Mica. Aici cele doua ostiri au fost risipite de turci, iar Ludovic si Conrad, cu resturi din armata, si-au sfarsit expeditia ca simpli pelerini.

In tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Egiptului, Saladin, un militar si om politic capabil. a unit lumea musulmana sub conducerea sa si si‑a indreptat atacul impotriva Ierusalimului. In lupta de la Hittin (1187), in apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a infrant pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan si a pus stapanire pe oras. Papa Clement al III‑lea a lansat un nou apel de cruciada, la care au raspuns regii Angliei si Frantei - Richard Inima de Leu si Filip al II‑lea August - si imparatul Germaniei, Frederic I Barbarossa. In vara anului 1190 o armata uriasa, bine echipata, era gata de razboi. Filip al II‑lea s‑a imbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, in timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecati, au debarcat in Sicilia, unde au facut un popas lung, de un an, fapt ce i‑a permis imparatului german sa ajunga primul in Asia Mica, unde a reusit sa‑l invinga pe sultanul de Iconium. Victoria, insa,nu a putut fi fructificata, deoarece Barbarosa a murit inecat pe cand incerca sa traverseze, calare, raul Cydnus. Ramasi fara conducator, cea mai mare parte din cruciati s‑au imprastiat, numai un numar mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V‑lea, si‑au continuat drumul, iar in anul 1191 cele trei armate se intalneau in preajma Ierusalimului, dupa ce in drumul sau Richard cucerise insula Cicpru si o cedase lui Guy de Lusignan. Singura actiune comuna a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, inceput in anul 1189, interventia lor determinand, in mare masura, capitularea orasului (13 iulie 1191). Dupa acest succes au inceput neintelegerile din tabara cruciatilor, ele obligand pe cei trei conducatori sa abandoneze expeditia.

Cruciada a IV-a (1202-1204)

Cruciada a IV-a este legata de numele puternicului pontif Inocentiu al III‑lea si de politica sa de a‑si impune suprematia asupra intregii lumi crestine, occidentale si orientale. In anul 1190 papa a inceput predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.

La inceputul secolului al XIII‑lea cruciadele isi pierdusera baza populara, intre cruciada populara si cea aristocratica distanta se adancise, paturile sarace nu mai aveau incredere in actiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV‑a a insemnat o abatere fatisa de la scopul de cruciada. Mai intai, pentru ca expeditia a fost planuita impotriva Egiptului, centrul unitatii musulmane, si nu ca o actiune de cucerire directa a Ierusalimului. In al doilea rand, expeditia a inceput prin asediul cetatii Zara (noiembrie 1202), situata pe coasta Dalmatiei si stapanita de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protectia scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese ceruta cruciatilor de catre dogele Venetiei, Henric Dandolo, in schimbul transportarii trupelor pana la Alexandria. In al treilea rand, in urma unei abateri de la planul initial al cruciadei, cavalerii s‑au indreptat spre Bizant unde lupta pentru tron favoriza o interventie. Si de data aceasta cruciatii erau indemnati de dogele Venetiei, care dorea sa‑si sporeasca privilegiile comerciale in Imperiul de Rasarit.

In luna mai a anului 1203, cruciatii, imbarcati pe vase venetiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orasul si au reinscaunat pe Isac al II‑lea Anghelos, caruia apoi i‑au pretins despagubiri banesti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma ceruta, in anul 1204 cruciatii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit‑o si au luat‑o in stapanire.





Consecinta cruciadei a IV‑a a fost desfiintarea Imperiului bizantin si impartirea lui in mai multe state: Imperiul Latin de Rasarit, imparat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul si Trapezuntul. Venetia, dat fiind contributia pe care o adusese in aceasta expeditie, primea privilegii comerciale si stapaniri teritoriale intinse.

Imperiul bizantin a fost restaurat in anul 1261, dar el nu si‑a mai gasit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV‑a, prin efectele ei, a contribuit la esecul final al cruciadelor.

Celelalte cruciade

Intre anii 1217 si 1270 au fost inca patru cruciade: Cruciada a V‑a (1217-1221), cruciada a VI‑a (1228-1229), cruciada a VII‑a (1248-1250) si a VIII‑a (1270), dar nici una din ele nu a avut vreun folos cruciatilor.

Ideea care persista era atacarea Egiptului, a carui cucerire ar fi deschis cruciatilor drumul spre Ierusalim. Dar inaintarea pe Valea Nilului era practic imposibila, asa cum a dovedit‑o campania lui Jeaune de Brienne, in anul 1221, si a lui Ludovic al IX‑lea cel Sfant, din 1248.

Cu aceasta ultima incercare asa-numitele „cruciade clasice” luau sfarsit. Rand pe rand statele din Orient au fost recucerite de musulmani. In 1268 a fost recucerita Antiohia, in anul 1289 Tripoli, iar in anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistenta al cruciatilor. Doar regatul Ciprului a ramas in mana „latinilor” mai multa vreme, el fiind cucerit de turcii otomani abia in 1571.

Urmarile cruciadelor

Cruciadele au avut consecinte negative si pozitive, cele negative decurgand din distrugerile de bunuri si masacrele ce aveau loc in timpul razboaielor, din exploatarea populatiei supuse, cele pozitive constand in contactul dintre doua civilizatii, care s‑au influentat reciproc.

Statele crestine formate, desi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de doua sute de ani, zeci de mii de cruciati sa se deplaseze in Orientul Apropiat si, o data cu ei, au patruns si moravurile apusene, pe care clasa dominanta din Orient le‑a adoptat. La randul lor, feudalii apuseni au imprumutat forme ale rafinamentului si luxului oriental, pe care le‑au adus apoi in Europa.

Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legaturilor dintre Orient si Occident. Relatiile comerciale ale europei apusene cu orientul s‑au accentuat, fapt de care au profitat orasele, mai ales cele din Italia si sudul Frantei. In veacul al XIII‑lea, Venetia si Genova faceau comert cu Orientul prin porturile Siriei si Egiptului. Ele aduceau marfuri din Orientul musulman, din China, insulele Sonde, din India. Venetia si Genova au infiintat factorii comerciale la Caffa si la Tana, de unde faceau negot cu Rusia si Polonia, astfel ca in perioada amintita se poate vorbi de o suprematie maritima si comerciala a celor doua orase in intreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea oraselor s‑au raspandit unele procedee orientale in domeniul industriei textile si al prelucrarii metalelor. In Europa s‑au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lamaiul.

Din punct de vedere politic, cruciadele au inlesnit, in Europa apuseana, procesul de centralizare si de afirmare a regalitatii, ca urmare a slabirii unei parti a nobilimii si a stirbirii adusa autoritatii papale.

Pentru taranime expeditiile in Orient au insemnat o sporire a obligatiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le faceau nobilii. Dar, in acelasi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a taranilor din serbie, eliberarea prin rascumparare fiind si ea o sursa de venit. Aceeasi nevoie de bani a facut ca nobilii sa cedeze presiunii oraselor de a‑si rascumpara libertatea.

Cultura a fost si ea influentata de cruciade. Din a doua jumatate a secolului al XII‑lea, se pun bazele oreintalisticii. Cunoasterea Orientului a dat gandirii filosofice, incepand cu Raymond Lulle si Thomas d’Aquino un nou impuls si o noua orientare. Cruciadele au dus la imbogatirea literaturii europene cu noi teme si la dezvoltarea ei in limba materna. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales in Italia, se resimte de influentele orientale, tot asa cum in Siria si Palestina stilul renan si romanic din norul Frantei au lasat vestigii (castelele Beaufort, Kerak, Ibelin, manastirea de langa Bethleem).










Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu

















Cauta referat
Scriitori romani