3.2 - SCENARII DE SOLUTIONARE A FENOMENULUI TRANSNISTREAN „Conflictul transnistrean, vechi de peste un deceniu, a constituit si ramane in continuare un factor destabilizator in dezvoltarea Republicii Moldova.” Este un fapt evident ca viitorul statalitatii si identitatii politice a ceea ce numim astazi Republica Moldova si a romanilor de pretutindeni va fi in mare parte determinat si conditionat de evolutia fenomenului transnistrean, de reglementarea acestuia si de modalitatea de rezolvare a dilemelor ce il insotesc. Aceste procese sunt si ele, la randul lor, in stransa legatura cu evolutiile politico-economice ale celor trei actori principali: Chisinau, Tiraspol si Moscova. Astfel, pe parcursul deceniului de cautare a solutiilor pentru problema transnistreana, au fost promovate mai multe sugestii, scenarii si propuneri de reglementare reciproc avantajoasa. Printre ideile forte care pot fi scoase in evidenta sunt: Actiuni de implicare pe larg a comunitatii internationale in solutionarea conflictului transnistrean si plasarea operatiunii de mentinere a pacii sub mandatul unei organizatii internationale abilitate cu solutionarea problemelor de securitate (ONU, OSCE). Elaborarea unei declaratii politice cu privire la suspendarea statutului Republicii Moldova ca parte a actualei oparatiuni de mentinere a pacii, ca una care contravine normelor dreptului international, si adoptarea acesteia de fortele politice din Moldova. Elaborarea si prezentarea unei pozitii ferme a RM referitor la crearea fortelor de mentinere a pacii in stricta concordanta cu normele dreptului international. Renuntarea la o oarecare alta participare la viitoarea operatiune de mentinere a pacii internationala sub mandatul unei organizatii internationale decat cea care reiese din statutul de tara gazda, parte la conflictul armat. Transformarea zonei de securitate in zona demilitarizata si extinderea acesteia, odata cu retragerea Armatei a 14-a, pe tot teritoriul din stanga Nistrului si monitorizarea indeplinirii acestei prevederi de catre pacificatorii internationali. Aceste sugestii deriva din studii comparative, generale, dar si particularitatile pe care le developeaza pe parcursul a zece ani conflictul transnistrean. Astfel, se ia in consideratie experienta tarilor care cunosc fenomenul respectiv. Astfel, in dependenta de experienta universala, au fost propuse cateva scenarii. Vom analiza in continuare scenariile de baza care au fost generate pe parcursul celor zece ani de cautari ale solutiei optimale. In Irlanda de Nord nu s-a reusit nici un progres catre oprirea violentei pana cand Marea Britanie si Irlanda n-au gasit un teren comun pentru reglementarea problemei. Divizarea Ciprului continua anume din cauza persistentei divergentelor politicii externe a Turciei si Greciei. Referitor la Moldova a devenit clar ca pana in momentul cand Chisinaul si Moscova nu-si vor gasi un teren comun cu privire la obiectivele politicii lor externe, incompatibilitatea prezenta se va reflecta direct in Transnistria. Care ar putea fi acest teren comun? Unul dintre cele mai optimiste ar fi apropierea Rusiei de catre Uniunea Europeana din punct de vedere economic si de NATO din punct de vedere a securitatii. Aceasta nu este inimaginabil dat fiind interesul Rusiei in pietele europene si in general integrarea in lumea dezvoltata. Carta semnata de Rusia cu NATO si statutul de membru in Grupul celor 8 sunt semne de progres in aceasta directie. In eventualitatea unui asemenea scenariu, apropierea obiectivelor politice externe a Moscovei si Chisinaului va avea cu certitudine un impact in Transnistria, cu o posibila retragere a armatei ruse din Moldova si o anumita presiune asupra autoritatilor transnistrene de a fi mai cooperante in cautarea unor solutii integrative. Acest scenariu il numim nord-irlandez. In pofida dezirabilitatii acestuia, nimeni nu poate prognoza cu certitudine o schimbare profunda in politica externa a Rusiei in urmatorii zece-douazeci de ani, iar pana atunci, pozitia ei in Transnistria va ramane neschimbata – permanentizarea echilibrului atins. Al doilea scenariu este cel cipriot, care presupune o confruntare politica deschisa de interese strategice divergente. Sa presupunem ca Moldova urmeaza o politica de integrare europeana sustinuta de Romania, precum Cipru este sustinut in prezent de Grecia. In cazul cand Uniunea Europeana ii refuza o relatie speciala, Rusia poate adopta politica de presiune a Turciei. Care strategie ar urma sa adopte Moldova pentru a-si servi cel mai bine interesele in cazul acestui scenariu? Optiunea separarii de Transnistria este deja discutata la Chisinau. De facto, Moldova are foarte putine interese economice in Transnistria. Din contra, structurile mafiote transnistrene paraziteaza intregul teritoriu al Moldovei, contribuind la cresterea economiei subterane. La nivel politic recunoasterea unei regiuni separatiste ar putea fi o carte puternica de jucat. Deoarece atat Rusia, cat si Ucraina se confrunta cu miscari separatiste in interior, un precedent sponsorizat de ele insele va avea un ecou imediat in interiorul acestor tari. O alta optiune politica a Chisinaului ar fi declararea regiunii ca fiind ocupata de o armata straina, o realitate de altfel, si cautarea unui sprijin international pentru decolonizarea ei. Aceasta este politica adoptata de Cipru, si chiar daca ea nu a reusit sa-si atinga scopul final, re-unificarea insulei, aceasta a adus o importanta recunoastere internationala, la fel ca si mobilizarea intregii natiuni pentru reconstructie si o crestere economica sustinuta cu perspective clare de aderare la UE. Pana in prezent, astfel de optiune este blocata de dependenta Moldovei de piata rusa, dar si de faptul ca Moldova nu are un avocat puternic printre tarile membre ale Uniunii Europene, iar previziunile cele mai optimiste privind integrarea Romaniei se amana pana la orizontul anului 2007. O alta politica ar fi sprijinirea procesului democratic in Transnistria, fapt care va submina regimul autoritar aflat la putere prin intarirea societatii civile si legaturilor cu cealalta parte a Nistrului. O astfel de politica ar putea avea un succes gratie absentei unui coagulant etnic in Transnistria, dar este subminata de lipsa unui consens politic in Chisinau, unde forte politice importante beneficiaza de pe urma perpetuarii disidentei transnistrene. Strategia adoptata de conducerea RM, cea de restabilire treptata a relatiilor dintre cele doua parti separate ale tarii, implicand timpul ca factor de vindecare, deriva din slabiciunea coeziunii conducerii de la Chisinau, dar si din situatia politica defavorabila a Moldovei. Daca liderii actuali se vor schimba, iar oamenii simpli ar putea uita luptele din trecut, simpla existenta a statului transnistrean cu masinile sale de educatie si propaganda (constructia nationala) va contribui la perpetuarea unei diviziuni adanci. Pe de alta parte, separatismul transnistrean este o piedica serioasa in calea de dezvoltare a intregii Moldove. In pofida acestora, strategia mentionata, cea de aducere a timpului ca factor de schimbare in balanta de forte este confirmata de o analiza mai atenta a evolutiilor probabile pe aceasta scena geopolitica si pare sa legitimeze politica Chisinaului de asteptare-intarire vis-a-vis de Transnistria in urmatorii zece ani. Acest model este numit vest-german, cu o mare doza de aproximare, bineinteles. Se asteapta ca in acesti zece ani balanta de forte se va schimba, Moldova devenind mai puternica economic, obtinand sprijin extern mai semnificativ. Variabila necunoscuta ramane a fi Rusia. In cazul in care Rusia adopta o politica competitiva fata de Occident, Moldova ar putea fi fortata sa adopte modelul cipriot de delimitare si presiune. Din contra, daca Rusia adopta o politica constructiva, atunci o solutie integrativa poate fi gasita mai usor decat in cazul Irlandei de Nord. Prin reforme interne si restructurari, extinderea Uniunii Europene si a NATO catre Est va dezvolta pe baza valorilor democratice ale statului de drept si a economiei de piata un sistem politic eurasian care nu va exclude, ci mai degraba va atrage Rusia sub diverse forme de cooperare. Dar, date fiind realitatile geopolitice, aceasta evolutie a procesului politic european presupune o Rusie democrata, pasnica, prospera si eliberata de toate bagajele istorice imperiale si interesata in consolidarea acestor valori. Modul in care Rusia va intelege sa-si proiecteze propria evolutie ca stat modern, democratic, european asupra teritoriului moldovenesc transnistrean va da masura si perspectivei solutionarii conflictului. O baza solida in relatiile principiale cu RM poate fi o garantie mai mare decat orice enclava teritoriala intemeiata pe vechile norme imperiale, hegemonice. In orice caz, interesele rusesti in regiune vor trebui acomodate institutional. Eventuala apropiere a Ucrainei de Occident ar putea contribui considerabil la cautarea unor solutii integrative in interiorul Moldovei. Toate aceste scenarii presupun o continua existenta a conflictului transnistrean pentru inca, cel putin, un deceniu care va marca dezvoltarea RM. O solutie integrativa nu poate fi prevazuta in perspectiva apropiata. Toate trei scenarii presupun o relatie tensionata, o tendinta de intarire si inarmare a ambelor parti precum si o competitie economica acerba. Din aceasta perspectiva, strategia optima pentru Chisinau ar fi: Prioritatea intereselor cetatenilor de pe malul drept si nesacrificarea lor pe altarul unei solutionari iluzorii a conflictului. Intarirea ordinii de drept in teritoriul controlat de guvernul central, inclusiv prin delimitarea clara de zona necontrolata. Promovarea RM pe arena internationala. Aceste strategii ar urma sa diminueze efectele negative cauzate de existenta conflictului transnistrean pentru dezvoltarea Moldovei ca stat modern european pe de o parte, si sa-i ofere parghii economice si politice suplimentare pentru a influenta transformarea conflictului intr-o directie favorabila. Pe langa aceste modalitati si posibilitati, Oleg Serebrean propune un model de solutionare care are ca obiectiv cooperarea cu Ucraina, prin care se vede o oportunitate destul de atractiva pentru rezolvarea problemei. O. Serebrean considera ca traditia de a vedea cheia solutiei conflictului transnistrean la Moscova sau in egala masura la Moscova si Chisinau, trebuie abandonata. Caci, se ignora adesea rolul Ucrainei. Si pacat, pentru ca majoritatea variantelor posibile de solutionare a conflictului transnistrean trebuie sa ia in consideratie mai ales Ucraina, tara ce a fost un veritabil spate de front pentru separatisti in timpul conflictului armat din 1992. In ce constau aceste variante? Prima ar fi blocarea RMN in cazul cand tratativele intra in impas si Chisinaul nu-si mai poate permite politica concesiilor, ce nu s-a soldat cu nici un rezultat. In acest caz, evident ca ar urma sa discutam cu Kievul si nu cu Moscova. Datorita asezarii si configuratiei geografice a Transnistriei, o blocada a regiunii e foarte usor de organizat. Ideea ca Transnistria ar recurge la decuparea energiei electrice si a gazului e mult prea exagerata in ce priveste consecintele unei asemenea strategii din partea Tiraspolului. RM se poate usor conecta la retelele europene de electricitate si la conductele de gaz natural din Romania. Aceasta cu atat mai mult cu cat importul energiei electrice din Romania pare sa fie mai putin costisitor decat agentii energetici importati din Rasarit. Nici ideea ca sistemul de transport al RM ar fi profund afectat in cazul unei asemenea diversiuni nu rezista. Conexiunea feroviara cu Moscova s-ar face pe linia Chisinau-Ocnita-Moghiliov Podolsk, iar conexiunea auto cu Odesa poate fi facuta si pe traseul Chisinau-Anenii Noi-Causeni-Belgorod Dnestrovsk. In rest, avem o filiera intacta care ne conecteaza cu Cernautii, Lvovul, Varsovia, o alta filiera ce ne conecteaza cu Kievul, Moscova si Petersburgul (nodul feroviar Ocnita), doua filiere ce ne conecteaza cu Romania, si respectiv, cu tot Sud-Estul Europei (prin Ungheni si Cantemir), si doua filiere ce ies din nodul feroviar Basarabeasca si acced spre Odesa si Ismail. Apoi, sa nu uitam ca Transnistria nu este producator de gaz natural sau de carbune energetic. In cazul cand RM ar fi dispusa sa recurga la un astfel de scenariu, chiar Chisinaul ar putea cere Ucrainei deconectarea zonei de la gaz si energie electrica pe toate conductele si retelele ce traverseaza Transnistria. Un embargo economic total in prag de iarna, cand nimeni n-ar putea nici iesi nici intra in asa-zisa RMN, cand nici un mijloc de transport n-ar mai ajunge in aceasta regiune, cand nici gazul natural, nici energia electrica n-ar mai ajunge la consumatorii de acolo, ma intreb cate zile ar putea rezista RMN? Cred ca numarate. Faptul ca Chisinaul nu recurge la un dialog mai dur cu Tiraspolul este regretabil, ca si faptul ca transnistrenii pot traversa liber teritoriul nostru si de aici pot pleca nestingheriti in orice tara. Daca cel putin am solicita Ucrainei sa nu permita accesul mijloacelor de transport cu numere transnistrene pe teritoriul sau, si nici trecerea cetatenilor cu pasapoarte ale RMN, deja am crea mari dificultati si inconveniente separatistilor. Transnistria este o enclava continentala, lipsita de orice mijloace de subzistenta, fara legaturi externe, un subiect nerecunoscut pe arena mondiala. Pe plan international, embargoul se aplica unor tari care incalca regulile de joc ale comunitatii internationale. In cazul Transnistriei e vorba de o blocada economica interna care nu necesita o aprobare internationala, ci, eventual, doar consultari. Pentru a evita traficul clandestin, se poate solicita ucrainenilor utilizarea unor puncte mixte de control de frontiera pe intreaga portiune transnistreana. Daca s-ar proceda la o astfel de izolare a zonei, unica posibilitate de contact cu lumea este cea aeriana. Desigur, un astfel de scenariu trebuie foarte bine pregatit nu doar sub aspect economic, ci si politico-diplomatic. Atat Moscova, cat si cancelariile europene trebuie sa inteleaga aceasta modalitate de rezolvare, adoptata de Chisinau. Si Tiraspolul trebuie informat ca in cazul instituirii embargoului, toate intelegerile anterioare se anuleaza. O alta varianta care implica Kievul si care a fost vehiculata prin 1992 este cea a schimbului de teritorii. Astazi, in conditiile in care tratatul de recunoastere a frontierei cu Ucraina a fost semnat, e mult mai greu, sau chiar e imposibil de schimbat ceva, recurgand la aceasta solutie. Greseala a fost comisa in momentul declararii independentei, deoarece in declaratia de independenta trebuia sa fie condamnat nu atat Pactul Ribbentrop-Molotov si actul de agresiune din 28 iunie 1940, or juridic, noi faceam parte din URSS in urma tratatului de pace de la Paris din februarie 1947, cat neavenit actul ce s-a produs la 2 august 1940, care modifica frontiera Republicii Moldovenesti o data cu transformarea ei din republica autonoma in republica unionala. In urma acestui act noi am pierdut 21,0 mii km patrati. Asa se intampla si cu Rusia, care are trei portiuni de frontiera disputate cu Japonia, Estonia si Letonia. De altfel, Estonia si Letonia invoca exact tipul de problema specifica si cazului moldo-ucrainean, adica mutatiile frontierei administrative ruso-letone si respectiv ruso-estone din vara anului 1940. Desigur, nu e realist sa credem ca Ucraina s-ar fi grabit sa ne cedeze aceste teritorii, dar cel putin pastram problema deschisa pentru viitor. Deci, o pozitie ferma si clara a Chisinaului in privinta frontierei sale rasaritene, ar fi cimentat nu doar independenta politica si economica a tarii, dar ar fi profilat si o strategie sigura, neechivoca si verticala de politica externa. Pe plan international, Chisinaul nu ar putea fi penalizat, precum nu sunt penalizate pentru faptul ca nu recunosc unele portiuni ale frontierei lor nici Argentina, Estonia, Letonia, India, China, Sudanul, Marocul si alte state. Pretentia noastra este una legal intemeiata si ne-am fi exprimat consecvent vointa de a o solutiona doar pe calea dialogului. Acesta trebuia sa fie mesajul Chisinaului la Forurile Internationale – Kievul trebuia obosit prin dorinta noastra de dialog. O blocada economica din partea Ucrainei, coroborata cu o presiune asupra minoritatii romanofone din Ucraina, din partea autoritatilor de la Kiev, Cernauti si Odesa, nu ar fi fost decat un atu in plus pentru Chisinau in fata comunitatii internationale. Practica negocierilor diplomatice ne-ar fi impus ca, dupa ce demaram dialogul cu Kievul cu ajutorul unor mecanisme internationale, sa pastram o pozitie ferma in a solicita intregul teritoriu, chiar daca eram siguri ca acest lucru e imposibil. Exista inca o formula posibila de rezolvare a problemei transnistrene, cea in care Kievului ii revine rolul principal. E vorba de o modificare a frontierei, dar intr-un fel ce ar avantaja mult mai putin Republica Moldova. Cedarea teritoriilor transnistrene ale RM (3,7 mii km2) Ucrainei. Ele ar avea un statut identic cu Crimeea, iar in calitate de limbi oficiale ar fi romana si ucraineana. In schimbul acestei achizitii, Ucraina ar fi oferit un statut asemanator Bucovinei si Bugeacului. La prima vedere, in acest caz ar fi avantajata doar Ucraina, insa, de fapt, nici RM nu ar iesi in pierdere, caci, oricum nu detine controlul raioanelor transnistrene. In schimb s-ar fi castigat: statalitatea politica si economica, orasul Tighina, o situatie decenta pentru cele 450 mii romani din Bucovina si Bugeac, dar si pentru cei 250 mii romani transnistreni, astazi oprimati de regimul de la Tiraspol. Solutionarea problemei in maniera respectiva ar fi redat culoare romaneasca Bucovinei, Bugeacului, fara sa puna in discutie suveranitatea ucraineasca asupra acestor teritorii. Oricum, acest mod de solutionare a conflictului transnistrean este mai logic decat cel sugerat de unele cercuri politice de la Chisinau, care sustin ca ar trebui sa scapam de povara acestui conflict prin recunoasterea independentei „rmn”. Intrebarea ar fi ce castigam in acest caz? Absolut nimic, cu exceptia unei vecinatati ostile si imprevizibile. Deja mai fireasca ar fi inghetarea conflictului si adoptarea unui scenariu cipriot, or inca nimeni n-a renuntat benevol la 11% din teritoriul sau, chiar daca suveranitatea sa in zona e doar una teoretica. Varianta ce vizeaza independenta „rmn” este nu doar absurda, ci si periculoasa sub aspect geopolitic. Varianta de solutionare a conflictului pe baza dialogului cu Rusia. E mai putin promitatoare decat formulele in care rolul principal ii revine Ucrainei si consta in castigarea sustinerii Moscovei, pentru a obtine acordul Tiraspolului in cazul unui statut autonom in cadrul RM, identic celui obtinut de Gagauz Yeri. In schimbul acestui „serviciu”, Chisinaul ar oferi Rusiei dreptul de a dispune de baze militare in raioanele transnistrene pentru o durata de 15 ani, care insa s-ar calcula din 1994, adica de cand Rusia s-a angajat sa-si retraga trupele din RM. Drept despagubire pentru stationarea acestor trupe, Chisinaul ar putea cere anularea datoriei sale financiare fata de Moscova. Aceasta varianta pare ademenitoare prin simplitatea ei, dar comporta unele riscuri. Primul e generat de caracterul imprevizibil al comportamentului Rusiei, viitorul careia in urmatorul deceniu este obscur. Un altul consta in faptul ca prin acest act s-ar confirma si mai mult atasamentul Republicii Moldova fata de Rusia, ceea ce contravine pledoariei pro-europene a Chisinaului. In acelasi timp, nici Uniunea Europeana nu va accepta dialogul cu o tara ce gazduieste un conflict pasiv si nu-si controleaza 11% din teritoriul sau. In acest context, pare sa fie relevant exemplul Georgiei, care a recurs la un scenariu identic, permitand stationarea trupelor ruse in speranta ca Kremlinul o va ajuta sa solutioneze conflictele abhaz si sud-osetin. Rusii insa nu s-au grabit sa ajute partea georgiana. E greu de presupus ca rusii, chiar daca am accepta stationarea trupelor lor in RM, s-ar grabi sa aplice asupra regimului de la Tiraspol presiunile scontate de Chisinau. In schimb, daca i-ar reusi solutionarea conflictului transnistrean si ar recapata controlul asupra Transnistriei, RM poate conta pe intelegerea Occidentului. Optiunea tot mai nuantata a Chisinaului este cea pro-europeana, iar Europa asteapta o Moldova stapana pe propriul destin si teritoriu.
