Monastirea Argesului
-
“Monastirea Argesului”, ca si
celelalte opere populare, a fost creata de oameni talentati din popor si
transmisa din generatie in generatie pe cale orala, cunoscandu-se peste 160 de
variante, fapt ce releva capacitatea, forta creatoare, ingeniozitatea autorilor
anonimi.
Aceasta
varianta poate fi gasita alaturi de alte capedopere ale literaturii romane cu
caracter anonim, cum ar fi “Miorita”, ”Toma Alimos”, ”Dolca”, in volumul
“Poezii populare. Balade (cantece batranesti) adunate si indreptate…” de Vasile
Alecsandri.
“Monastirea
Argesului” dezvolta unul dintre miturile esentiale ale folclorului romanesc, si
anume mitul estetic.
Subiectul
este generat de o superstitie potrivit careia, pentru a rezista, orice
constructie trebuie sa aiba zidita in temelii o fiinta. “Monastirea Argesului”
este in acelasi timp balada si legenda. Este o balalda deoarece se construieste
intr-un poem narativ, cu elemente descriptiv-lirice, care dezvolta un subiect
fantastic, se prezinta un erou de exceptie, cu un destin impresionant. Este o
legenta intrucat explica, in viziune populara, aparitia unui monument de
arhitectura: biserica manastirii de la Curtea de Arges , zidita sub porunca lui
Neagoe Basarab intre anii 1512 si 1517.
Balada
este o imbinare ingenioasa a unsprezece motive folclorice, distribuite pe
parcursul celor cinci momente ale actiunii.
Expozitiunea, prima parte a acesteia,
contine motivul alegerii locului pentru zidire si motivul zidirii. Negru-Voda
impreuna cu zece “mesteri mari/Calfe si zidari”,intr-un decor mirific, cauta pe
malul Argesului un loc perfect pentru a construi o manastire cum alta sa nu mai
fie. Mergand astfel se intalnesc cu un ciobanas care le povesteste despre un
zid “parasit si neispravit/La loc de grindis/La verde-alunis”. Ajungand acolo,
voievodul decide sa construiasca o manastire unica in lume prin frumusetea si
maretia sa. Astfel, el este hotarat sa le ofere mesterilor averi, ii va face
boieri dar, in acelasi timp, ii ameninta in caz de nereusita. Domnitorul
doreste construirea manastirii nu numai din orgoliu sau pentru perpetuarea unei
traditii, ci si pentru a sanctifica acel loc, invingand fortele malefice. Se
contureaza unul dintre conflictele baladei intre voievod si constructori,
conflict ce se adanceste pe masura ce firul epic inainteaza.
Intriga
baladei contine un alt motiv, cel al surparii zidurilor. Manastirea nu se poate
inalta deoarece fortele irationare se opun ridicarii unui locas de cult. Tot ce
mesterii construiesc in timpul zilei, noaptea se surpa. Accentul cade pe
actiun, care este dinamica. Preponderenta verbelor si a substantivelor probeaza
tenacitatea cu care mesterii isi urmaresc idealul si doresc sa invinga raul.
Surparea zidurilor este un moment dramatic, pentru ca domnitorul ii ameninta
iar cu moartea pe mesteri.
In
sprijinul zidarilor intervine Divinitatea, “o soapta de sus”. Desfasurarea actiunii incepe in
momentul in care Manole, ca ales al Divinitatii, viseaza ca zidurile vor
rezista numai daca mesterii vor zidi in temeliile constructiei prima femeie
–sotie sau surioara- care va veni in ziua urmatoare cu bucate.
Mesterii
jura sa pastreze secretul, dar sunt nelinistiti. Cel mai ingrijorat este Manole
care, a doua zi, dis-de-dimineata, cerceteaza zarea pentru a afla care este
femeia destinata zidirii. Propozitia interogativa si interjectia “vai” dovedesc
suferinta mesterului cand observa ca cea care se apropie este chiar Ana,
sotioara lui. Constructorul traieste o drama de consecinta, pentru ca este
nevoit sa zideasca ce are mai de pret. Sperand sa schimbe destinul, el se
adreseaza Divinitatii ca s-o opreasca. Cerul se indupleca si raspunde
rugamintile omului, dezlantuind stihiile naturii, in incercarea de a o opri pe
Ana. Fenomenele naturale sunt hiperbolizate, evidentiind astfel si mai mult calitatile
Anei, pe care nimic nu o poate intoarce din drum.
Punctul culminant este motivul zidirii
treptate asupra caruia autorul anonim insista pana la detaliu. Dovedind o
deosebita tarie de caracter, Manole isi invinge durerea si incepe s-o zideasca.
El sufera nu numai pentru ca nu poate inalta manastirea, ci pentru ca nu o
poate face fara sacrificiul Anei. Drama sufleteasca se adanceste, dar cel care
va invinge este artistul. Focul iubirii se contopeste
cu focul creatiei, devenind o forta mistuitoare. Ana accepta jocul si in
timpul zidirii treptate-acessta fiind motivul cental al acestei parti- invoca,
pe rand, durerea trupului, plansul copilului pe care-l poarta-n ea si sfarsitul
pe care si-l presimte, caci in cele din urma isi da seama ca este condamnata. Alaturi de Manole, ea cucereste vesnicia.
Deznodamantul pune in prim-plan motivul
conflictului feudal. Jertfa Anei nu a fost de ajuns. Pentru ca au nechibzuinta
sa afirme ca ar putea construi o manastire si mai frumoasa, domnitorul ii lasa
sa moara pe acoperis. Incercand a-si depasi conditia, ca legendarul Icar, isi
fac aripi din sindrila, dar nu reusesc sa zboare, se prabusesc si mor.
Glasul
mult iubit al Anei il tulbura pe Manole care intelege ca si-a indeplinit
menirea creatoare. Pentru el in viata de aici nu mai exista fericire si nici
dragoste. De aceea pleaca s-o intalneasca pe Ana –in singurl mod care-I mai era
posibil- prin…moarte. Pe locul unde se prabuseste Manole izvoraste o apa,
simbol al vietii si al creatiei vesnice. Puterea
stapanului il doboara pe artist, dar creatia lui ramane sa infrunte veacurile.
Prin perfectiunea ei, creatia intra in eternitate si, o data cu ea, iubirea de
viata, de arta.
