Logo referatele carte



Mihai Eminescu-cateva poezii comentate



FLOARE ALBASTRA

            Poezia apare in revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate in revista Convorbiri literare.Inainte de aceasta poezie era publicata 'Venere si Madona', 'Epigonii', 'Mortua est'.

            Poezia are ca motiv 'floarea  albastra', un motiv romantic, care apare si in alte literaturi, in literatura germana Novalis intr-un poem romantic, unde floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luind chipul iubitei si tulburind inima eroului.

            Motivul 'florii albastre' mai apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta viata. Albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si a cerului, iar floarea simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja.

            Poezia este conceputa din doua parti corespunzatoare a doua tipuri de idei, de cunoastere: in primele trei strofe cunoasterea filosofica absoluta, iar in partea a doua (5-13) cunoasterea terestra prin intermediul dragostei. Cele doua parti ale poeziei sunt legate de o strofa, cea de a patra, care contine reflectiile poetului si contine in ea inceputul ideii din ultima strofa. Poezia este alcatuita sub forma de monolog intrerupt de dialog.In primele trei strofe poetul contureaza domeniul cunoasterii filosofice. De la elementele genezei 'intunecata mare' pina la un intreg unvers de cultura reprezentat de 'cimpiile Asire', 'piramidele invechite'. In aceste trei strofe iubita defapt aduce un repros iubitului care ni se sugeraza ca sa izolat in universul fericit dar strimt al lumii pamintesti. Este o ipostaza a poetului in care se repeta ideea sugerata de prezenta chiar in primul vers, a adverbului 'iar'.

            De aici si indemnul din ultimele vesuri ale strofei a treia:

                        'Nu cauta in departare

                         Fericirea ta, iubite!'

            Strofa a patra e strofa de tranzitie, de legatura intre cele doua ipostaze ale cunoasterii. Strofa aduce consimtamintul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sint surprinse inca din aceasta strofa gesturi tandre, calde, ocrotitoare: 'Dulce netezindu-mi parul', gestul care se presupune ca vor fi urmate si altele daca poetul va cobori din cerurile nalte.

            Adjectivul devenit substantiv diminutivat 'mititica' sugereaza pe de o parte dragostea fata de fiinta iubita dar si distanta enorma intre gindurile si preocuparile inalte ale poetului, in comparatie cu lumea terestra.La reprosul iubitei, poetul raspunde cu o tacere, care deschide drum meditatiei din ultima strofa, mai ales din versul: 'Totusi este trist in lume'.

            In partea a doua a poeziei avem celalta cunoastere, cea terestra cunoastere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de catre iubita. Daca in 'Dorinta' si in 'Sara pe deal' intregul ritual al dragostei era din perspectiva barbatului, in 'Floare albastra' iubita este vicleana, ademenitoare promitindu-i iubitului o lume de bucurii si de farmec.

            Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeata, cu izvoare ce pling in vale sau stinci inalte si prapastii marete.La aceste se mai adauga si ochiul de padure inconjurat de trestie si incarcat de foi de mure.  Gesturile iubitei sint sagalnice, in timp ce iubitul ii va spune 'povesti si minciuni', ea, iubita va incerca pe un fir de romanita dragostea lui.

            Chemarea este tentanta, pentru ca iubita este ca in 'Dorinta' frumoasa; de 'soarelui caldura' fata va fi 'rosie ca marul' in timp ce cu parul ei de aur ii va astupa gura.

            Aceasta invitatie sigur ca este urmata de sarutari date sub palarie pentru ca sa nu fie vazuti de nimeni.

            La ivirea lunii printre crengi inlantuiti in git cei doi indragostiti vor porni in sat spre vale, dindu-si pe sarutari pe cale. Ajungerea la al portii prag va fi urmata de vorbe in intunecime, dupa care urmeaza inevitabila despartire. Dupa ce ea dispare in timp ce iubitul coplesit de navala sentimentului ramine ca un stilp in luna. Cele trei epitete 'ce frumoasa, ce nebuna, dulce floare' cuprinse in versuri exclamative exprima intensitatea sentimentului, defapt epitetul 'dulce' apare in mai multe situatii: 'dulce floare, dulce minune'.Isi schimba sensul si valoarea grmaticala 'Dulce netezindu-mi parul' apropie pe iubiti prin gest; 'Dulci ca florile ascunse' sugereaza puritatea. Pentru ca in final sa apara in 'dulce minune' epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugereaza ca apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, astfel incit epitetul devine metafora.

            Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia 'floare albastra' subliniaza intensitatea trairii generata de contrastul dintre iluzie si realitate accentuata de acel 'totusi'.

GLOSSA

            Glosa scris cu dublu -s- in italiana, germana, latina dar cu unul in franceza a insemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvint pe marginea unui text un pasaj obscur, o proportie sau un alt cuvint. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixa care alaturi de sonet si rondel este cea mai pretentioasa dintre ele.

            Din punct de vedere compozitional “Glossa” se compune dintr-un numar de strofe egal cu numarul versurilor din prima strofa in care se pune problematica poeziei, si ultima strofa care este o strofa concluzie si in care sint reluate versurile primei strofe in ordine inversa. Incepind cu strofa a II-a fiecare strofa comenteaza cite un vers din prima strofa care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie.

            Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomica exprimind adevaruri ale cunoasterii, ale moralului intr-o forma poetica concentrata, sententioasa.

            Este publicat pentru prima data in 1883 ingrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivata in 1882 dupa ce poetul o supune unor prefaceri succesive incepind cu anul 1884 paralel cu Scrisorile si Luceafarul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossa: doua cu cite noua strofe si una cu zece strofe. Titu Maiorescu o prefera pe cea cu zece strofe pentru echilibrul si simetria desavirsita a compozitiei.

            Glossa transpune liric principii filosofice cunoscuta inca in filosofia vechilor greci sau romani, cum sint Parmenide, Zenon, Seneca

            Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet si Marcus Aurelius dar motivul este prezent si in literatura evului mediu la Ronsar si Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetator tradus in limba romana 1750 dupa un intermediar francez.

            Ideea lumii de teatru si conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regasesc si in alte poezii Eminesciene ca Imparat si Proletar si Luceafarul. Prima strofa a poeziei este strofa tema care pune problema; intr-un prezent etern viata este un cerc strimt in care oamenii se invirt, o zbatere fara rost pentru ca viata e dominata de egoism, minciuna, sete de putere, astfel ca singura solutie a omului superior fiind nepasarea, detasarea rece.

            O succesiune de propozitii principale redau spectacolul unic si monoton al vietii in care frica si speranta nu-si au rostul. Substantivul -vreme nearticulat exprima imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor.

            Incepind cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofa este comentat. Raspunsul la chemarea si indemnurile clipei este incercarea de a fi imposibil sceptic, singura forma de aparare omeneasca. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dind impresia unui proces apare in versuri ca: “multe trec pe dinainte”, “clipa ce se schimba pentru masca fericirii”.

            La aceste se adauga subiectele propozitiilor exprimate prin pronume nehotarite “toate” si pronume relative “ce” pentru a sublinia ideea de genialitate.

            Indemnul din strofa a III-a este la luciditate: “Recea cumpan-a gindirii” trebuie sa stea dreapta pentru a discerne binele de rau, pentru a descoperi masca fericirii “ce o clipa tine poate”. Cu ajutorul mintii al inteligentei numai reusesti sa-ti dai seama de adevarul “ca toate-s vechi si noua toate”.

            In strofa a patra apare ideea lumii ca teatru. Viata intinde capcane, te momeste cu lucruri zgomotoase, cu miscari inselatoare cu forme actoricesti de imprsionare “joace unul si pe patru”, “si de plinge, de se cearta”. Reactia fiintei superioare este de retragere “tu pe alaturi te strecoara”, privitor ca la teatru pentru ca numai astfel vei putea alege “ce e rau si ce e bine”.

            De pe pozitia spectatorului neutru care intelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizeaza cu o ironie de mare profunzime viata contemporana.

            Odata introdus motivul lumii ca teatru prezent inca din literatura si filosofia antica hindusa, apoi in literatura medievala si preluat de Eminescu de la cugetatorul suedez, motivul va reveni si in strofa a sasea si a opta constituinduse cu regula etica a neamestecului omului superior in tumultul vietii inselatoare producatoare de suferinta.

            Strofa a cincea valorifica ideea Schopenhauriana a prezentului etern idee pe care le regasim si in alte creatii.

            Astfel constata poetul ca viitorul si trecutul sint a filei doua fete. Tot ce a fost ori o sa fie in prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie pastrat, meditat la zadarnicia luptei.

            Viata este o succesiune de scene in esenta aceleasi “alte masti aceiasi piesa/ alte guri aceeasi gama”. De mii de ani lumea e vesela si trista amagita atit de des de spectaculul lumii, de aceea “nu spera si nu ai teama”, deci se recomanda nepasarea si detasarea.

            Cu ultimul vers al strofei a sasea se deschide codul de reguli de conduita. Pe un ton satiric si sceptic se prezinta argumente convingatoare care sa determine starea de detasare, de discernere a raului de bine.

            Omul superior nu trebuie sa se prinda tovaras miseilor si natarailor pentru ca totul este trecator; stiindule masura acesta n-are ce cauta cu sfaturile lui. Se recomanda tacerea cind ceilalti vorbesc de rau “de te ating sa feri in laturiTu ramii la toate rece”.

            Ultima strofa in sens invers versurile primei strofe, astfel incit codul de reguli e mult mai evident.

            Ultimul vers al primei strofe devine primul si capata valoare emblematica si rol de cuvint, de comportament in societate.

            Din punct de vedere stilistic se remarca preferinta poetului pentru cuvintele din fondul lexical principial pentru formele populare pentru ca totul sa fie cit mai accesibil. Poezia este construita pe antiteza rau-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avind drept scop sa reliefeze complicatiile vietii.

LUCEAFARUL

            Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie insusi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un indelungat proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala sursa de inspiratie a fost un basm popular romanesc cules si punlicat intr-un memorial de calatorie, aparut la Berlin in 1861 de catre germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din gradina de aur. In acelasi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva si din aceasta, dar sursa principala ramine “Fata din gradina de aur”.

            In basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasa fata de imparat pe care tatal ei o inchide intr-un castel inconjurat de o gradina de aur pentru a nu fi vazuta de ochii unui muritor. De fata de imparat se indragosteste un zmeu, dar fata speriata de nemurirea lui il refuza. Zmeul insista iar fata ii cere acestuia sa fie muritor de rind ca si ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator sa-l dezlege de nemurire, dar acesta  i-l refuza. Intors pe pamint zmaeul vede ca fata se indragosteste intretimp de un frumos flacau, din fecior de imparat care reuseste s-o rapeasca. Furios zmeul ii desparte pe cei doi aruncind peste fata o stinca iar pe el il lasa sa moara de durere intr-o vale fabuloasa a amintirii.

            Eminescu valorifica acest basm in perioada berlineza intr-un poem cu titlul Fata in gradina de aur, dar in poemul creat autorul modifica unele lucruri si mai ales finalul. Razbunarea zmeului din basm i se pare prea dura, nepotrivita cu superoritatea unei fiinte nemuritoare; astfel ca in poem zmeul n-o mai omoara pe fata ci rosteste cu amaraciune un blestem: 'un chin s-aveti: de-a nu muri odata'.

            Dupa 1880 acest poem ramas in manuscris va fi prelucrat in cinci variante si transformat intr-un cintec liric in care povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfisiata de contradictii. In noua creatie izvoarele folcloorice se intilnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale si chiar autobiografice. In forma in care noi o cunoastem astazi poemul a aparut in 1883 in Almanahul Societatii Cultural-literare “Romania Juna” din Viena. In acelasi an poemul va fi inclus apoi in volumul ingrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii.

                        Compozitia si structura poemului

            Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul. Formula de la inceput tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana a 3-a existenta personajelor, constructia gradata a subiectului, marele numar de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.

            Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar intimplarile si personajele sint defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica.

            Aceasta interferenta de genuri este caracteristica romantismului si dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri:

 1) Dragostea dintre fata de imparat si Luceafar

 2) Idila dintre Catalin si Catalina

 3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire

 4) Reintoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a putut rupe din cercul ei strimt

            Din punct de vedere structural exista doua planuri, cel terestru uman si planul cosmic universal. In primul tablou cele doua planuri se intilnesc prin dragoste.

            In tabloul al doilea avem doar planul terestru.

            In tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic.

            In tabloul al patrulea avem din nou prezente cele doua planuri.

                                  

COMENTARIU

            Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci in egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic.

            Primul tablou ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru al putea chema linga ea fata foloseste descintecul: 'Cobori in jos Luceafar blind ' .

            Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:

                        'Iar cerul este tatal meu

                         Si muma mea e marea'.

            Zeii sint nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este 'un mort frumos cu ochii vii' deoarece nemurirea este pentru muritorii de rind o forma a mortii. De aceea fata de imparat are o senzatie de frig.

                        'Caci eu sunt vie, tu esti mort

                         Si ochiul tau ma-n gheata.'

            Peste citeva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile haosului avind ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei. Acum vine invesmintat in negru si purtind pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde:

                        'Ochii mari si minunati ii lucesc himeric

                         Ca doua patimi fara sati'

            Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tinarul demonic ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare decit celelalte. Dar si de data aceasta fata ii refuza apropierea si simte senzatia de calduri.

            Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul ii cere acestuia sa devina muritor ca si ea.

            La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca “in schimb pe o sarutare” pentru a dovedi fetei ca o  iubeste.

            De aceea e hotarit sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire.

            Cel de-al doilea tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste.

            Se observa in scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obisnuite trecatoare aventuroase. Catalina la inceput este mai retrasa, mai retinuta si marturiseste lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin gaseste remediul:

                        “Hai si-om fugi in lume” si astfel Catalina va pierde visul de luceferi.

            Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu Demiurgul. Sintem din nou in planul cosmic cu o atmosfera glaciala si cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rind. In acest tablou Eminescu se dovedeste ca si in Scrisoarea I unul dintre cei mai  interesati autori de cosmogonii si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atit de indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza propriului vid adinc ca visul uitarii.

            In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin este numita Catalina si Luceafarul, in momentul cind vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume.

            In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune, ca pentru a renunta la gindul sau de a deveni muritor, trei lucruri: sa-l faca cintaret incit sa asculte toata lumea de cintecul lui, conducator de osti sau intelept. Demiurgul este dispus sa-i dea “pamintu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu se poate”.

            Luceafarul este o parte a universului, celui “tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal.

            Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamintul ratacitor sa vada ce-l asteapta.

            Al patrulea tablou ne duce din nou in planul terestru dar si in cel universal cosmic.

            Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra Pamintului.

            In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din cringuri sub siruri lungi de tei doi tineri indragostiti care sedeau singuri. Fata il vede si il cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sint fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc in timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mihnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din inaltul la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatind cu amaraciune:

                        'Ce-ti pasa tie chip de lut

                         Daco-i fi eu sau altul?

                         Traind in cercul vostru strimt

                         Norocul va petrece

                         Ci eu in lumea mea ma simt

                         Nemuritor si rece'.

           

            Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da insusi Eminescu. Poetul facea o insemnare pe marginea unui manuscris aratind ca “in descrierea unui voiaj in Tarile Romane germanul K (Kunish) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamint nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.'

            Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume. Astfel inseamna ca povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sint decit o suita de personificari, metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer.

                       

                                   TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE SI UNELE 

SEMNIFICATII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFARUL

            TBLOUL INTII

1) fata de imparat - fata la virsta oblicata cind poate fi tulburat de zburator

2) visul fetei - criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste, rezolvata mitologic prin motivul zburatorului

3) dragostea pentru Luceafar - aspiratie spre absolut; dorinta omului comun de a-si depasi conditia strimta, limitata de muritor

4) respingerea Luceafarului - refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om inseamna moarte

5) senzatiile de frig si de ardere - revelatii intuitive ale deosebirilor de structura dintre geniu si omul comun

6) Luceafarul - fiinta superioara, geniul

7) dragostea pentru fata de imparat - aspiratia spre concret sau spre o alta forma a materiei universale

8) dragostea dintre fata si Luceafar - atractia contrariilor

9) metamorfozele Luceafarului - capacitatea geniului de a-si da alt chip, mai concret pastrindu-si unitatea contrariilor din care este intrupat, ca si esenta superioara

10) hotarirea de se sacrifica - dorinta de cunoastere; obiectul cunoasterii - fata de imparat - devine si subiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea sa renunte la nemurire

            TABLOUL AL DOILEA

1) Catalin si Catalina - exponentii individual ai aceleiasi lumi

2) “lectia” lui Catalin - forma de magie erotica

3) refuzul initial al Catalinei - reactie de orientare

4) nostalgia fata de Luceafar - ruptura dintre ideal si real

5) acceptarea lui Catalin - revelatia asemanarii de structura si de ideal dintre fiintele aceleiasi lumi

            TABLOUL AL TREILEA

1) Demiurgul - absolutul

2) Hyperion - forma individualizata a absolutului

3) dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru “o ora de iubire” dorinta de a primi o alta structura, compatibila cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoastere

4) refuzul Demiurgiului - imposibilitatea obiectiva de a mai cobori treptele de organizare a materiei universale

5) consecventa in atitudinea lui Hyperion - si geniul are o limita de cunoastere

TBLOUL AL PATRULEA

1) idila paminteana - implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamintene

2) seriozitatea pasionala a lui Catalin - barbatul intimplator devine barbatul unic prin iubire

3) “tradarea” fetei - revelatia Luceafarului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu e stapinit de timp, n-are experienta existentei determinate temporal, prin tradarea fetei, el descopera ideea de schimbare si ca miscarea e ireversibila

4) a treia invocatie a Luceafarului - dorinta superstitioasa a fiintei pamintene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei “stele cu noroc”

5) raspunsul final al Luceafarului - constatarea rece, obiectiva a diferentelor fundamentale intre doua lumi antimonice; una traind starea pura a contemplatiei; cealalta starea instinctualitatii oarbe in cercul strimt al norocului, al sansei de a se implini sau al nesansei

            O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al mastilor in sensul ca poetul se proiecteaza in diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rind in Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si raminind la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin. Paminteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei.

            Dar Eminescu s-a imaginat chiar in chipul Catalinei, muritorul de rind care aspira spre absolut. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimind astfel aspiratia spre personalitatea universala, cel care rosteste teribilul nu se poate constient fiind de incompatibilitatea celor doua lumi.

            In concluzie putem spune ca sub aspiratia unei povesti de dragoste Luceafarul este defapt o sinteza a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru ca gasim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste si natura dar avem ecouri si din poezia de inalta cugetare filosofica din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Imparat si proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu.

                                   REALIZAREA   ARTISTICA

            Poemul Luceafarul este cea mai valoroasa creatie Eminesciana, nu numai din punctul de vedere a continutului de idei ci si in perfectiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetica si naturaletea desavirsita fac din poem un exemplu stralucit de realizare artistica a unei creatii. Dintre principalele trasaturi ale stilului poemului:

 a) limpezimea clasica - poetul a cautat de fiecare data cuvintul care sa exprime cel mai bine adevarul intr-o forma cit mai simpla. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofa in care o califica pe fata de imparat “o preafrumoasa fata”. Pina sa ajunga la acest superlativ de origine populara, Eminescu a eliminat o serie de epitete si metafore din botanica, din zoologie sau minerala. Pe parcursul poemului a foosit cit mai putine epitete pentru a nu incarca textul cu elemente descriptive. In marea lor majoritate adjectivele folosite sint de origine latine, unele fiind formate cu prefixul ne

 b) a doua trasatura este exprimarea aforistica. Aceasta este o exprimare care contine multe maxime si sentinte, preapte morale formulate intr-un mod memorabil. Cele mai multe exprimari gnomice le gasim in tabloul al treilea, in discutia inalta dintre Hyperion si Demiurg.

 c) puritatea limbajului - se refera la faptul ca Eminescu foloseste cei mai multi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latina pe care ii integreaza in expresii si constructii populare. Accepta foarte putine neologisme. Efectul care se obtine este ca exprimarea e pura romaneasca naturala pe intelesul tuturor

d)     muzicalitatea - realizata pe doua cai prin folosirea subtila a cuvintelor cu sonoritate deosebita si prin schema prozoica - strofe de cite patru versuri cu 7-8 silabe si ritm iambic. Foloseste alternativ rimele masculine si cele feminine care sugereaza o continua inaltare si cadere in concordanta cu ideea de baza a poemului.

REVEDERE

            Dintre poeziile puternic influentate de folcloor poezia Revedere publicata in revista Convorbiri literare la 1 octombrie 1879 este prima poezie in metru popular trohaic a lui Eminescu. Poezia a fost scrisa cu citiva ani inainte de a fi publicata. Modelul ramine Vasile Alecsandri din poezia Doina, dar Eminescu adinceste aceasta tematica populara prin forta poetica, prin viziunea filosofica si tehnica versificatiei. Pornind deci de la un model popular Eminescu creaza in poezia Revedere o elegie pe tema perisabilitatii omului, a efemeritatii omului (conditia trecatoare) in comparatie cu trainicia, cu eternitatea naturii. Revedere este cu alte cuvinte un cintec melancolic despre fragilitatea omului in fata timpului.

            Punctul de plecare este doina populara dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic impresionat de spectacolul naturii vesnice  care-l face sa se simta marunt si trecator. In acest fel poezia capata un substrat filosofic, care nu este de origine folcloorica.

            La o analiza atenta a poeziei se pot deosebi atit elemente de origine populara cit si elemente de origine culta. De origine populara sint:

 a) motivul codrului ca fiinta mitica in folcloor codrul e frate cu romanul, crai intelept, sau chiar imparat.In aceasta ultima ipostaza de imparat apare si Eminescu.

 b) dialogul cu natura reprezentata de codru

 c) in al treilea rind este familiaritatea silului

 d) unele locutiuni de tipul: 'mie-mi curge Dunarea'

 e) ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe si rima imperecheata sint de asemenea de origine populara.

            De origine culta sint:

 a) accentuarea ideii de perenitate (trainicie) a codrului, a naturii;

 b) accentuarea si amplificarea opozitiei dintre om si natura;

 c) rafinamentul expresiei;

 d) viziunea romantica asupra conditiei umane;

 e) sentimentul elegiac.

            Din punct de vedere al compozitiei poezia este compusa sub forma de dialog intre doi 'parteneri' de discutie, care apartin la doua planuri distincte al omului si al codrului.

            Planurile sint in opozitie, marcata de cele doua intrebari si de cele doua raspunsuri,care-i transforma pe interlocutori in simboluri ale unor relitati diferite: omul conditia trecatoare iar codrul eternitatea.

            Poezia se deschide cu planul omului mai scurt, mai concis, interogativ personificindu-l si luindu-l ca interlocutor poetul se adreseaza pe un ton familiar, cald, apropiat codrului.

            Folosind diminutivele: codrutule, dragutule poetul vorbeste cu codrul asemeni unei persoane apropiate intrebindu-l ce mai face de cind nu l-a vazut pentru ca a trecut mult timp decind s-a departat de el si in acest timp “multa lume am umblat”.

            In raspunsul codrului, care este afirmativ constatam o serie de elemente care sugereaza permanenta, continuitate in natura.Din raspunsul codrului personificat aflam de existenta lui indiferent de anotimpuri. Rotatia anotimpurilor se petrece an de an iar codrul ramine acelasi. Raspunsul debuteaza cu o forma populara:

                        “Eu fac ce fac de mult” dupa care urmeaza imaginea codrului iarna cu crengile descuiate de frumze si chiar cu crengi rupte, care cad si acopera apele cu ierni care troienesc cararile gonind cintarile.

            Acelasi codru intinereste odata cu venirea primaverii si a verii anotimp in care codrul iar rasuna de cintecul doinei cintat de femeile ce duc apa de la izvoarele din codru. Cea de a doua interventie a poetului este mai degraba o constatare decit o intrebare. Poetul constata ca in ciuda vremii care vine si trece codrul mereu intinereste. Poetul este bucuros de revederea cu codrul, dar bucuria sa este umbrita de melancolia data de contrastul dintre propria lui infatisare si natura vesnic tinara. In raspunsul codrului acesta enumera citeva dintre elementele cu caracter de eternitate sugerind prin aceasta statornicia naturii.

            Indiferent ca vremea e rea sau buna natura este aceeasi. Numai omu-i schimbator, in timp ce natura cu marea, riurile, pustiurile, luna, si soarele, izvoarele si codrul ramine neschimbata, eterna.

SARA PE DEAL

 

            Poemul se incadreaza in prima etapa a poeziei de iubire si de natura. A fost publicata in 1885 in revista “Convorbiri literare”. O varianta dateaza din 1871 iar alta din 1872, se pot regasi fragmente din “Sara pe deal” in romanul “Geniu pustiu” si nuvela “La curtea cuconului Vasile Creanga”.

            “Sara pe deal” nu este nici pastel nici idila ci este un poem eminescian specific in care temele naturii si iubirii fuzioneaza, si in care se creaza imaginea paradisul adolescentilor in care aspiratia spre iubire este pura, poetul crezind in idealurile iubirii.

            Compozitia se realizeaza prin alternarea a doua planuri: spatiul natural si cel sufletesc. Spatiul natural este larg dimensionat, un spatiu in care pluteste melancolic cu jale cintul buciumului ca un ecou a starii sufletesti a poetului indragostit. Elementele de peisaj constituite de imagini auditive si vizuale unele intensitati abia perceptive redau tacerea necuprinsului de la satul din vale pina la turmele care urca dealul si apoi pina la bolta senina a cerului, pina la infinit unde stelele se nasc spre bolta senina, in momentul inserarii si a intrarii in noapte.

            Inca din primul vers se observa o contopire a spatiului natural cu cel sufletesc sugerat de sunetul melancolic al buciumului pe fondul unui ritm metric original alcatuit din 12 silabe.

            In al doilea vers contopirea spatiului poetic cu cel sufletesc este amplificata prin adaugarea aliteratiei precum si de imaginea creata in care se impletesc elemente terestre cu cele cosmice” turmele-l urc, stelele scapara in cale”.

            In versul 3 elementul sonor este prezent prin prelungirea aliteratiei “se” dar si prin imaginea murmurului dulce al apei in fintine. Remarcam splendida personifcare “apele pling clar izvorind din fintine” este imaginea primordiala a izvorului. Tacerea necuprinsului creata prin armonie muzicala e o tacere care este perceputa cu sufletul.

            In al patrulea vers apare imaginea copacului sacru al iubirii ”salcimul“ devenit loc protector al intilnirii celor doi unde iubita toropita de dragoste asteapta acest moment “ochii tai mari cauta-n frunza cea rara”. Incepind cu strofa a doua tabloul de natura devine evocator infatisind miscarea lenta a lunii pe cer “sfinta si clara”, nourii intr-o scurgere halucinanta proiecteaza casele parca in luna, oamenii cu coasa in spinare se intorc de la cimp, cumpenele fintinilor scirtiie in vint, nici unul din aceste detalii nu individualizeaza tabloul dar nici nu se poate spune ca tabloul este abstract.

            Aceste detalii zugravesc imagini eterne asa cum l-a cunoscut poetul in Ipotestiul cu turme, cu deal si vale in care murmura fluierele, culorile ce domina peisajul sint astompate, lipsesc caci lumina este putina domina jocul de umbra si lumina. Sunetele sint estompate dar melodioase. Muzicalitatea se realizeaza prin prezenta buciumului, a scirtiitului domol al cumpenelor, a murmurilor fluierelor, a sunetelor ritmice de toaca culminind cu glasul clopotului ceea ce creaza o vibratie ampla “Clopot vechi umple de glasul lui sara”.

            Spatiul natural s-a dizolvat total si este inlocuit de spatiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca para”; acest vers face trecerea la momentul urmator, sentimentul sufletesc este abia schitat prin nerabdare dar izbucneste in finalul poeziei unde poetul creaza visul de iubire, imaginea pura a iubirii in care apare perechea sub salcim unde ore intregi isi va sopti vorbe de iubire si isi va face gestul culminant ce face iubirea pura.

            “Ne-om razima capetele unul de altul”; versifica sarutul, in final intervine usor retorica intrebare “Astfel de noapte bogata cine pe ea n-ar da viata lui toata” poetul exprima ideea ca este gata sa-si dea viata pentru acest gest de suprema puritate a iubirii.

            Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii insusi. Este o iubita ideala spre a carei iubire aspira poetul in versurile “sub un salcim draga ma astepti tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea de ginduri ti-e plina” simbolizeaza acea pasionata si gingasa plenitudine a iubirii.

SCRISOAREA III

            Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind niste satire. Tematica acestor scrisori are in centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducator de popoare.

            Scrisoarea III abordeaza tema patriotismului si a geniului conducator de popoare. Geneza este legata de perioada de ziarist la “Timpul”.

            Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivitatii romane in momentul independentei de stat din 1877. Eroismul ostasilor romani misca in Eminescu adinci simtaminte inspirindu-i cel mai valoros poem dedicat patriotismului.

            Compozitia se realizeaza pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are doua parti:

-in prima parte se celebreaza iubirea de patrie si de neam 

- partea a doua este o satira adusa prezentului decazut

            Ca tehnica Eminescu foloseste tehnica savanta a proportiilor. In prima parte poetul nu abordeaza direct subiectul bataliei de la Rovine ci il incadreaza cu momente legendare pentru a sugera valoarea. Plasata in perioada de crestere a imperiului otoman, batalia de la Rovine a constituit un zid care a oprit expansiunea tuceasca.

            Poemul cuprinde doua momente epico-lirice: trcut si prezent incadrate de un prolog si un epilog.

            Prologul prezinta vertiginoasa crestere a imperiului otoman, ce este explicata simbolic printr-un copac urias a carei umbra untuneca intreaga lume. Eminescu prezinta aceasta legenda, infatisind un sultan. Luna se  preschimba in fecioara si sultanul simte cum din inima lui creste un copac al carei umbra cuprinde intreg pamintul. Cutremurat, sultanul, se trezeste si interpreteaza visul ca trimis de profet.

            Este prezentata o sinteza poetica a citorva epoci de crestere realizata sugestiv prin repetitii si enumerari ce creaza impresia puternica de furtuna “an cu an”, “neam cu neam”; se face trecerea apoi la realitate si urmeaza momentul evocarii poporului nostru. Prima secventa cuprinde 6 versuri si reda asezarea celor doua ostiri pe cimpul de la Rovine, urmarind desfasurarea orgolioasa a turcilor avind o armata de 100.000 de osteni si pe de alta parte cei 30.000 de romani. Eminescu abia sugereaza prezenta romanilor. Se sugereaza disproportia dintre armate nu numai numerica ci si sub aspectul tehnicii de razboi.

            Urmatorul episod este dramatic si se defineste prin cuvintele rostite si din atitudinea lor. Intilnirea celor doi conducatori este redata pe baza dialogului. Eminescu descrie pe Mircea ca pe un mosneag si ii descrie imbracamintea. In acest dialog se infrunta ingimfarea cotropitorului care n-a cunoscut decit victorii cu demintatea si intelepciunea adevaratului conducator care isi apara “saracia si nevoile si neamul”. Mircea este simbolul datinei al ospitalitatii si bunei credinte, dar dirz prevenitor si demn. La sirul victoriilor enumerate de Baiazid, Mircea prezinta istoria de aparare a tarii incepind cu acel oaspe pina la orgoliosii romani. Toti conducatorii sint simbolizati prin numele lui Darius numit Ispaste. Toti au cerut in numele stapinirii “pamint si apa” si printr-un joc de cuvinte, poetul desemneaza ironic infringerea acestor cotropitori, se facura “toti o apa si un pamint”. Exista in aceste versuri o sinteza a istoriei eroice a poporului nostru din cele mai vechi timpuri, o sinteza a luptelor pentru apararea tarii si a fiintei neamului. Este prezent in dialogul lui Mircea si ginditorul care face distinctie intre razboaiele de cucerire si cele de aparare si se clarifica ideea de solidaritate a neamului in apararea teritoriului tarii. De cealalta parte se defineste orgoliul cumplit al lui Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut niciodata infringerea se exprima printr-o cascada de cuvinte mari.

            Batalia de la Rovine este un tablou plin de dinamism in care se reliefeaza vitejia, iubirea de patrie dar si virtutile ostasesti. Cei doi conducatori trec in planul al doilea, in prim plan fiind ostile. Printr-o aliterare de imagini vizuale si auditive dinamice intr-un ritm fulgerator poetul evidentiaza tactica de de lupta a romanilor; ei ies surprinzind pe dusmani.

            Deschiderea bataliei o realizeaza calaretii a caror desfasurare constituie o surpriza, loviturile lor venind din toate partile cuprinzind oastea turceasca. Loviturile lor sint insotite de zgomotul scarilor de lemn, ritmul este intr-o crestere continua. Procedeele stilistice subliniaza ideea de furtuna de cataclism. Totul este intr-un clocot urias ce se reflecta in peisaje si imagini: grindina, ploaie, cerul se dezlantuie pe pamint centrul acestui cataclism este Mircea. Tinta acestui cataclism este imparatul peste a carui armata se intinde umbra mortii.

            Partea a doua poate fi considerata un veritabil pamflet politic cu ecouri din prioada publicistica de la “Timpul”, avindu-si izvorul in sentimentul de profunda deziluzie in fata falsului patriotism si a demagogiei patriotale. In aceasta parte lipseste introducerea si incepe cu o antiteza “veacuri de aur”.

Despartindu-se de trecut, Eminescu mai lasa sa se auda inca odata acorduri de neuitat adresindu-se eroilor trecutului ajunsi la moda in prezent. Eminescu sesizeaza cu sarcasm ca marile glorii au devenit un prilej nou pe care o alta persoana folosindu-i pe eroii de alta data sa-si acopere nuditatea. Imaginea prezentului este un tablou fiind rezultatul unei selectii critice in care Eminescu esentializeaza satirizind in mod constient imaginea prezentului si incepe cu o serie de intrebari retorice carora nu li se intrevede nici un raspuns.

            Imaginea Bucurestiului este vazut ca un nou Sybaris. Gloriile se nasc pe strada si la usa cafenelelor politicienii sint adevarati panglicari de demagogie. Portretele negative in care Eminescu exagereaza constient sint prezentate in mod gradat si exprima furia crescinda. Poetul se opreste asupra portretului liberarului vazut ca o expresie a demagogiei un portret al  unicimii care are toate atitudinile de decadere fizice si morale. Portretul parlamentului este vazut ca o adunatura de nebuni din zidirea sfintei bolii o imagine caricaturala o serie de atribute ale decaderii, este prezenta imaginea tineretului decazut. Toti acestia nu vineaza decit cistigul fara munca, in aceasta lume virtutea este o “nerozie” si “geniul o nefericire”.

            Partea a doua se incheie cu invocarea lui Tepes domnitorul justitial chemat sa-i adune pe totai si sa-i imparta in smintiti si in misei si sa-i bage in doua temniti si sa dea foc la puscarie si la casa de nebuni.

SCRISOAREA I

 

            Poezia ne prezinta pozitia vitrega a omului de geniu intr-o societate marginita si este alcatuita din 5 parti.

            In prima parte apar doua motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual si cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate“.

            In a doua parte poetul nuanteaza motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai intii poetul reda o imagine globara a spatiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mari si izvoare la tarmuri, si apoi imaginea se restringe: “Si in cite mii de case lin patruns-ai prin feresti/ Cite frunti pline de ginduri, ginditoare le privesti“. In continuare poetul poetul infatiseaza o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpinzeste globu-n planuri pe un veac/ Cind la ziua cea de miine abia cuget-un sarac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta in lume si in vreme adevar“. Apare aici un motiv de sursa schoppehauriana, identitatea omului in fata mortii: “Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii“. In continuare poetul se opreste la conditia vitrega a omului de geniu, care apare in antiteza cu celelalte ipostaze: “Iar colo batrinul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate/ Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig la piept si-ncheie tremurind halatul vechi/ Isi infunda gitu-n guler si bumbacul in urechi/ Uscati asa cum este, girbovit si de nimic/ Universul fara margini e in degetul lui mic/ Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga/ Noapte-adinc-a veciniciei el in siruri o dezleaga/ Precum Atlas in vechime sprijinea ceriul pe umar/ Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar“.

            Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compozitional se justifica prin faptul ca ea va argumenta cit de vasta este cultura batrinului dascal. Pina a prezenta geneza apar citeva notiuni care ar trebui sa sugereze increatul. Geneza propriu zisa incepe astfel: “Dar deodata un punct se misca … cel intii si singur. Iata-l!/ Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal“. Apar aici motivele macrocosmusului si microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decit: “Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul“. In continuare poetul vorbeste despre un previziblil sfirsirt al lumii: soarele il vede “trist si ros“, planetele “ingheata“ si timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfirsit sa domneasca din nou aceasta noapte a “nefiintei“ si “ eterna pace“.

            Partea a patra este consacrata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in lumea semenilor sai. Dascalul dupa ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugeta acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei insisi si cu omenirea intreaga: “Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate“. Vointele marunte care ii framinta pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilitatii timpului: “Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gindesc?/ Ca si vintu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cind vorbeste despre soarta geniului intr-o societate bintuita de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoasterii propriei vieti, lasa considerarea operei omului de geniu la discretia rauvoitorilor, a invidisilor: “Si cind propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunda cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influentat pe Eminescu si in versurile: “Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopata de tarina se depune“. Apare din nou ideea ca oamenii sunt egali in fata mortii: “Mina care-au dorit sceptrul universului si ginduri/ Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scinduri“. Pe un ton ironic poetul isi imagineaza cum se vor desfasura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsa solemnitate deoarece oamenii sint rai, indiferenti, ipocriti: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slavindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei si se va rezuma doar la “bibliografia subtire“ careia ii vor gasi “pete multe, rautati“.

            In partea a cincea se revine la motivele initiale: contemplarea propriei vieti si a luminii lunii ce dezvaluie alaturi de frumusetile eterne ale naturii crudul si tristul adevar ca oamenii sunt identici in perspectiva mortii: “Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/ Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii“.

             

Copyright © Contact | Trimite referat



Ultimele referate adaugate
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu
Olimpiu Nusfelean
   - Automobilul marii

Cauta referat
Scriitori romani