Despre spiritul legilor Montesquieu Facultatea de Drept, legile referat






Montesquieu

Despre spiritul legilor

Legile, in intelesul lor mai larg, sunt raporturile necesare care deriva din natura lucrurilor; si, in acest sens, tot se exista are legile sale: Divinitatea are legile sale, lumea materiala are legile sale, substantele spirituale superioare omului au legile lor, animalele au legile lor, omul are legile sale.

(partea I, cartea I “Despre legi in general”, cap. I, alin. I)

 

Cartea XIX

Despre legi, din punctul de vedere al raportului lor cu principiile care alcatuiesc spiritul general, moravurile si manierele unui popor

Cartea XIX incheie partea a treia din Despre spiritul legilor; ea se ocupa de factorii de ordin moral si social (moravuri si maniere), dupa ce, in celelalte carti ale acestei parti, autorul tratase despre factorii fizici: influenta climei si a terenului.

Considerand materia foarte vasta si variata autorul precizeaza modul de abordare al capitolelor acestei carti ca punand accent pe ordinea lucrurilor mai degraba decat detalierea lucrurilor insesi. Ca o introducere de asemenea se pune accent pe importanta relatiei dintre lege ca emanand de la organele superioare si cei carora le sunt destinate aceste legi, care pot, dupa caz, sa le respinga, sa se adapteze lesne sau anevoios la ele sau poate chiar sa izbugneasca intr-o revolutie deoarece oricat de bune, respectiv bine intentionate ar fi acestea trebuie totusi sa fie adaptate climei, terenului si gandirii poporului respectiv. Ca exemple aduse de Montesquieu ar fi neadaptatea neamurilor germanice la justitia romana ori partii care avand un rege educat la Roma s-au revoltat neputandu-se adapta la faptul ca el era binevoitor cu toata lumea si accesibil tuturor. Astfel libertatea unui popor care nu este invatat cu ea poate fi chiar daunatoare.

Dar opusul libertatii este tirania. Aceasta in conceptia lui Montesquieu este de doua feluri: una reala, care consta in violenta guvernamantului, si una de opinie, care se face simtita atunci cand carmuitorii statornicesc randuieli ce vin in contradictie cu modul de gandire al unui popor. Spre exemplu imparatul Augustus dorind sa ia numele de ‚Romulus’, renunta la aceasta intentie deoarece temerea poporului ce el ar putea deveni rege era foarte mare, de asemenea romanii doreau sa-si pastreze manierele, nu sa le adopte pe cele ale popoarelor din Africa si Orient.

Oamenii sunt, deci, condusi de mai multe lucruri: clima, religia, legile, maximele guvernamantului, pildele trecutului (adica traditiile), moravurile, manierele. Ca rezultat al tuturor acestora se formeaza un spirit numit spiritul general al unui popor. Cu cat actioneaza mai puternic la un popor una din aceste cauze cu atat slabeste mai mult influenta celorlalte. Spre exemplu „natura si clima influenteaza in mod exclusiv pe salbatici, maximele guvernamantului si vechile moravuri erau precumpanitoare la Roma”.

Ideea modificarii spiritului general al unui popor este total respinsa de catre autor. El ia exemplul poporului francez pe care il considera: „un popor cu firea sociabila, cu inima deschisa, avand bucuria de a trai, gust, usurinta in a impartasii gandurile; un popor vioi, agreabil, vesel, uneori nesocoti, adesea neretinut, avand curaj, generozitate, sinceritate si o anumita ascutime a simtului onoarei” deci nu ar fi un lucru rau ca prin legi tiranice sa se limiteze virtutile unui asemenea popor? Sa se ingradeasca de exemplu libertatea femeilor, prin legi de limitare a luxului si indreptare a moravurilor, pierzand astfel farmecul si spiritul natiunii si acea politete care atrage si pe straini? Accentul este pus dupa cum am vazut pe ideea ca fiecare popor trebuie lasat precum natura la inzestrat deoarece ea pe de o parte i-a dar virtuti dar pe de alta parte l-a facut sa greseasca in mai tot ce face. Lipsa de retinere (vorbind tot de poporul francez) a acestui popor adunata cu un pic de malitie face ca legile ce ar stanjenii firea normala a lui limiteze firea normala sociabila.

Ca urmari ale sociabilitatii Montesquieu obseva ca diferitele popoare ale caror culturi interactioneaza au ca rezultat o mai buna perfectionare a gustului unui popor, deoarece datorita climei care face unui popor sa-i placa relatiile sociale, acesta devine predispus la schimbari iar aceasta predispozitie duce la formarea gustului sau. Totusi autorul tine sa precizeze ca din societatea femeilor care in dorinta lor de a place celorlalti, si incurajate de ceilalti pe care ii incanta sa placa femeile, se nasc podoabele si moda, care datorita spiritului frivol al poporului se dezvolta neincetat prin comert si spiritul de a face comert. Se impune precizarea ca termenul de ‚moda’ la Montesquieu are si un al doilea sens si anume: de coruptie care duce la dezvoltarea unui comert special mai ales datorita luxului si desfranarii de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea.

 Incepand cu capitolul IX autorul trece la o noua mare idee a acestei carti, vorbind astfel despre vanitatea si orgoliul la popoare. Vanitatea, considera autorul, este un resort bun pentru guvernamant pe cand orgoliul nu poate aduce decat primejdii. Din lucrurile bune pe care le naste vanitatea se numara luxul, sarguinta, mestesugurile, moda, bunul gust; pe cand orgoliul naste doar lene, saracie, nepasare de toate, nimicirea popoarelor care sunt cucerite precum si nimicirea a insusi poporului care este stapanit de orgoliu. In creionarea principiului conform caruia: „orice popor lenes este grav” se vine cu exemple din toata lumea unde diferite popoare in dorinta de a arata ca cei ce se socotesc suverani nu muncesc isi lasa spre exemplu unghiile sa creasca, sau nu executa pe langa casa sarcini considerate injositoare, si chiar de nu au sclavi sa lucreze in locul lor, prefera sa inchirieze un asa numit sclav pentru orice lucru marunt. Aceste locuri sunt adesea considerate necivilizate in comparatie cu poporul francez la care domneste virtutea ce l-a imboldit a invata sa munceasca mai bine decat altii.

Intr-un stat despotic ca cele prezentate mai sus este o greseala fundamentala din partea unui lider a incerca sa schimbe moravurile si manierele prin legi ferme. Rezultatul nu poate fi decat o revolutie, sustine autorul. Explicatia este ca in aceste state nu exista legi propriu-zise ci numai moravuri si maniere. Legile sunt instituite pe cale administrativa pe cand moravurile iau nastere indirect, din spiritul general, avand deci o mai mare importanta. Intr-un stat unde fiecare, aflat atat in calitate de superior cat si de inferior, exercita o putere arbitrara moravurile si manierele se schimba mai putin intre oameni, obiceiurile mai statornice apropiindu-se de legi. Reformele ce ar contrazice aceste obiceiuri intr-un asemenea stat ar fi din start primite cu mare ostilitate. Dar, pe de alta parte in tari unde totul este liber, femeile, care au in firea lor dorinta de a place si traiesc la un loc cu barbatii care la randul lor au dorinta de a le place, duc la o nesocotita transformare a manierelor, cele doua sexe corupandu-se reciproc.



Ca exemplu total contrar celor spuse mai sus autorul ne prezinta filozofia chineza unde manierele sunt de neclintit. Lasand la o parte faptul ca femeile sunt separate de barbati ele invata maniere precum si moravuri speciale. Se cunoaste imediat, afirma autorul, un carturar (acestia alcatuiau o patura aparte, ai caror membri facusera studii speciale si exercitau functii publice) dupa modul in care face reverenta.

Totusi daca un conducator doreste sa schimbe cu ardoare manierele si moravurile unui popor el trebuie sa ofere altele drept exemplu pentru popor. Ele nu trebuie modificate prin legi deoarece asta ar parea tiranic oricui, ele trebuie schimbate prin introducerea de noi moravuri si alte maniere. Luand exemplul tarului Petru I cel Mare al Rusiei care prin legi tiranice a obligat pe rusi sa-si taie barbile si sa nu mai poarte haine lungi, Montesquieu arata ca tarul nu a cunoscut inteligenta poporului si in loc sa schimbe legi prin alte legi si moravuri prin alte moravuri, a dat legi care sa schimbe moravuri si maniere. Rapiditatea cu care poporul rus s-a adaptat noilor schimbari este motivat doar de violenta masurilor instituite de tar precum si contactul deja impamantenit al rusilor cu manierele Europei pe care tarul ar fi putut sa le impuna cu blandete.

Precum aceasta legatura a popoarelor cu obiceiurile lor toate lucrurile sunt legate intr-un fel sau altul: despotismul principelui se oglindeste si in guvernamantul casnic, iar shimbarea moravurilor femeilor va duce negresit la o nemultumire din partea acestora mai ales pentru ca despotismul se imbina in mod firesc cu robia femeii, precum spiritul monahiei cu libertatea acesteia.

Dupa o critica atat de dura adusa la adesa tarului Rusiei, Montesquieu arata cum au reusit unii legiuitori sa contopeasa principiile care guvereaza pe oameni; astfel in vremurile vechi, de fapt acesta este si o caracteristica a relatiilor primitive, legile unui popor contineau toate tipurile de norme, atat dispozitii de drept civil si penal cat si prevederi ce tin de domeniul moralei ori randuieli de ordin religios. Astfel autorul ia drept exemplu pe legiuitorii Lacedemoniei si Chinei unde imbinarea dintre legi, moravuri si maniere reprezinta o pilda pentru acea vreme. „Principalul scop al leguitorului Chinei era de a face ca poporul lor sa duca o viata linistita”. S-a vrut deci ca oameni sa fie respectuosi unul cu celalat, sa aiba mereu constiinta ca fiecare isi are locul lui si ca fiecare cetatean depinde de toti ceilalti si la randul lor toti ceilalti au nevoie si depind de acel cetatean. Ca atare ei au pus mult accent pe buna-cuviinta. Pe langa acestea chinezii sunt cei care au desavarsit pana la sublim aproape contopirea religiei, legilor, moravurilor si manierelor. Rezultatul este asa numitul „rit” pe care orice chinez il invata de mic si a carui practica ii ocupa o buna parte din viata. Riturile nu aveau nimic din caracterul unei legi dar erau totusi invatate si scrise in carti, nu erau obligatorii, totusi toti copii le invatau iar mai tarziu le utilizau in viata obisnuita, preceptele riturilor nu aveau nimic spiritual ci „fiind simple reguli ale unei practici obisnuite, au fost mai usor de a convinge si a impresiona mintile prin ele decat prin ceva de ordin intelectual”.

Toate acestea erau insa dependente de faptul ca oamenii nu le uitau ba mai mult le cultivau in copii lor spiritul respectarii lor si ghidarii dupa ele. Astfel odata cu venirea unor vremuri mai rele, in China toata acesta creatie a fost data uitarii si „cand au fost parasite principiile guvernamantului chinez, [] acolo morala a fost data uitarii, statul a cazut in anarhie si s-au iscat revolutii”.

In finalul acestei descrieri a lumii chieze Montesquieu trage concluzia ca „numai niste intocmiri tare neobisnuite amesteca astfel lucruri care, prin natura lor sunt separate”. Dar cu toate acestea legile, moravurile si manierele au legaturi stanse intre ele. Justificarea acestei afirmatii este intarita de autor cu exemplul lui Platon care spunea ca un anumit rege care conducea un popor extrem de religios, judeca foarte usor orice proces prin simpla obligare la juramant pentru orice fapta sau afirmatie a partilor. Astfel poporul fiind unul cu moravuri bune, legile devin simple, pe cand unul fara frica de nimic, adica nereligios nu mai poate fi pus sa jure deoarece nici el si nici judecatorul sau martorii nu cred in ce se jura, fiind neinteresati de dreptatea finala sau in pedeapsa divina.

Un alt exemplu este de acesta data statul roman la inceputul sau, cand, spune Montesquieu „moravurile romanilor erau curate”. Astfel el vorbeste de delapidare, o crima aparuta mai tarziu in dezvoltarea statului roman, care la inceput era pedepsita extrem de aspru, cel ce a comis-o putand sa-si piarda toata averea. In felul acesta ideea de pedeapsa s-a impamantenit in mintea romanilor pentru o lunga perioada de timp acestia neindraznind sa mai comita aceasta „marsava crima”, cum o numeste autorul, cel putin nu pana cand uitarea vechilor moravuri au adus cu ea si diminuarea pedepsei. De asemenea legat de romani este si exemplul in care se pune in discutie problema acordarii tutele mamei sau celui mai apropiat mostenitor. Astfel, afirma Montesquieu, cand se acorda tutela mamei se are in vedere mai mult consevarea persoanei copilului, iar aunci cand se incredinteaza tutela celui mai apropiat mostenitor se are in vedere mai mult consevarea bunurilor. E mai bine, deci, ca la popoarele unde legea nu se bizuie pe moravurile oamenilor, iar acestia sunt corupti, tutela sa fie incredintata mamei. Argumentul, cum este normal, vine imediat si consta in exemplul Legii celor Douasprezece Table care la aparitia sa, cand „moravurile de la Roma erau admirabile”, acorda tutela celui mai apropiat mostenitor, considerand datoria lui morala si de drept sa aiba grija de cel de pe urma caruia are sa beneficieze la succesiune. Mai tarziu insa legiuitorii romani simt nevoia introducerii unor masuri de prevedere necunoscute vechilor romani, masuri ce vor sa preintampine posibila suprimare a pupilului de catre mostenitorii sai. Gaius si Iustinian sunt cei care shimba forma testamentului in asa fel incat substitutiunea in cadrul acestuia sa nu se realizeze prea usor. Substitutiunea era instituirea prin testament a unui mostenitor subsecvent, in lipsa primului mostenitor.

Mai multe legi ale acelei vremi, inca de la romani permiteau donatiile inainte de casatorie dar nu si in timpul acesteia. La romani aceasta lege avea la baza moravurile care indemnau la modestie, cumpatare si simplitate dupa casatorie. Legea vizigota era mai ferma permitand viitorului sot sa primesca de la celalalt doar a zecea parte din averea donatorului, iar in primul an de casatorie donatiile erau interzise. Explicatia vizigotilor era ca ei locuind langa spanioli erau tentati sa imprumute moravurile acestora care erau inclinati spre daruri excesive fata de femei pentru a impresiona. Iar daca romanii, prin legile lor au inlaturat unele „neajunsuri ale celei mai trainice dominatii, anume a virtutii; spaniolii, prin legile lor, vroiau sa preintampine relele urmari ale celei mai fragile tiranii din lume, aceea a frumusetii”.





Astfel ne-a aratat Montesquieu cum legile se ghideaza dupa moravuri. Pentru a explica insa mai departe de ce legile cu moravurile si manierele sunt strans legate, autorul vorbeste in ultimul capitol al acestei carti de „cum pot contribui legile la formarea moravurilor, a manierelor si a caraterului unui popor”.

Cum ne-am obisnuit pana acum autorul recurge la un exemplu pentru a-si ilustra ideea. In acest caz el face referire la „un popor liber”, care reprezinta pentru el un exemplu din acest punct de vedere, incercand sa analizeze modul cum s-a ajuns aici si manierele care rezulta din oranduirea de stat a acestuia pentru ca, desi legile, moravurile si manierele acestui popor se datoreaza in special climei, este foarte interesanta legatura dintre moravuri si maniere cu legile sale. Intr-un cuvant el va analiza vecinul Frantei de peste Canalul Manecii, Marea Britanie.

In conceptia lui Montesquieu in Anglia domnesc doua puteri – cea legislativa si cea executiva – intre care toti oamenii de rand, a caror principala trasatura este libertatea, aleg in functie de nevoile si interesele lor, adesea fiind insa indecisi deoarece ambele tabere (este vorba de cele doua partide de guvernamant rivale: cel sutinator al puterii executive, respectiv al regelui – tory adica partidul consevator, si cel sustinator al puterii legislative, respectiv al burgheziei prezenta in Camera Comunelor - whig adica partidul liberal) au aceeasi putere iar multi dintre alegatori de multe ori trec de la o tabara la alta in functie de situatia istorica. Una peste alta puterea executiva va fi mereu in centrul atentiei deoarece ea este cea care imparte legile, iar unii ar fi tentati sa se dea cu ea pentru unele avantaje. Dar intotdeauna vor fi si opozanti care nu urmaresc neaparat dorinta de imbogatire, nu urasc sau invidiaza pe cineva,inmcercand sa nu faca astfel statul sa para doar un om bolnav, fara putere. Ura dintre cele doua tabere, considera autorul, este una fara de final pentru ca nici una din ele nu are puterea de a o nimici pe cealalta. Si aici intervine ajutorul din partea oamenilor liberi care indecisi fiind trec la tabara cea mai slaba atunci cand aceasta este amenintata in mod serios de puterea crescand a celeilalte tabere. Adesea englezii dezerteaza pur si simplu tabara lor trecand la cealata, uitand de prieteni, chiar si daca stiu ca dincolo ii asteapta mai multi dusmani decat noi prieteni. Acest lucru se rasfrange si asupra monarhului care la shimbarea opiniei generale este fortat sa shimbe pe minstrii apropiati cu altii din fosta opozitie care teoretic ii sunt dusmani.

Diferitele atatari ale poporului cu zvonuri legate se siguranta vietii lor de zi cu zi sunt frecvent intalnite iar drept consecinta poporul are o permanenta stare de teama, o teama care face ca orice lucru cat de marunt sa fie exacerbat, chiar si in momentele cele mai sigure sa nu fie complet convinsi ca lucrurile stau cum par. Cei ce se opun puterii executive, mai ales, au tot interesul si depun toata diligenta in a intretine acesta stare de teama generala. Dar daca este ceva in care oamenii au incredere, acesta este parlamentul. El este cel care ar putea pune capat acestor temeri dar, nici el defapt, nu are motive asa de mari incat sa desfiinteze pe toti adversarii lui. Dar rolul ponderator al parlamentului ramane, deosebind astfel democratia moderna de cea veche (cum era cea din Atena antica) unde poporul avand putere completa putea fi usor influentat de oratori care-l atatau intr-un sens sau in altul. Aceste temeri capata o finalitate atunci cand legile fundamentale (mai ales cele ale libertatii) ar fi incalcate, guvernarea aceea devenind nefasta, cruda, coplesitoare, totul neputand duce decat la catastrofe. Toti s-ar unii impotriva celui care a reusit sa violeze ori chiar inlocuiasca legile normale cu unele tiranice. La fel se va intampla si in cazul unei amenintari din afara tarii, guvernul de la putere, astfel, va avea tot sprijinul maselor si al opozitiei. Interesele marunte cad in fata unuia major, care neglijat ar putea duce la imposibilitatea infaptuirii oricarui interes individual. Cu aluzie la interventia lui Ludovic al IV-lea in detronarea lui Iacob al II-lea in 1688, Montesquieu arata ca poporul care incearca sa faca o revolutie, fie si daca considera ca este spre binele altui popor, nu va reusi sa schimbe „nici forma guvernamantului, nici organizarea sa: caci revolutiile izvorate din libertate nu sunt decat o intarire a libertatii”.

Libertatea poporului englez poate naste doar eliberatori, spune autorul, deoarece o tiranie nu poate naste decat un alt tiran, pentru ca orice om care are puterea de a rasturna un regim autoritar este la randul lui suficient de puternic sa instituie un altul poate mai tiranic. Dar un popor atat de inversunat in ideile sale, chiar si in cea nobila de pastrare cu orice pret a libertatii sale, ar putea fi usor condus pe o cale gresita de cineva suficient de dibace sa-si dea seama ca ratiunea nu prea are mare efect la oameni ci mai degraba cunoscand pasiunile lor poate sa dea doar impresia unui drum in directia intereselor poporului. Interesant este ca din dorinta de aparate a acestei libertati poporul este dispus la sacrificii, unele covarsitoare, cum ar fi plata unor taxe foarte mari, unele atat de mari incat nici un tiran nu ar mai avea curajul sa le mareasca. Si chiar asa de ar fi poporul tot ar accepta sperand insa ca odata nu va mai plati. Acest lucru creaza insa impresia oamenilor ca pana si o reforma este covarsitoare si deci odata si odata revolutia isi va face aparitia. Dar taxele acestea enorme au ca finalitate tot poporul care practic o buna parte din ce plateste primeste inapoi. Asta datorita spiritului conducatorilor de a ajuta pe toti fara a tine cont de exteriorul tarii, si datorita punerii de accent pe bogatiile naturale sau obtinute din comert nu neaparat pe aur, argint sau bani. De aceea un asemene popor este inclinat spre comert, fie el si pe mare, deci impotriva firii lui pe care ar trebui sa i-o dea clima. Montesquieu greseste aici considerand un stat insular precum Anglia incapabila de a face comert la nivelul lumii si o tara inchisa in ea, fara tendinte expansioniste deoarece soldatii de profesie sunt considerati, pe buna dreptate, niste poveri ale societatii. Totusi anticipand expansiunea Imperiului Britanic, autorul lauda formarea industriei prelucratoare din Anglia, industrie sustinuta de materii prime din colonii, adica din comert. Astfel comertul facut nu este un rezultat al dorintei de extindere a dominatiei, ci pur si simplu necesitatea dezvoltarii cometului cu zone ale lumii ce au resurse pe care teritoriul metropolei nu le are. Aceasta explica si extinderea coloniilor engleze in zone departate si excentrice. Legile ce guverneaza comertul englez sunt unele protectioniste, statul acordand facilitati si drepturi numai cetatenilor englezi. Coloniile au acelasi regim juridic cu metropola, ele fiind organizate pe modelul acesteia cu un guvernator care detinea puterea executiva, un senat alcatuit din membri numiti si o camera a deputatilor alesi local.



Critica adusa de Montesquieu este aceea ca la baza pornirii expansioniste a Angliei sta cucerirea insulei vecine, Irlanda. Aceasta a avut bogatii, porturi si resurse pe care Anglia nu le-a avut, starnindu-i astfel invidia si lacomia. Acolo, spune autorul despre Irlanda, cetatenii sunt teoretic liberi, iar statul este inrobit. Starea de inflorire a acestei tari este pastrata cu intentie la un nivel redus pentru ca in caz de catastrofa sa fie „o rezerva la dispozitia stapanului”.

Baza intregului imperiu este forta maritima. Anglia dispune de cea mai mare si mai puternica flota din lume, astfel putand sa apere vastul teritoriu pe care il poseda. Nu este nevoie de armate terestre decat in mica masura, apararea de orice invazie fiind asigurata cu mare succes si precizie de marina militara. Acest lucru ii face pe englezi sa fie mandri deoarece orice popor care simte ca poate lovi oriunde crede ca puterea lui nu are margini, precum oceanul.

Si totusi acesta forta nu a fost indreptata in directia cuceririlor vecinilor metropolei, ci la departari considerabile. Asta o face foarte respectata de acestia si temuta de orice dusman. De multe ori problemele interne si macinarile de care am vorbit nu se vad in afara granitelor iar parlamentul are adesea de furca cu acestea decat cu cele externe. Asta face din Anglia un minunat mediator in tratativele Europei, deoarece ministrii ei sunt obisnuiti sa raspunda in fata corpului ponderator pentru faptele lor, aceasta facandu-i mai onesti decat multi altii.

Cat despre religia acestui stat, fiecare cetatean fiind liber ar avea propria lui ratiune, asta facandu-l sa imbratiseze religia de stat fara prea multa analiza, iar cei care dau dovada de zel fata de religie formaza o serie de secte. Si din spiritul lui de a-si pastra libertatea orice incercare de impunere a unei religii externe nu ar avea efect in randul oamenilor, pentru ca daca o religie si promoventii ei reusesc sa-i deposedeze de alegerea lor libera chiar si in privinta religiei, atunci ce i-ai impiedica sa mearga si mai departe si sa-i deposedeze si de lucruri mai importante iar acest gand ii sperie. Totusi legile pentru cei care apartin altor religii nu sunt sangeroase, dar sunt atat de aspre incat echivaleaza pe drept varsarile de sange ce s-ar face. Tocmai din cele prezentate mai inainte reiese si soarta clerului. Acesta nefiind atat de important precum, de exemplu in Franta, nu cauta sa-si faca loc separat la domnie ci sa se alature ei, cauta sa-si atraga adetii sau macar respectul poporului „printr-o viata retrasa, printr-o purtare mai rezervata si prin moravuri mai curate”. De asemenea apararea religiei se face prin cautarea spre a convinge oamenii cu lucrari scrise care urmaresc sa dovedeasca „adevarul revelatiei divine si atotcuprinzatoarea intelepciune a fiintei supreme”, nici pe departe prin forta (critica aluziva la adresa clerul francez si a religiei catolice). Totusi capul bisericii este monarhul. Si iata astfel cum avem o structura de stat in acelasi timp si democratica si aristrocratica.

Relatia dintre monarhi si biserica naste un fel de ajutor reciproc al celor doua institutii, in sensul ca biseica se afla sub protectoratul monarhilor iar la randu-i, din spiritul englezilor de a pastra pe langa ei mai degraba pe cei care i-ar putea ajuta decat distra, regele se foloseste de biserica si impactul ei asupra poporului. Si tot din spiritul de a pastra pe cei ce le pot fi de folos se slefuieste si rafinamentul englezilor care este unul practic, izvorat dintr-un pamant nu foarte roditor si o clima nordica, deci nu din vanitate ci din necesitatile reale. Calitatile reale sunt de mare pret de asemenea. Acestea sunt bogatiile si meritul personal. Dar aceste calitati se obtin prin munca nu prin pierdere de vreme cu politeturi, caci, scrie autorul: „intrucat acolo oamenii ar fi mereu prinsi de interesele lor, le-ar lipsi aceea politete care izvoraste din trandavie”. Politetea se naste de obicei in state cu guvernari absolute (aluzie la Franta), iar diferenta dintre un popor civilizat si unul barbar, continua autorul, trebuie sa constea mai degraba in politetea moravurilor nu a manierelor.

Ca o comparatie intre Franta si Anglia, Montesquieu arata ca moravurile din tara sa lasa de dorit, pe cand cele din Anglia sunt un pic mai bune deoarece acolo barbatii sunt implicati toti in politica iar femeile neavand acces la viata politica si nici la cercurile barbatilor sunt din fire mai sfioase, pe cand barbatii au o mare libertate. Cele doua sexe afirma autorul „parca ar fi mai degraba confederati decat concetateni”. Acesta se explica prin natura climei, prin firea poporului este una neastamparata, iar datorita participarii generale la guvernare oamenii ar discuta atat de mult despre cursul evenimentelor, care intr-o tara unde domneste libertatea este foarte greu de anticipat, aproape tot timpul lor liber fiind ocupat de aceasta. Dar tocmai aceasta ‚discutie’ este o trasatura a libertatii de gandire a oamenilor, ei fiind fortati sa judece, chiar daca de multe ori raman fara finalitate ratiunile lor, important este ca ei sa judece caci aceasta judecata le pastreaza spiritul liber si din ea se naste libertatea ce fereste de relele urmari ale acestor judecati. Binenteles ca aceasta constatare a lui Montesquieu continua critica adusa sistemului francez si monarhiei absolute a lui Ludovic al IV-lea si mai tarziu Ludovic al V-lea, in care libertatea de exprimare este ingradita caci orice judecata duce la intrebari si nemultumiri la adresa guvernarii iar acesta nu este permis.

Ca o concluzie a prezentarii legilor, moravurilor si manierelor Angliei, Montesquieu afirma ca acestia au tot dreptul sa fie mandri din fire pentru ca mandria este o trasatura a popoarelor libere, desi in relatiile cu strainii englezii sunt si timizi, avand astfel un caracter combinat ce le da posibilitatea sa obseve atat caracterele ridicole ale oamenilor, specific vietii de societate, cat si viciile, specific vietii retrase. Scriitorii si poetii oricarui popor arata firea si apucaturile acestuia, ei filtrand si aratand prin arta lor toate barierele unui regim autoritar, toate viciile unuia despotic, toate luptele interne si dezbinarile dintr-unul liber, incat numai ei se pot numii liberi cu adevarat, ceilalti „fiecare devine tot atat de rob al prejudecatilor fractiunii sale pe cat de rob ar fi fata de un despot”.

 


loading...









Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu


















loading...



Cauta referat
Scriitori romani