Referate Meniu


 

referat romana, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre:

Natura in lirica eminesciana








Mihai  Eminescu


                                   BIOGRAFIE

Nascut la 15 ianuarie 1850 la Botosani ; decedat la 15 iunie 1889 la Bucuresti

        a fost un poet, prozator si jurnalist roman, socotit de cititorii romani si de

        critica literara drept cel mai important scriitor romantic din literature

        romana, supranumit si 'luceafarul poeziei romanesti.

1. Primii ani

1850-01-15   Se naste, la Botosani, Mihai, al saptelea copil al caminarului Gheorghe Eminovici (1812-1884) si al Ralucai, nascuta Iurascu (1816-1876)

1858   Mihai Eminescu se inscrie in clasa a treia primara la National Hauptschule in Cernauti, dupa ce facuse primele clase acasa, in satul Ipotesti.

1859 - 1860   Termina clasa a IV primara, clasificat al 5-lea dintre 82 de elevi

2. Anii de formare

1860   Toamna se inscrie in clasa I la K. K. Ober Gymnasium din Cernauti.

1861 - 1862   Urmeaza clasa a II-a de gimnaziu pe care o repeta in 1862-1863, intrerupand-o in aprilie 1863, cand se intoarce la Ipotesti.

1864   I se refuza o cerere de bursa la gimnaziul din Cernauti la 21 martie

1865-03-15   Demisioneaza din postul de copist pe care-l ocupa la Comitetul permanent al judetului Botosani. Insoteste trupa teatrala Fanny Tardini-Vladicescu - toamna revenind la Cernauti si instalandu-se in casa lui Aron Pumnul ca bibliotecar.

3. Debutul

1866-01-12   Debut cu poezia 'La mormantul lui Aron Pumnul' intr-o brosura votitiva 'Lacramioarele invataceilor gimnagiasti'. La 25 februarie publica in Familia din Pesta, cu numele schimbat de Iosif Vulcan in Mihai Eminescu , poezia 'De-as avea'. Pe vara se afla ca privatist la Blaj.

4. Sufleur si copyist

1867   Actor si sufleor in trupa lui Iorgu Caragiale din Bucuresti

1868   Din mai pana in toamna colinda cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania si Banat. Incepe sa lucreze la romanul Geniu pustiu. Din toamna sufleor la Teatru National

1869   Duminica 16 martie asista cu Ionita Badescu si V. Dumitrescu-Paun la reprezentarea piesei 'Dama cu camelii' de Al. Dumas-fiul. La 1 aprilie intra in societatea folcroristica 'Orientul' a lui Gr. H. Grandea. Colinda cu trupa lui Mihai Pascaly Moldova si Bucovina. Retinut de tatal sau la Botosani, este trimis toamna la Universitatea din Viena unde se inscrie ca student la filosofie, devenind si membru al societatii studentesti 'Romania'. La Bucuresti il cunoscuse pe I. L. Caragiale si tot aici il cunoaste pe Ioan Slavici.

5. Student la Viena  si Berlin

1870   Debut publicistic la 'Albina' si articole de politica nationala la 'Federatiunea' de Pesta. La 15 aprilie publica prima poezie, Venere si Madona, in Convorbiri literare. In noiembrie ii apare in aceeasi revista 'Fat-Fromos din lacrima' . Ia parte la lucrarile pentru serbarea de la Putna, iar dupa aceea merge la Ipotesti.

1871   Urmeaza in continuare la Viena, ca student auditor, cursuri de filosofie, drept, economie politica si filologie romanica. In august e la Ipotesti, apoi la Cernauti si la Putna, la serbari, cu Slavici, Th. Stefaneli, Pamfil Dan si altii. Asculta cuvantarea lui A. D. Xenopol despre rapirea Bucovinei.

1872   Continua studiile la Viena. La 1 septembrie citeste la Junimea in Iasi nuvela Sarmanul Dionis care se publica in Convorbiri literare. In noiembrie e la Berlin, iar in decembrie se inscrie la Universitate ca student regulat, ceea ce inseamna ca intre timp capatase un cetificat de absolventa a studiilor liceale. Are profesori vestiti pe Duhring, Zeller, Helmholtz, Du Bois-Raymond, Lepsius,Droysen, Althaus, Bonitz.

1873   Urmeaza in continuare cursuri de filosofie, istorie si economie politica la Universitatea din Berlin

1874   Secretar al reprezentantului diplomatic N. Kretulescu cu treizeci de taleri pe luna, e si student. Studiaza filosofia lui Kant din care incepe sa traduca. Voia sa obtina o licent a, Maiorescu propunandu-i un doctorat in strainatate. Medita la un roman 'Aur, marire si amor'; in care vroia sa integreze fragmente mai vechi sau la care lucra. Netrecandu-si nici un examen, vine toamna la Iasi si la 1 septembrie Maiorescu il numeste director al Bibliotecii Centrale Universitare. Prin intermediul lui Miron Pompiliu, secretarul Universitatii, cunoaste pe Veronica Micle, sotia lui Stefan Micle, rectorul universitatii.

6. Reintoarcerea in tara

1875   Suplineste pe A. D. Xenopol si Samson Bodnarescu la Institutul Academic. Destituit la 1 iulie din postul de bibliotecar in urma unor intrigi, e numit revizor scolar pe judetele Iasi si Vaslui. Cunoscand acum pe Ion Creanga, scriu amandoi cate un basm cu erou central asemanator, al lui Eminescu numit Calin (extras din cal); al lui Creanga Fat-frumos fiul iepei. Amandoua in proza, basmele raman nepublicate.

1876   La inceputul verii, guvernul liberal destituie pe Eminescu din postul de revizor scolar. Este primit redactor al partii neoficiale si corector al 'Curierului de Iasi' unde publica nuvela 'La aniversare' si 'Cezara'. Vrea sa convinga pe Veronica Micle, mama a doua fete, sa fuga cu el in lume. Veronica pleaca in vacanta, si Eminescu, intors la 15 august 1876 de la inmormantarea mamei sale, o acuza de usuratate. Scrie elegia 'Pierduta pentru mine zambind prin lume treci'.

1877   Silit sa scrie lucrari in care nu credea, la inceputul toamnei demisioneaza de la 'Curierul de Iasi'. La 27 octombrie este numit redactor al ziarului 'Timpul' din Bucuresti si, lasand o scrisoare violenta Veronicai, paraseste Iasul.

1878   Intensa activitate jurnalistica la Timpul. Vara invitat la mosia lui Nicu Mandrea din Floresti-Dolj. In noiembrie participa la a XVI-a aniversare a Junimii la Iasi cu Maiorescu si Caragiale. Revede pe Veronica care-i face o dovada de netagaduit a dragostei sale. Publica in Convorbiri literare, dupa pauza din 1877, Povestea codrului, Povestea teiului (varianta a traducerii din Em. Geibel Fat Frumos din tei, dupa Romanze vom Elfenbrunen), Singuratate, Departe sunt de tine. Scrie acum 'Moartea lui Ioan Vestimie, ultimul episod din romanul Aur, marire si amor.

1879    6 august, ii scrie Veronicai mangaind-o pentru moartea sotului. Publica in Convorbiri literare : Atat de frageda, scrisa pentru Veronica, dar pe care o comunica si Mitei Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, Sonete, Freamat de codru, Revedere, Despartire. Veronica il viziteaza la Bucuresti.

1880   Devine redactor sef la Timpul. Tradat de Veronica cu Caragiale, se impaca dupa o scurta cearta.

1881   Publica intre 1 februarie si 1 septembrie cele patru Scrisori in Convorbiri, retinand pe a cincea, Dalila.

1882   Sfarseste ultima forma a marelui poem Luceafarul, inceput in 1880. 'Nu voi iubi niciodata o alta femeie', scrie Veronicai la 28 februarie. Veronica il viziteaza in mai. Absorbit de munca la ziar.

7. Boala

1883   In aprilie almanahul 'Romania juna' din Viena ii tipareste Luceafarul. In 'Familia', apar poeziile oferite de Eminescu insusi lui Iosif Vulcan : S-a dus amorul Cand amintirile.. Adio. Ce e amorul ?, Pe langa plopii fara sot.. , Si daca.. In iunie participa la serbarile dezvelirii statuii lui Stefan cel Mare la Iasi si citestela Junimea 'Doina'. La Bucuresti , in vremea caldurilor insuportabile ale verii, are primul soc nervos. Intre 28 iunie si 15 august este internat in sanatoriul doctorului Sutu. La 20 octombrie, Chibici Ravneanu il conduce la sanatoriul Ober-Dobling de langa Viena. Spre sfarsitul anului, Maiorescu publica la Socec prima editie de poezii a lui Eminescu.

1884   Vizitat de Maiorescu la Ober-Dobling. Temporar insanatosit, revine in tara insotit de Chibici prin Italia (Venetia, Florenta).

1885   Petrece vara la Liman, langa Odesa. Toamna i se incredinteaza postul de subbibliotecar la Biblioteca Universitatii din Iasi. Apare a doua editie a volumului de Poezii.

1886   Merge la Bucuresti. Vara la baile Repedea langa Iasi. In noiembrie din nou internat, la ospiciul de la Manastirea Neamt.

1887   Paraseste ospiciul si se duce la Botosani, la sora sa Harieta. Orasul ii voteaza un ajutor de 120 lei lunar. Pleaca la baile din Halle. Parlamentul ii voteaza o pensie de 250 lei lunar.

1888   Veronica Micle il viziteaza la Botosani, si-l ia cu ea la Bucuresti. Primeste directia revistei unor tineri ' Fantana Blanduziei'. La Socec apare a treia editie a volumului de Poezii.

1889   Recazut in noaptea mintii in februarie, e internat din nou in sanatoriul doctorului Sutu din strada Plantelor. Moare la 15 iunie, ora 3 dimineata, in urma unei sincope, si este inmormantat sambata 17 iunie la cimitirul Belu.

       Masca mortuara a lui Mihai Eminescu

 NATURA  IN  LIRICA  EMINESCIANA

                    

                     TRASATURI

1.      Este tema fundamentala, permitand sinteze intre valorile penere ale culturii universal si specificul national.

2.      Interfereaza cu celelalte teme ale creatiei eminesciene: iubirea, istoria, filozofia, folclorul, arta, destinul geniului.

3.      Confera unitate intregului operei (pe genuri literare poezie/ proza/ teatru; pe etape: de tinrete, de maturitate intre antume si postume).

4.      Este de factura romantica.

5.      Nu constituie doar un cadru de manifestare a eului liric, a actiunii si a sentimentelor, ci mai ales un reflex al vietii interioare.

6.      Are o multipla valoare simbolica (codru, apa, luna, steaua, teiul, plopul, lacul, izvorul, salcamul).

7.      Contrabalanseaza prin concrete tentatia abstractizarii si a generalizarii cu care opereaza gandirea iscoditoare.

8.      Reprezentarea naturii ca decor are izvor folcloric si este specifica primei perioade de creatie: De-as avea, O calarie in zori, Din strainatate.

9.      Apar tablouri ale meleagurilor natale: codrul labirintic, parul de argint, campia inflorita, corul pasarilor, freamatul frumzelor: Din strainatate,     Fiind baiet, paduri cutreieram.

10.  Insista asupra elementelor naturii semnificative pentru rotatia ciclica:anotimpuri, zi, noapte, luna, soare, stele, planete, migratia pasarilor: De ce nu-mi vii, Luceafarul.

11. Fenomenele fizice corespund sau potentiaza un sentiment, o atitudine, o nazuinta, o idee, un principiu: Dorinta, Srara pe deal, Floare albastra, Scrisoarea III, Luceafarul.

12. Prin personificarea, prin animism (spiritualizarea fenomenelor naturii), se sugereaza unitatea primordiala a lumii: Memento mori, Sarmis, Muresanu, Calin(File din poveste), Sara pe deal, Ce te legeni .

13. Constituie un spatiu protector, familiar, ospitalier, intim, purificator, ca la Leopardi si Lamartine: Dorinta, O,ramai, Floare albastra, Sara pe deal .

14. Se manifesta justitiar , ca la Hugo si Byron: Scrisoarea III,                                Fat-Frumos-din-Lacrima.

15. Este intr-o continua improspatare si germinatie: Sara pe deal, Scrisoarea I, Scrisoarea III, Luceafarul.

16. Apare in ipostaze antitetice: cosmos/haos, microcosmos/mactocosmos, geneza/apocalipsa, domestica/salbatica, linistit/agitat, stralucitoare/mohorata: De ce nu-mi vii?, Luceafarul, Singuratate, Noaptea.

17. Are virtuti initiatice, permitand accesul spre esente, absolut: Scrisoarea I, Revedere, Ce te legeni, Peste varfuri, Mai am un singur dor.

18. Este intr-o permanenta comunifcare cu omul: Sara pe deal, O,ramai,       Ce te legeni, Scrisoarea III.

19. Participa la faurirea istoriei nationale: Scrisoarea III, Memento mori,         Musarin si codrul.

20. Constituie cadrul nemarginit pentru descatusarea aventurilor titaniene: Luceafarul, Sarmanul Dionis, Povestea magului calator in stele.

21. E feerica.

22. E ademenitoare.

23. Magica.

24. Luxurianta.

25. Variata.

26. Bogata.

27. Misterioasa.

28. Armonioasa.

29. Beatificata.

30. Centru al lumii.

31. Cu virtuti terapeutice.

32. Incarcata de sacralitate.

33. Stimul pentru visare, plutire, iesire din timpul istoric.

34. Templu al dragostei.

35. Intruchipare a eternitatii: cosmosul, cerul, luna, soarele, marea, pustiul.

36. Incitanta.

37. In contrast cu firea schimbatoare a omului: Cand amintirile, Revedere,   Pe aceeasi ulicioara .

38. Prefiguratoare a destinului: Cand amintirile .

39.Starnire a amintirilor: Cand amintirile, Pe aceeasi ulicioara,                       Din valurile vremii, De cate ori iubito, De ce nu-mi vii, Departe sunt de tine.

40. Indemn la trairea clipei, avertisment asupra trecerii timpului: Stele-n cer, De ce nu-mi vii, Floare albastra, Dorinta, Lacul.

41. Proiectata in fantastic, in arhaic, in mit: Memento mori, Sarmis, Gemenii, Luceafarul, Sarmanul Dionis.

42. La fel ca in Miorita sau in Vara lui G. Cosbuc, natura reprezinta fiinta fizica a poetului spre a contopi cu elementele sale redand-o eternitatii primordiale: Mai am un singur dor, Oda(in metru antic).

           

           GENERALITATI 

    Natura, in sens larg, este echivalenta cu lumea materiala, universal fizic, universul material sau, simplu, universul sau in termeni populari ,,Mama natura”.

,,Natura” se refera la totalitatea lucrurilor si fiintelor din univers, lumea fizica inconjuratoare, cuprinzand vegetatia, formele de relief, clima, fenomenele fizice si viata, in general.Termenul nu include obiectele artificiale, create de om sau realizate printr-o actiune de orice fel a omului. Cuvantul ,,natura”  isi are originea in latinescul  ,,natura”.

Avand utilizari variate, astazi cuvantul ,,natura” se poate referi generic la regnul vegetal sau animal, precum si la felul in care anumite lucruri lipsite de viata interactioneaza cauzand fenomene fizice sau geologice sau legate de materie si energie. De asemenea, se refera la ceea ce numim salbaticie (animale salbatice, stanci, paduri, ape si in general acele lucruri ce nu au fost alterate cu sau fara stiinta de om sau care persista indiferent de actiunea acestuia). Totalitatea actiunilor omului care influenteaza natura sunt cuprinse intr-un factor antropic.

Natura poate fi energic inteleasa ca fiind constituita din: Pamant, viata, ecosistem, salbaticie, frumusetea naturii, materie si energie, sau chiar natura aflata dincolo de planeta Pamant .

Natura este intalnita si in operele lui Mihai Eminescu, de cand era inca copil si pana cand si-a scris testamentul liric Mai am un singur dor.

Ceea ce se numeste de obicei ,,natura”, adica aspecte geologice, fauna si flora, se gasesc la Mihai Eminescu, sub chip foarte elementar.Nu culoarea, nu varietatea sunt notele esentiale, ci dimensiunea sau cantitatea.Aceasta este hotarata prin puterea de a intimida constiinta, de a o anula.Versuri ca: ,,Neamurile-mbatraneau,/Craiile se treceau,/Numai codrii tai cresteau,/Si in umbra cea de veci/Curgeau raurile reci” cuprind numai notiunea simpla de ,,codru”, dar intr-o dimensiune colosala. Padurea noastra empirica are o durata limitata, fiind supusa dezagregarii, codrul eminescian insa ,,creste” peste marginile de timp ale domniilor, peste acelea ale raselor, el este din veci. Imaginea aceasta egipteana de trainicie de-a lungul mileniilor, de vigoare gigantica determina dimensiunea microscopica a omului si desteapta acel sentiment tipic eminescian de nevoie de a se lasa in voia dinamicii firii.

Poetul romantic este ,,vizionar” , putand percepe partile intr-un intreg, exteriorul lumii reale in interiorul misterios al sufletului, pentru ca exista intre lucruri si intre fiinte raporturi analogice, corespondente, structura ascunsa a lumii, care face ca omul si universul sa se reflecte reciproc si sa-si corespunda. O astfel de viziune este ce s-a numit ,,orphism”  in  poezia romantica, potrivit dorintei poetului de a contempla natura cu sentimentul infinitului, cum era definit sentimentul naturii in poetica romantica, in lectiile lui Jouffrey despre natura poeziei: ,,Totul vorbeste, totul traieste in natura; chiar piatra, mineralul cel mai inform traieste o viata surda si nu vorbeste un limbaj misterios: si acest limbaj; pastorul, in singuratate, il intelege, il stie tot asa sau mai mult decat savantul si filozoful, ca si poetul”

Prin metafora simbolica un poet poate face din viziunea naturii viata propriului sau sentiment, reflectarea aspectelor naturii exprimand astfel istoria intima a sufletului sau. Trei sunt astfel lumile ce se ofera contemplatorului, in orphismul romantic: lumea vizibila, ca peisaj, reflectarea ei in lumea interioara a omului, ca sentiment al naturii, si, dincolo de aceasta reflectare, o suprarealitate invizibila, un univers infinit in miscarea lui – dupa formula definitorie a romantismului, de circulatie in epoca: ,,externus mundus est figura hominis et homo est mundus absconditus, quia visibilia in eo sunt invisibilia”

Din prima modalitate a orphismului romantic, in descrierea lumii vizibile ca peisaj, poezia lui Eminescu aduce tabloul naturii despre care George Calinescu spune: ,,E foarte de crezut ca natura eminesciana cu fauna si cu flora ei sa aiba un punct de plecare istoric in privelistea din Moldova de sus, si anume din Valea Siretului, unde muntele si campul sunt cu planuri apropiate si nu lipseste mediul acvatic.Eminescu a si dat de astfel descriptii ale geologiei salbatice moldovene.”

Geroge Calinescu spune ca: ,,Eminescu are printre copaci cateva esente la care tine in chip deosebit si care infatiseaza, poate, pentru el insusirile generale ale copacului.”

Teiul figureaza mireasma: ,, Dar prin codrii ea patrunde/ Langa teilu vechi si sfant,/ Ce cu flori pana-n pamant/ Un izvor vrajit ascunde.”

Bradul e copacul artic care simbolizeaza trainicia: ,,Colinde, colinde/ E vremea colindelor,/ Caci gheata se-ntinde/ Asemeni oglindelor./ Si tremura brazii/ Miscand ramurelele,/ Caci noaptea de azi-i/ Cand scanteie stelele.”

Plopul, prin tremurul frunzelor lui, da amintirilor o miscare lenta: ,,Pe langa plopii fara sot/ Adesea am trecut;/ Ma cunosteau vecinii toti-/ Tu nu m-ai cunoscut”

Arinul, fiind o esenta paduratica, salbaticeste privelistea: ,,Peste varfuri trece luna,/ Codru-si bate frunza lin,/ Dinte ramuri de arin/ melancolic cornul suna”.

Stejarul mareste prin marea lui coroana campul ceresc de alunecare, al lunii: ,, Putut-au oare-atata dor/ In noapte sa se stinga/ Cand luna trece prin stejari/ Urmand mereu in cale-si,/ Cand ochii tai, tot inca mari,/ Se uita dulci si galesi?”.

Fagul vara constiinta in inima codrului de o singura esenta: ,,-O, priviti-i cum viseaza/ Visul codrului de fagi!/ Amandoi ca-ntr-o poveste/ Ei isi sunt asa de dragi!”

Salcia este copacul lacustru: ,,De spanzura prin ramuri de salcii argintoase/ O-ntreaga-mparatie in cuib leganator;/ A firii dulce limba de el era-nteleasa/ Si il umplea de cantec, cum il umplea de dor.”

Mesteacanul indica atitudinea, aducand cu scoarta lui alba un element hibernal: ,,Un parete din fund isi ridica zapada sa inflorita cu roze de pustie si se vazu o scena, a carei culise reprezentau arbori si tufise de-o tanara si mustoasa verdeata, iar fondul reprezenta un deal imbracat in padure de mesteacan”

Paltinul  prevesteste regiunea alpina: ,,Colo unde stau Carpatii cu de stanci inalte coaste,/ Unde paltinii pe dealuri se insir ca mandra oaste.”

Salcamul este copacul de vale in peisajul satesc: ,,Ah!in curand satul in vale-amuteste;/ Ah! In curand pasu-mi spre tine grabeste./ Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga,/ Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti draga.”

Liliacul  simbolizeaza venirea primaverii si idila juvenila: ,,A noastre inimi isi jurau/ Credinta pe toti  vecii,/ Cand pe carari se scuturau/ De floare liliecii.”

Nucul, ciresul, marul sunt pomi de livezi, simboluri ale lacomiei copilaresti: ,,Vedea in zarea vaii nuci mari cu frunza lata/ S-o lume de flori albe pe siruri de ciresi.”

Asemeni visinul: ,,Visinii-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase.”

Flora eminesciana nu este feerica, nu este bogata, dar ea infrange spiritul prin intensitate. Cum privelistea are mai totdeauna un lac in mijloc sau o apa si in apropiere padurea, iarba este vegetalul obisnuit, insa o iarba de luna, in care n-a calcat picior de om: ,,De jur imprejur stau stancele uriesesti de  granit ca niste pazitori negri, pe cand valea insulei adanci si desigur sub oglinda marii e acoperita de snopuri de flori, de vite salbatice, de ierburi inalte si mirositoare, in cari coase n-a intrat niciodata.”Cum spune si George Calinescu:,, Eminescu pune iarba mai cu seama in padure, acolo unde vegetatia se inabuse, nestrabatuta, fiindca e clar ca, pentru el, insusirea de capetenie a vegetalului e sa creasca intr-una.”

Fauna este si ea foarte saraca si aleasa dupa aceleasi criterii dupa care a fost aleasa si flora.In randul intai vine calul, care simbolizeaza zborul oniric, al incalecarii spatiului.Eroii lui Mihai Eminescu calaresc: ,,Calu-i alb, un bun tovaras,/ Inseuat asteapt-afara..”   sau  ,, Vede-un tanar chiar alaturi,/ Pe-un cal negru e calare.” Calul este de altmiteri animalul din poveste, singura fiinta care poate urma pe om in ratacirile lui.

De asemenea in opera eminesciana mai apar si animalele care sunt legate de padurea salbatica, boutul, cerbul si ciuta: ,,Caii marii, albi ca spuma,/ Bouri nalti cu steme-n frunte,/ Cerbi cu coarne ramuroase,/ Ciute sprintene de munte.

Eminescu aminteste si pasarile: filomela, randunica, vulturul, corbul intunecat, lebada nordica, pitpalacul apoi ,, Cucul canta, mierle, presuri-/ Cine stie sa le-asculte/ Ale paserilor neamuri/ Ciripesc pitite-n ramuri/ Si vorbesc cu-atat de multe/ Intelesuri.”

Tot peisajul naturii este pentru Eminescu o panorama simbolica.

Natura in poezia lui Eminescu, dupa o remarca a lui Tudor Vianu, in primele poezii apare ca o pictura colorata cu straluciri fantastice si intruchipari de basm, ca in Mortua est, pentru a se schimba cu timpul intr-un specatacol al Frumusetilor firii, intr-un univers auditiv si in egala masura vizual, cu rezonante discrete intr-un sentiment al contopirii omului cu firea.

A doua modalitate a orphismului romantic, descrierea lumii ca reprezentare in lumea interioara a omului, apare in poezia lui Eminescu  inca din prima perioada poetica Prin nopti tacute: ,,Prin nopti tacute/ Prin lunce mute,/ Prin vantul iute,/ Aud un glas;/ Din nor ce trece,/ Din luna rece,/ Din visuri sece,/ Vad un obraz./ Lumea senina,/ Luna cea plina/ Si marea lina,/ Icoana-i sunt;/ Ochiu-mi o cata/ In lumea lata,/ Cu mintea beata/ Eu plang si cant.” Sau O stea prin ceruri: ,,Stiti de ce stelei i-am dat un nume/ Numele unui suflet ratacit,/ Ce-acuma palid, uitat de lumme,/ A-mbatranit?/ Pentru ca ochiul ce lacrimeaza,/ Dupa-cea steaua care s-a stins/ Este al meu suflet ce mediteaza,/ E-ochiul meu plans.”.

In poeziile mai putin filozofice, Eminescu a fost un poet ,,naiv” in sensul dat termenullui de Schiller, adica a vazut natura din mijlocul ei, asa cum este ea. Dar poetul a incifrat in simbolurile creatiei folclorice sensuri proprii, idei filozofice dobandite de el fie prin propria experienta de viata, fie sub influenta literaturii romantice a timpului. Pe masura ce sporeste meditatia filozofica in anumite poezii de factura romantica, poetul se dovedeste un poet ,,sentimental” in sensul dat termenului tot de Schiller, adica a vazut natura in prelungirea ei dincolo de limitele realitatii imediate, ca expresie a nostalgiei infinitului, in imaginea unui univers infinit in miscarea lui,acesta fiind si ultimul aspect al orphismului romantic.

Imaginatia puternica a romanticilor, insufleteste specatacole la care cei mai multi raman indiferenti: Cerul mai intai cu norii, aurora, azurul, bolta nocturna scaldata in razele lunii sau in scanteierea stelelor, la Novalis, Lamartine, Victor Hugo, care isi proiecteaza sufletul intr-o lumea a astrilor, facand sensibila atmosfera, dar mai ales la Shelley, unul dintre cei mai mari poeti ai naturii, in cele mai multe poeme avand ca subiect lumina vibranta a diminetii, noapta, norii, vantul. Cu toate aceste elemente ale naturii omul intra in comunicare, ele traiesc, sufera, viseaza ca el si cu el, ii vorbesc si il sfatuiesc. Novalis  afirma ca ,,spre a intelege natura trebuie s-o facem sa se nasca, cu toata adancimea ei, inlauntrul nostru” , ori pentru aceasta veche functiune magica a limbajului, care facea din fiecare cuvant un simbol, devine un mijloc al poetului de a crea lumea din nou, dupa un plan al sau, intr-o magie poetica. Ceea ce de fapt inseamna trecerea de la natura obiectiva, ca peisaj, la o anumita interiorizare a ei, cum tot Novalis spunea: ,,Spre interior duce drumul misterios In noi este universul; in noi sau nicaieri este eternitatea cu luminile ei, trecutul si viitorul”.

Unii istoriografi mai exigenti au considerat o ciudatenie in faptul ca Eminescu a cantat marea fara s-o  vada niciodata, iar unii critici literari, tot atat de exigenti, ca greu s-ar gasi la un loc ceea ce dorea poetul: marea, cerul senin si codrul. Dar gandindu-ne la valoarea simbolurilor intelegem ca poetul vedea marea privind bolta cerului, caci, marea, cerul si codrul in peisajul inchipuit de el simbolizeaza aceeasi idee: intalnirea vietii cu moartea. Ritmul miscarii cosmice, care ingana somnul vesnic al poetului, este sugerat de zgomotul apelor si de glasul frunzisului scuturat de vantul rece al toamnei: ,,Luceasca cer senin/ Eternelor ape,/ Care din vai adanci/ Se-nalta la maluri/ Cu brate de valuri/ S-ar atarna de stanci./ Si murmura-ntr-una/ Cand spumegand recad;/ Iar pe paduri de brad/ Alunece luna,/ Reverse dulci scantei/ Atotstiutoarea,/ Deasupra-mi crengi de tei/ Sa-si scuture floarea.”

Elementele naturii au toate o valoare simbolica. In vreme ce poetul va fi pamant in singuratate-i, troienit cu drag de aduceri aminte, glasul izvoarelor ii va ingana somnul vesnic; marea va geme de patimi imbratisand pamantul cu bratele ei de valuri, mereu aceleasi valuri ce in zadar vor sa se atarne de stancile malului; luceferii ii vor zambi din inaltimile cerului, iar luna il va acoperi in razele ei, alunecand prin padurea de brazi. Ca simbol al nemarginirii, apele marii sunt eterne, iar cerul este senin, izvoarele sunt blande, iar luna ca simbol al destinului  omenesc in succesiunea repetata a vietii si a mortii, este atotstiutoare.

George Calinescu observa la Eminescu ca ,, codrul, marea, raul, luna sunt nu fenomene, ci idei, divinitati: fenomen este doar omul.”

    

  APLICATII   LA    TEXT

                                  Lacul

                                                                     de Mihai Eminescu

         

        Lacul codrilor albastru                                             Sa plutim cuprinsi de farmec

             Nuferi galbeni il incarca;                                         Sub lumina blandei lune –

      Tresarind in cercuri albe                                            Vantu-n trestii lin fosneasca,

            El cutremura o barca.                                               Unduioasa apa sune!

             Si eu trec de-a lung pe maluri,                                   Dar nu vine… Singuratic

            Parc-ascult si parc-astept                                          In zadar suspin si sufar

            Ea din trestii sa rasara                                                                Langa lacul cel albastru

            Si sa-mi cada lin pe piept;                                            Incarcat cu flori de nufar.

   

       Sa sarim in lumea mica,

            Ingrasati de glas de ape,

            Si sa scap din mina cirma

            Si lopetile sa-mi scape;

 

Poezia “Lacul” apare la 1 Septembrie 1876 in revista Convorbiri Literare apoi,inclusa in volumul “Poezii” aparut in 1883.

            Geneza poeziei se afla in versul “Langa lacul cel albastru incarcat cu flori de nufar” din basmul popular “Calin Nebunul”. Aceasta imagine se regaseste intr-o varianta a poemului “Calin (file din poveste)” : “Langa lacul cel albastru incarcat cu nuferi mari” devenit  “Langa lacul care-n tremur, somnoros si lin se bate”

            “Lacul” este o creatie lirica de dragoste si de natura, o idila cu elemente de pastel in care se imbina sentimentul dragostei pentru fiinta iubita cu adoratia fata de frumusetile naturii.

            Semnificatia textului:

 Titlul exprimat printr-un substantiv comun articulat, numeste locul de visare si de intalnire pentru cei doi indragostiti.

            Tema:

Poezia exprima dorinta intensa a poetului de implinire a visului de iubire.

             Compozitia:

Aceasta creatie apartinand Liricii Erotice Eminesciene este structurata in 5 strofe 3 secvente in care planul exterior al naturii se cereleaza cu planul interior al trairilor sufletesti ale poetului:

                        Prima secventa (strofa I ) este un tablou, cadrul;

                        A II-a secventa (strofele II, III, IV ) infatiseaza visul de dragoste;

                        A III-a secventa (strofa a V-a ) prezinta trezirea la realitate.

           

            In prima strofa se schiteaza un spatiu infinit, sentimental, de dragoste proiectan-du-se in intregul univers. Tabloul terestru il formeaza lacul incarcat cu “Nuferi galbeni” si codrul, symbol al permanentei, iar planul cosmic il constitue cerul al carui senin se reflecta in oglinda apei. Prin verbele: “tresarind” si “cutrmura” se realizeaza personificarea naturii cuprinsa si ea de fiorul emotiei asteptarii. Barca este simbolul locului ocrotitor, unde, indragostitii isi pot trai iubirea tainica si pura.

            Imaginea vizuala luminoasa realizata de poet prin epitetele cromatice: “albastru”; “galben” si prin constructia metaforica: “Cercuri albe”, sugereaza armonie, limpezime, claritate, seninatate.

            Incepand cu strofa a II-a prezenta eului liric se subliniaza prin pronumele personal eu si prin verbe la persoana I singular: “trec”, “ascult”, “astept”. Asteptarea este prezentata de poet ca posibilitate, dovada fiind repetitia adverbului parca: (parca ascult, parca astept). Tot ca posibilitate este sugerat ssi gestul tandru al imbratisarii prin folosirea verbelor la conjunctiv: “Ea din trestii sa rasara / si sa-mi cada lin pe piept ”.

            Pronumele personal ea nu individualizeaza fiinta iubita ci intareste valoarea de symbol a frumusetii feminine intruchipata de cea care este asteptata sa rasara misterioasa din trestii ca o minune a apelor.  

            Strofa a III-areda prin verbele „sa sarim”, „sa scap”dorinta eului liric de a trai vraja iubirii „in lumi preamica”. Prin personificarea „Inganati de glas de ape”, apa devine faptasa bucuriei indragostitilor.

            Strofa a IV-a este dominata de farmecul iubirii care se imbina in inchipuirea poetului cu splendoarea naturii data de lumina luniii, de fosnetul vantului si de glasul apei. Trairea eului liric se cominica prin imagini vizuale, auditive si de miscare. Senzatia de vis de ireal este reliefata tot prin verbe la conjunctiv. Folosirea verbelor „sa plutim” la persoana I plural sugereaza refacerea cuplului initial prin posibila aparitie a iubitei.

            Imaginile auditive sunt constituite de armonia miscarii vantului si a apei sugerate de verbele: „fosneasca” , „sune” , de adverbul „lin” si de adjectivul „unduioasa” folosite ca epitete.

            Semnul exclamarii de la sfarsitul strofei marcheaza momentul de maxima intensitate a emotiilor traite de eul liric visand la implinirea dragostei.

            In strofa a V-a, finala, visul ia sfarsit si eul liric revine la o realitate trista, dure-roasa deoarece realizeaza ca totul a fost doar fictiune. Noua stare de spirit a acestuia se evidentiaza prin verbele: „nu vine” ; „suspin” ; „sufar”, prin adverbul „in zadar” si prin adjectivul, epitetul „singuratic”.

            Punctele de suspensie din versul „Dar nu vine” invita la meditatie asupra frumusetii clipelor pe care le-ar fi petrecut indragostitii. Visul este intrerupt brusc, la fel si discursul liric, iar vraja asteptarii se risipeste.

            Poezia este construita simetric, atat in prima strofa cat si in ultima contureaza imaginea lacului albastru impodobit cu „flori de nufar”, dar lipsa determinantului „codrilor” si epitetului „galben” ingusteaza perspectiva, reducand totul la concretul banal si apasator.

            Poezia are o armonie deosebita, muzicalitatea fiind realizata  prin aliteratie si asonanta.

            Aliteratiile contin repetarea silabei „sa”(sa sarim) si a consoanei „s” (sa nu-mi scape). Asonantele sunt realizate prin accentuarea vocalei „A” (unduioasa, apa).

            Pentru a spori armonia versurilor acestor doua figuri de stil li se alatura rima de tip „aBcB” in care rimeaza verusl al II-lea cu al IV-lea, ritmul trohaic, si masura de opt silabe.

            Poezia „Lacul” este o opera lirica in trucat Eminescu sugereaza o anumita atmosfera poetica subiectiva,  printr-o usoara seninatate si calma resemnare, desi el surprinde un moment de iubire neimplinita. Prezenta eului liric, exprimarea unor sentimente profunde si sincere in mod direct, sunt alte argumente pentru sustinerea afirmatiei ca acest text literar apartine genului LIRIC. 

                                              

                                              Pe langa plopii fara sot

                                                                               de Mihai Eminescu

Pe langa plopii fara sot                                                 Dandu-mi din ochiul tau senin

Adesea am trecut;                                                O raza dinadins,

Ma cunosteau vecinii toti -                                    In calea timpilor ce vin

Tu nu m-ai cunoscut.                                            O stea s-ar fi aprins;

La geamul tau ce stralucea                                   Ai fi trait in veci de veci

Privii atat de des;                                                   Si randuri de vieti,

O lume toata-ntelegea -                                          Cu ale tale brate reci

Tu nu m-ai inteles.                                                  Inmarmureai maret,

De cate ori am asteptat                                          Un chip de-a pururi adorat

O soapta de raspuns!                                                Cum nu mai au perechi

O zi din viata sa-mi fi dat,                                         Acele zane ce strabat

O zi mi-era de-ajuns;                                                Din timpurile vechi.

 O ora sa fi fost amici,                                            Caci te iubeam cu ochi pagani

Sa ne iubim cu dor,                                                 Si plini de suferinti,

S-ascult de glasul gurii mici                                    Ce mi-i lasara din batrani

O ora, si sa mor.                                                       Parintii din parinti.

Azi nici macar imi pare rau

Ca trec cu mult mai rar,

Ca cu tristeta capul tau

Se-ntoarce in zadar,

Caci azi le semeni tuturor

La umblet si la port,

Si te privesc nepasator

C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia sa te cuprinzi

De acel farmec sfant,

Si noaptea candela s-aprinzi

Iubirii pe pamant.

Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii romine. Prin tot ce a ceeat, el a produs un efect de modelare profunda si de durata. A facut ca toata poezia acestui secol sa evoluezi sub auspiciile lui. In poezia “Pe linga plopii fara sot…” infatiseaza ideele unei elegii erotice. Unde predomina tema iubirii si al suferintei. Anume titlul semnifica un gest al singuratatii “plopi fara sot” . in tema poeziei se situeaza si natura care este mai saracacioasa si urbana, reprezentanta prin strazi pustii, ferestre inchise, plopi singuratici. Poezia capata o tonalitate trista chiar de la inceput. Eul liric fiind neinteles si cuprins de o flacara a iubirii. Imbratiseaza un spatiu mai sumbru iar timpul se plaseaza pe doua planuri temporale, (trecut si present) in acest anturaj si cu trairi melencolice eul liric este coplesit de o gama de sentimente intunecate care vaziaza in timp. Atunci cindva el suferea si iubea cu o neliniste sufleteasca, dar acum el incearca niste sentimente de nepasare durere, tristete si singuratate sufleteasca.

Sugestiile universului identic se bazeaza in primul rind pe motivul iubirii si al tristetei care-l putem numi si un leitmotiv care semnifica o suferinta din cauza dragostei catre o fiinta. Superba imagine-metafora “candela iubirii” sugereaza intensitatea sentimentului trait care a dat nastere unei energii acaparatoare. Iubirea e simtita de poet ca revarsare a flacarii, ca o intensificare a vitalitatii, e contaminarea de sacru si daruire totala. Deasemenea intreaga gama de figure de stil imbraca poezia intr-un univers si mai tandru, si mai arzator. Aducindu-ne pe noi , cititorii la o retraire a sentimentelor identice. Epitetul “ ochi paghini si plini de suferinti” si “ reci ochi” semnifica durerea eului liric  vazuta in ochii lui reci.  Iar personificarea “ plopi fata sot” inconcomitet  cu titlul poeziei abordeaza imaginea plopului asociata cu jalea si singuratatea, si acesti copaci fara sot formeaza fundamental suferintei poetului.

In functie de aceste elemente, de prezenta sau absenta lor, de totalitatea sentimentelor si de imaginea iubitei, poezia de dragoste “Pe linga plopii fara sot” capata o tonalitate trista si se apropie de elegiea erotica, romanta, cintec. Sentimental dragostei apartine de trecut si de aici si apare regretful, nostaligia, singuratatea. Idea elegiei determina faptul ca dragostea ar fi murit sau fie i-s fost refuzata indragostitului fara nici o speranta si a renuntat la ea. Se pretinde deasemenea ca poezia  este inspirata de sntimentele de admiratie pentru Cleopatra Poenaru, care locuia in apropierea unor plopi , sau Veronicai Micle mare dragoste a poetului unde in  fata casei din Iasi cresteau niste plopi.

In acesta poezie Eminescu nu a caracterizat-o sin u a blanat femeia , dar cel putin a regretat faptul ca nu a fost capabil sa aprinda candela iubirii “Si noaptea candela s-aprinzi / Iubirii pe pamint”. 

                                             La mijloc de codru des

                                                                             de Mihai Eminescu

                                La mijloc de codru des

                                Toate pasarile ies,

                                Din huceag de alunis

                                La voiosul luminis,

                                Luminis de langa balta,

                               Care-n trestia inalta

                               Leganandu-se din unde,

                               In adancu-i se patrunde

                                      Si de luna si de soare

                                      Si de pasari calatoare,

                                      Si de luna si de stele

                                      Si de zbor de randunele

                                      Si de chipul dragei mele

           Poezia La mijloc de codru  a fost publicata in volumul Poesii, editat de Titu Maiorescu in decembrie 1883.

          Poezia este de inspiratie folclorica - datorita temei (natura si iubirea) si elementelor prozodice (rima imperecheata – des/ ies, alunis/ luminis; masura de 7 – 8 silabe; ritm iambic). Tot in acest sens sunt folosite regionalismul huceag si forma populara randurele.

        Primele cinci versuri ne introduc in mijlocul codrului, unde, in poiana din apropierea lacului, isi fac aparitia toate pasarile, care vin din desisul dumbravii de alun.

            Intunecimea codrului, sugerata de epitetul des, este opusa luminozitatii si bucuriei din poiana (luminis), sugerata prin epitetul personificator voios. Peisajul este luminos, plin de viata, in stransa legatura cu starea sufleteasca a poetului, de liniste, satisfactie si veselie.

            Suprafata unduitoare a lacului (Leganandu-se din unde)  devine o oglinda in care se rasfrang trestia inalta si elemente ale intregului univers: cosmice -  luna, soarele, stelele si  terestre - pasari calatoare, zbor de randurele.

           Trecerea timpului este sugerata prin fenomenul de migratie a pasarilor (toamna) si prin alternanta  zi – noapte: luna – soare – luna si stele.

         Toate acestea infatiseaza ritmul naturii eterne, caracterizata prin diversitate si  vitalitate,  careia ii corespund euforia si vesnicia iubirii, sugerate prin chipul iubitei. Apa, element etern, pastreaza mereu viu chipul dragei mele.

       Se remarca efectul deosebit pe care il creeaza paralelismul si de in ultimele  cinci versuri;  repetitia  conjunctiei si pune in valoare fiecare membru al enumeratiei, prin aceasta evidentiindu-se ideea  de multime si de intensitate:

            Si de luna si de soare

Si de  pasari calatoare,

Si de luna si de stele

Si de zbor de randurele

Si de chipul dragei mele.

                               Calin (file din poveste)

                                                          de Mihai Eminescu

……………………………………………………………

De treci codri de arama, de departe vezi albind

S-auzi mandra glasuite a padurii de argint.

Acolo, langa isvoara, iarba pare de omat,

Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet ;

Pare-ca si trunchii vecinici poarta suflete sub coaja,

Ce suspina printre ramuri cu a glasului lor vraja.

Iar prin mandrul intuneric al padurii de argint

Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;

Ele trec cu harnici unde si suspina-n flori molatic,

Cand coboara-n ropot dulce din tapsanul pravalatic,

Ele sar in bulgari fluizi peste prundul din rastoace,

In cuibar rotind de ape, peste care luna zace.

Mii de fluturi mici albastri, mii de roiuri de albine

Curg in rauri sclipitoare peste flori de miere pline,

Implu aerul varatic de mireasma si racoare

A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare.

Langa lacul care-n tremur somnoros si lin de bate,

Vezi o masa mare-ntinsa cu faclii prea luminate,

Caci din patru parti a lumii imparati si-mparatese

Au venit ca sa serbeze nunta ginfasei mirese ;

Feti-frumosi cu par de aur, zmei cu solzii de otele,

Cititorii cei de zodii si sagalnicul Pepele.

Iata craiul, socru mare, rezemat in jilt cu spata,

El pe capu-i poarta mitra si-i cu barba pieptanata ;

Tapan, drept, cu schiptru-n mana, sede-n perine de puf

Si cu crengi il apar pagii de muscute si zaduf

Acum iata din codru si Calin mirele iese,

Care tine-n a lui mana, mana gingasei mirese.

Ii fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,

Fata-i rosie ca marul, de noroc i-s umezi ochii ;

La pamant mai ca-i ajunge al ei par de aur moale,

Care-i cade peste brate, peste umerele goale.

Astfel vine mladioasa, trupul ei frumos il poarta,

Flori albastre are-n paru-i si o stea in frunte poarta.

Socrul roaga-n capul mesei sa pofteasca sa se puna

Nunul mare, mandrul soare si pe nuna, mandra luna.

Si s-aseaza toti la masa, cum li-s anii, cum li-i rangul,

Lin vioarele rasuna, iara cobza tine hangul.

Dar ce zgomot se aude ? Bazait ca de albine ?

Toti se uita cu mirare si nu stiu de unde vine,

Pana vad painjenisul intre tufe ca un pod,

Peste care trece-n zgomot o multime de norod.

Trec furnici ducand in gura de faina marii saci,

Ca sa coaca pentru nunta si placinte si colaci ;

Si albinele-aduc miere, aduc colb marunt de aur,

Ca cercei din el sa faca cariul, care-i mester faur.

Iata vine nunta-ntreaga -- vornicel i-un greierel,

Ii sar purici inainte cu potcoave de otel ;

In vesmant de catifele, un bondar rotund in pantec

Somnoros pe nas ca popii glasuieste-ncet un cantec ;

O cojita de aluna trag locuste, podu-l scutur,

Cu musteata rasucita sede-n ea un mire flutur ;

Fluturi multi, de multe neamuri, vin in urma lui un lant,

Toti cu inime usoare, toti sagalnici si berbanti.

Vin tantarii lautarii, gandaceii, carabusii,

Iar mireasa viorica i-astepta-ndaratul usii.

Si pe masa-mparateasca sare-un greier, crainic sprinten,

Ridicat in doua labe, s-a-nchinat batand din pinten ;

El tuseste, isi incheie haina plina de sireturi :

- 'Sa iertati, boieri, ca nunta s-o pornim si noi alaturi'.

                                    
   La baza acestei poezii sta un vechi mit si anume al Zburatorului prin care acesta este descris ca o fiinta misterioasa care intra pe geam in camera tinerelor fete si le face sa simta primii fiori ai dragostei. Ion Heliade Radulescu descrie acest mit al Zburatorului in poezia intitulata 'Zburatorul' dar tema o intalnim la aproape toti scriitorii pasoptisti (1968). La baza acestei poezii sta basmul 'Calin Nebunul' si cuprinde opt parti (fragmente) iar partea din manual este cea de-a opta (ultima).
   Fragmentul cuprinde trei parti:
1.   In prima parte este realizat un pastel de o frumusete nemaiintalnita in literatura romana care cuprinde:
-imagini vizuale:'iarba pare adormita', 'codrii de arama', 'padure de argint',
                          'flori albastre';
-imagini olfactive si cromatice:'paduri de argint', 'vazduhul tamaiet', 'flori albastre', 'bulgari fluizi', 'flori de miere pline', 'fluturi albastri'.
  In realizarea acestui pastel inedit Eminescu foloseste numeroase figuri de stil:
-epitete:'codri de arama', 'paduri de argint';
-personificari:'pietre licurind', 'flori metalic', 'talasanul pravalatic';
-comparatii:'fata rosie ca marul', 'bazait ca de albine'.
2.   A doua parte a poeziei cuprinde nunta imparateasca, desfasurarea ei, obiceiurile si descrierea codrului in care are loc.
   Cu toate ca este o nunta imparateasca recunoastem in ea prezentarea traditiilor unei nunti taranesti.
   Nunta imparateasca se desfasoara langa un lac, langa codru. Lacul este unul dintre tipicele creatii eminesciene asa cum este si codrul. Participarea invitatilor la aceasta nunta aminteste de atmosfera basmului din care s-a inspirat si anume 'Calin Nebunul'. Participantii la nunta sunt 'imparati si imparatese', 'feti frumosi cu par de aur', 'sagalnicul pepelea' iar socrul mare, craiul reprezinta peronajul caruia i se da importanta, fiind inconjurat 'de pagi'.
   In centrul atentiei sunt mireasa care este prezentata printr-o paleta de epitete, sugeranu-i cele mai alese calitati: gingasia, delicatetea, frumusetea morala si fizica ('gingasia miresei', 'fata-i rosie ca marul copt', 'fericirea ochii umezi', 'par de aur', 'flori albastre'). Prin aceste epitete, comparatii si personificari Eminescu subliniaza cele mai nobile trasaturi sufletesti si anume prin culorea alba (inocenta 'par de aur', frumusetea fizica in gradul cel mai inalt, norocul si apartenenta sociala 'o stea in frunte' si fericirea).
   Mirele este prezentat mai putin sub aspect fizic, el este tot un fiu de imparat cu un suflet curat si nobil.
   La fel si in folclorul roman 'nunul mare' = 'mandrul soare', 'nuna' = 'mandra luna'. El este intalnit si in balada populara 'Miorita' din care Eminescu a imprumutat numeroase elemente. La aceasta nunta cu fete de imparati canta viorile exact ca la o nunta unde jocul polpular si muzica populara reprezinta vitalitatea omului simplu din popor. Intalnim comuniunea omului cu natura, legatura indestructibila in conceptia populara intalnita in toate speciile apartinand gen (ex.:doina, balada, bocet).
3.  Cea de-a treia parte (sau ultima) constituie nunta gazelor pornita alaturi de nunta imparateasca in acelasi cadru feric.
   Daca la nunta imparateasca personajele sunt 'imparati si feti frumosi', la nunta gazelor participa numerose insecte: albine care nu sunt foarte harnice, 'cariul care-i mester faur', 'purici cu potcoave de otel', 'un bondar rotund in pantec', lacuste, fluturi, tantari, gandacei, carbusi si greieri.
   Atentie este concentrata si aici asupra mirelui si miresei care sunt alesi fiind cei mai frumosi:'mireasa Viorica', 'mirele un fluture' care au semnificatie reprezentand insecta care zboara din floare-n floare si a ales-o pe cea mai frumoasa.
   La fel ca si prima nunta si aceasta respecta traditiile populare pentru ca toate insectele participante au rolul bine stabilit.
   Aceasta poezie cinstituie una dintre cele mai frumoase poeme eminesciene in care descrierea ocupa un loc primordial fiind realizata prin aproape toate figurile de stil existente , masura fiind egala cu 15-16 silabe, ritmul este trohaic iar rima este imperecheata si incrucisata.      

     

              FLOARE ALBASTRA

Iar te-ai cufundat in stele
Si in nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita incalte,
Sufletul vietii mele.

In zadar rauri de soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile asire
Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare 
Nu cata in departare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.

 Hai in codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang in vale,
Stanca sta sa se pravale
In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,
Langa balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea in foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.

 

de  Mihai  Eminescu

Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dansul gura.

De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie
S-apoi cine treaba are!

Cand prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.

Pe carare-n bolti de frunze,
Apucand spre sat in vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

Inc-o gura si dispare
Ca un stalp eu stam in luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra
Floare-albastra! floare-albastra!
Totusi este trist in lume!

(1873, 1 aprilie)

Publicata la in revista “Convorbiri literare”, poezia “Floare albastra” constituie dupa cum spunea Vladimir Streinu “primul mare semn al operei viitoare”.

Poezia “Floare albastra”, ca specie literara este idila si apartine liricii peisagiste si erotice, care prezinta iubirea intr-un cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi interioare cu predilectie sentimente de dragoste.

Poezia romantica “Floare albastra” face parte din tema iubirii si a naturii, dar spre dosebire de alte poezii erotice aceasta creatie cuprinde si idei filozofice.

Tema romantica reflecta aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune, care nu se poate implini.

Ideea poetica exprima tristetea si nefericirea omului de geniu pentru neputinta de a atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea implinirii cuplului erotic.

Titlul poeziei este alcatuit din doua sintagme “floare”, reprezentand efemeritatea, delicatetea si “albastru” sugerand infinitul cosmic dar si aspiratia.

Titlul este o metafora simbol, un motiv romantic care apare si in alte literature. In literatura germana, in lirica lui Novalis “floarea albastra” se metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. In literatura italiana, in poezia lui Leopardi, motivul “florii albastre” sugereaza puritatea iubirii si candoarea iubitei. Iar la Eminescu reprezinta vointa dar si nostalgia nesfarsitului sau femeia ideala.

De asemenea albastrul, simbolizeaza infinitul, departarile marii si ale cerului, iar floarea poate fi fiinta care pastreaza dorintele.

Poezia este construita pe doua planuri distince, inegale ca intindere: un plan al femeii, ilustrand monologul liric, iar celalalt al barbatului, ilustrand monologul lirico-filozofic. Femeia este o copila naiva, dornica sa se maturizeze prin iubire, iar barbatul este un contemplativ, sedus de dulceata jocului inocent, dar preocupat de idei filozofice.

Elementele de prozodie se caracterizeaza prin: rima imbratisata, masura de 8-7 silabe, si ritmul trohaic, in spiritul metricii populare.

Incipitul este o interogatie retorica a iubitei, adresata barbatului visator  “cufundat in stele” si in “ceruri nalte”.

In “Floare albastra”, Eminescu evoca amintirea unei povesti ce a esuat din cauza confuziei barbatului asupra cailor omului de a fi fericit.

Planul feminitatii cuprinde strofele 1-3 si 5-12. Are forma unui monolog, alcatuit in prima parte dintr-un repros, si apoi, in partea urmatoare dintr-o provocare inocenta, care este un act de seductie.

Reprosul este expresia intuitiei feminine, care simte instrainarea barbatului cufundarea lui “in stele”, “in nori” si “ceruri nalte”.

Adverbul “iar” arata repetabilitatea confuziei barbatului asupra cailor omului de a fi fericit (el crezand ca aceasta stare se poate implini prin cunoasterea ideilor filozofice). Versul “De nu m-ai uita incalte” sugereaza dorinta inocenta a fetei de a nu fi uitata de barbatul meditativ. Din structura “in zadar” reiese inutilitatea preocuparilor reflexive, intrucat ceea ce dorea sa afle nu era necomplicat, ci pur si inocent.

In discursul fetei se regasesc simboluri ale civilizatiilor apuse: soare, campiile asire, piramidele.

Confuzia barbatului o determina pe fata sa-l avertizeze asupra capcanei in care ar putea sa cada, si anume sa nu caute prea tarziu fericirea, iubirea: “Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!”

Ghilimelele care delimiteaza primele trei strofe evidentiaza vorbirea directa, textul citat apartine iubitei si este reprodus pentru a creiona portretul omului de geniu.

Initiativa adresata de fata “Hai in codrul cu verdeata”, poate fi interpretata si ca pe o lectie de initiere.

Pastelul imagineaza un cadru romantic, feeric, in care natura e personificata: “izvoare plang”, “ochi de padure”. Natura e protectoare a cuplului (natura erotizata), deaorece preia manifestarile si sentimentele indragostitilor. Peisajul descris este maret: “prapastie”, “stanca”, “bolta”, “noapte”. Planul terestru se imbina cu cel cosmic.

Ideea izolarii cuplului de indragostiti de restul lumii, dorinta de intimitate a indragostitilor, este intalnita in aceasta poezia in motivul cuplului adamic/biblic/edenic.

Portretul fetei intruchipeaza idealul de frumusete eminesciana, aici carcaterele fetei fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: “de-aur parul”, “rosie ca marul”.

Gesturile tandre, soaptele, declaratiile erotice, chemarile iubirii optimiste avand chiar o nota de veselie se constituie intr-un ritual erotic specific imaginarului poetic eminescian: “Si mi-i spune-atunci povesti”, “Ne-om da sarutari pe cale”.

Timpurile verbale de viitor popular (“vom sede”, “mi-i spune”, “oi desface”) amplaseaza povestea de dragoste intr-un spatiu rustic si sugereaza optimismul eului liric privind posibila implinire a iubirii absolute, intr-un candva nefinit, ca un vis de fericire ce urmeaza sa se manifeste intr-un viitor imaginar.

Limbajul fetei este popular: “de nu m-ai uita incalte”, “mi-oi face”, “cine treaba are”, “voi cerca”.

Planul barbatului cuprinde strofele 4 si 13-14 si are dublu rol: evocarea povestii de dragoste si caracterul acesteia de meditatie. Senzatia de poveste evocata este data de prezenta in text a unui narator, marcat de pronumele personal “eu” si a unor scurte precizari care delimiteaza planurile: “ Dulce netezindu-mi parul” sau “ Ca un stalp eu stam in luna”, apoi in final “S-a murit iubirea noastra”.

Discursul se face din perspectiva maturului. Abia acum ii adreseaza fetei cuvinte tandre: “mititica”. Ii da dreptate si constientizeaza dureros ca s-ar fi putut implini in plan uman, acest lucru fiind ilustrat in versul “Ah! Ea spuse adevarul”. Noteaza cu autoironie reactia lui de atunci: “Eu am ras, n-am zis nimica”; prin aceasta dovedind faptul ca atunci se credea superior, iar pe ea, naiva, neexperimentata.

Versul “Ca un stalp eu stam in luna” infatiseaza uimirea, impactul pe care il au vorbele fetei (capabila sa exprime adevaruri mari in cuvinte simple).

Exclamatiile retorice “ce frumoasa”, “ce nebuna” exprima regretul, nostalgia, costientizarea tarzie a faptului ca fericirea a trecut pe langa el, iar descrierea facuta de eul liric demostreaza sacralitatea fetei si revelatia acestuia despre iubirea pierduta.

Punctele de suspensie aflate inaintea ultimei strofe indeamna la meditatie privind implinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizata.

Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia “floare albastra” sugereaza durerea barbatului ca a pierdut povestea de dragoste, sublinieaza intensitatea trairii generate de contrastul dintre iluzie si realitate accentuate de acel “totusi”.

Ultimul vers “Totusi…este trist in lume!” prezinta o idee filozofica (tristetea conditiei umane), ce a  starnit numeroase controverse, polemica purtandu-se in jurul lui “totusi” sau “totul”, intrucat manuscrisul s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpesicius, editorul operelor eminescine complete care argumenteaza faptul ca acest “totusi” este specific simtirii poetului.

Expresivitatea se realizeaza prin figuri de stil si imagini artistice. In aceasta poezie se deosebesc figuri de stil precul metafore: “campii asire”, “intunecata mare”, “piramidele-invechite”; metafore personificatoare: “izvoare plang”; epitete ornante: “bolta cea senina”, “trestia cea lina”, “foi de mure”; epitete cromatice: “de-aur parul”, “rosie ca marul”; aliteratii: “senina”-“lina”; asonante: “caldura”-“gura“, comparatii: “ca un stalp eu stam”, “rosie ca marul”.

Imagini artistice: vizuale (descrierea naturii si autocaracterizarea fetei), auditive (“izvoare plang in vale”, “si mi-i spune”), tacitle (“mi-oi desface de-aur parul/sa-mi astup cu dansul gura”).

Toate acestea confera poeziei o naturalete a expresivitatii si o limpezime a ideilor care produc aproape spontan adeziunea cititorului.

La romantici tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la starile sufletesti ale eului. Floare albastra apartine acestei teme si reprezinta ipostaza iubirii paradisiace, prezenta in idilele eminesciene din aceeasi perioada de creatie, Sara pe deal, Dorinta, Lacul, Povestea teiului, sau in secventa idilica din Luceafarul. Depaseste insa cadrul unei idile, implicand conditia geniului.

Floare albastra isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre idealul de fericire, de iubire pura, intalnit si la Novalis sau Leopardi. Motiv romantic de larga circulatie europeana, floarea albastra simboliza in romanul Heinrich von Ofterdingen de Novalis „tendinta spre infinit, nazuinta de a atinge indepartata patrie a poeziei), iar in opera lui Leopardi, vointa lirica de a naufragia in infinit. Simbolul fiorii albastre, regasit si in alte texte eminesciene, Calin (file din poveste), Sarmanul Dionis, dobandeste aici va­loare polisemantica: aspiratie spre fericirea prin iubire, chemare a lumii fenomenale, nostalgie a iubirii ca mister al vietii, opozitie ireductibila intre lumea calda, efe-mer-terestra si lumea rece a ideilor, a cunoasterii absolute. in creatia eminesciana, albastrul este culoa­rea infinitului, a marilor departari, a idealului, iar floarea simbolizeaza viata, fiinta pastratoare a dorin­telor dezvaluite cu vraja.

Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii: eternitate/ moarte - temporalitate/ viata, masculin -feminin, detasare apolinica - traire dionisiaca, abstract - concret, vis - realitate, aproape - departe, atunci -acum.

Compozitia romantica se realizeaza prin alternarea a doua planuri, de fapt confruntarea a doua moduri de existenta si ipostaze ale cunoasterii: lumea abstractiei si a cunoasterii absolute, infinite - lumea iubirii concrete si a cunoasterii terestre. Celor doua lumi li se asociaza doua ipostaze umane (masculin - feminin) sau portrete spirituale (geniul - faptura terestra). Ca in lirismul de masti, eul liric imprumuta pe rand cele doua ipostaze, masculin - feminin, el - ea, intr-un dialog al „eternului cu efemeruT, care implica „o muzicalitate proprie fiecarei serii de simboluri, una ca si inumana, derivata din rotirea astrelor, alta patetica si adesea sentimen-tal-glumeata, ritmata de bataile inimii omenesti (Vladimir Streinu, Floare albastra si lirismul eminescian, in Studii eminesciene,Bucuresti, 1971)

Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei, care exprima termenii anti­nomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele doua reflectii ulterioare ale barbatului. Monologul fetei ia, in primele trei strofe, forma reprosului si contine sim­bolurile eternitatii-mortii configurand imaginea lumii reci a ideilor abstracte. Meditatia barbatului, din strofa a patra, poarta germenele ideii din final, „Totusi este trist in lumeF, si segmenteaza monologul fetei, care se continua cu chemarea la iubire in spatiul terestru, cadru natural paradisiac.

Prima secventa poetica (strofele I-III) infatiseaza lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei incepe cu reprosul realizat prin adverbul „iar', plasat la inceputul poeziei. Tonul adresarii este familiar, intr-un aparent dialog, unde alterneaza, propozitii afirmative si negative, interogative si exclamative. Termenii populari „incalte', „nu cata' sustin adresarea familiara, iar cele doua apelative, „sufletul vietii mele' si „iubite', dispuse simetric la inceputul si la sfarsitul primei interventii a fetei, exprima iubirea sincera.

Universul spiritual in care geniul este izolat, se configureaza prin enumeratia simbolurilor eternitatii-mortii, in prima strofa: „Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri nalte?. Aspiratia spre cunoastere absoluta este sugerata de metafora „rauri in soare/ Gramadesti-n a ta gandire' si de miscarea ascensionala. Domeniul cunoasterii guvernat de timpul infinit este definit prin atributele: misterul genezei - „intunecata mare', universul de cultura - „campiile Asire' si universul de creatie umana proiectat cosmic - „Piramidele-nvechite/ Urca-n cer varful lor mare'.

Avertismentul final „Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite F, desi este rostit pe un ton sagalnic, cuprin­de un adevar: implinirea umana se realizeaza doar prin iubire, in lumea terestra. De asemenea se impun cele doua categorii antinomice, a departelui - a aproa­pelui (cf. Ion Negoitescu), dezvoltate ulterior in seria de opozitii din poem. Izolarea, singuratatea, aspiratia spre cunoasterea absoluta si imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale geniului, sugerate aici pe un ton cald, dar dezvoltate mai tarziu, in poemul-sinteza, Luceafarul

A doua secventa poetica (strofa a patra) consti­tuie meditatia barbatului asupra sensului profund ai unei iubiri rememorate. Notarea unei stari de spirit „Eu am ras, n-am zis nimica' se realizeaza prin folo­sirea marcilor gramaticale ale eului, verbe si pronume la persoana I singular: „eu', „am ras', „n-am zis', si a verbelor la trecut: „Ah! ea spuse adevaruV.

A treia secventa poetica contine strofele V-XII. Monologul fetei continua cu o chemare la iubire in lumea ei, planul terestru: „Hai in codrul cu verdeata,.!. Refacerea cuplului adamic (iubirea paradisiaca) necesita un spatiu protector, paradis terestru si un timp sacru.

Categoria aproapelui se realizeaza la nivelul imaginarului poetic din elementele contingentului care compun un cadru ideal, un spatiu idilic. Cadrul natu­ral se realizeaza prin motive romantice frecvente in erotica eminesciana: codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc. Natura de inceput de lume, spatiu nealterat de prezenta umana, cu atributele salbaticiei in viziune romantica, „Stanca sta sa se pravale/ in prapastia mareata', asociaza imagini vizuale si auditive: „Und-iz-uoare plang in vale'.

Natura ocrotitoare a cuplului adamic: „Acolo-n ochi de padure/ []/ Vom sedea in foi de mure' are atributele spatiului sacru, prin sugestia centrului („ochi de padure', „balta cea senina') si componenta axiala, cu simbolul trestiei („trestia cea lina).

idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Abundenta vegetatiei si regimul diurn se exprima prin sugestia cromatica a verii: verde, rosu, auriu. Caldura zilei de vara se afla in rezonanta cu pasiunea chemarii, cu iubirea impartasita: „Si de-a soarelui caldura/ Voi fi rosie ca marul,/ Mi-oi desface de-aur parul/ Sa-ti astup cu dansul gura'. Femeia este o aparitie de basm („de-aur paru?), sagalnica („S-apoi cine treaba are?'), senzual-naiva („Eu pe-un fir de romanita/ Voi cerca de ma iubesti) si cu gesturi gingase („Dulce netezindu-mi paruT).

Chemarea la iubire organizeaza secventa poetica gradat, intr-un scenariu/ ritual erotic cu etapele: descrierea naturii umanizate, invitatia in peisajul rustic si intim, conversatia ludic-erotica, jocul erotic/ „incercarea' iubirii pe un fir de romanita (natura ca martor al iubirii), portretul fetei ca o zeitate terestra, gesturile de tandrete, sarutul, imbratisarea, intoarcerea in sat, despartirea.

Trecerea de la regimul diurn la cel nocturn sugereaza, in corespondenta iubire - natura, trecerea de la peisajul intim - rustic (senzualitate si seductie) la peisajul feeric, cu accentuarea intimitatii (sentiment impartasit/ cuplu arhetipal): „Pe carare-n bolti de frunze,/ Apucand spre sat in vale,/ Ne-om da sarutari pe cale,/ Dulci ca florile ascunse'.

Vorbirea populara („mi-i da', „te~oi tinea', „rame', „s-apof), limbajul familiar, cu alternarea persoanei I si a II-a a verbelor si a pronumelor, si tonul sagalnic dau chemarii impresia de sinceritate si prospetime juvenila: „Cui ce~i pasa ca-mi esti drag?. Verbele la indicativ viitor („vom sedea', „voi cerca', „voi fi rosie', „mi-oi desface') sau conjunctiv („sa-ti astup') proiecteaza in viitor visul de iubire, aspiratia spre fericire terestra. Idila este de fapt o reverie.

Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este aceea care adreseaza chemarea la iubire; ea incearca atragerea barbatului in paradisul naturii, ca aspiratie spre refacerea cuplului adamic, a perfectiunii umane primordiale redate de mitul androginului, in schimb, fiinta poetica se afla in ipostaza demonului, investit cu cunoastere daimonica, in acceptie plato-niciana, condamnat la singuratate si la neputinta de regasire a paradisului pierdut. Astfel idila Floare albastra face trecerea de la ipostaza paradisiaca a iubirii la cea demonica din inger si demon sau Luceafarul.

Ultima secventa poetica (strofele XIII-XV) este a doua interventie a vocii lirice din strofa a patra, continuare a meditatiei barbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiecteaza acum in ideal si arnintire. Cadrul obiectiv al idilei se incheie cu despartirea, iar in planul subiectiv, se accentueaza lirismul.

Trairea dionisiaca, simbolizata de ipostaza feminina, este inlocuita de detasarea apolinica (ipostaza masculina) si de asumarea sentimentului de tristete. Verbele la timpul trecut („stam', „te-ai dus', „a murit) sustin decalajul temporal si tonalitatea elegiaca. Contrastul dintre vis si realitate, ca si incompatibilitatea dintre cele doua lumi care o clipa s-au intalnit in iubire pentru ca apoi sa se reaseze in limitele lor sunt sugerate de versul final, de o dulce tristete: „Totusi este trist in lume.

Perceptia principiului masculin asupra femeii inregistreaza mai multe trepte ale cunoasterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor/ a calificarilor acesteia, de la „mititica' (iubirea ca joc), la „Ce frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi, dulce floare.1' (asumarea iubirii-pasiune), la „dulce minune' (iubirea ca mister al vietii) si pana la chemarea nostalgica din final „Floare-albastra! floare-albastra!' (idealul de iubire). Trecerea de la concret la abstract se realizeaza stilistic prin trecerea de la epitet la metafora si apoi la simbol.

in timp ce principiul feminin, aflat in consonanta cu natura personificata, are ca atribute gratia rustica si miscarea, principiul masculin este contemplativ („Eu am ras, n-am zis nimica'; „Ca un stalp eu stam in luna?) si meditativ („Totusi este trist in lume!').

Din punctul de vedere al nivelurilor textului poetic, se pot grupa o serie de particularitati, a caror simpla inventariere nu poate insa revela farmecul lirismului eminescian. 

La Eminescu simbolurile devin complexe, fiind prezente si in alte texte precum “Lacul”, “Memento Mori”, “Ondina”, “Sarmanul Dionios”, “Calin(file din poveste)”.

Floarea : reprezinta principiul feminin, germinatia, teluricul, senzorialul, ispita, perpetuarea vietii, fidelitate, erosul.

Albastrul : este masculinul divin, reprezentand seninatatea, infinitul, eternal, armonia, echilibrul, ordinea cosmica, aspiratia spre absolut, taina ademenitoare din ochii iubitei, transcendenta metafizicului, logosul, refacerea unitatii primordiale a androginului.

Natura devine un templu al dragostei, cuprinzand elemente caracteristice liricii eminesciene : izvorul, padurea, stanca, trestia, florile, noaptea, luna.

                    CRITICI    LITERARE

GEORGE CALINESCU:  Viata lui Mihai Eminescu


'El [Eminescu] avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiratie pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decat un individ [].

Eminescu a fost, intr-un cuvant, un om inzestrat sa exprime sufletul jalnic sau manios al unei multimi in primejdie de a fi strivita de puterile indarjite ale lumii vechi, sa o invioreze cu vehementa si s-o impinga inainte, aratandu-i viitorul in chipul unui trecut idilic si pe care soarta l-a aruncat intr-o societate parand entuziasta de progres si grabita de a-i lepada vesmintele vetuste, dar hotarata a nu abandona nimic din privilegiile ei [].

Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie, si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale.'

 

GARABET IBRAILEANU: Studii literare

'Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor roman. El este o aparitie aproape neexplicabila in literatura noastra. El a cazut in sarmana noastra literatura de la 1870 ca un meteor din alte lumi. Intamplarea a facut ca unul din cei mai mari poeti lirici ai secolului al XIX-lea, secol atat de bogat, cel mai bogat in lirici, sa se nasca la noi, intr-un colt din fundul Moldovei.

Iar daca ne gandim la calitatea pura si profunda a lirismului sau, daca ne gandim la faptul ca Eminescu a aparut intr-o literatura fixata, daca ne mai gandim ca el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu obtuzitatea mediului si rautatea oamenilor, daca mai adaugam ca opera lui, creata in conditii asa de grele, a fost infaptuita pana la varsta de treizeci si trei de ani, pana la varsta cand un poet de o asa puternica gandire abia incepe sa devina ceea ce e menit sa fie,  atunci poate avem dreptul sa spunem ca in Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern si ca, geloasa de propria-i opera, i-a placut sa sfarme de timpuriu minunata oglinda in care s-a rasfrant atat de incantator.

Impresia, cu nimic comparabila, pe care Eminescu o face asupra cititorului se explica, credem noi, printr-un caracter special al poeziei lui, pe care ne vom incerca sa-l definim in randurile urmatoare.

Am observat altadata ca poeziile lirice ale lui Eminescu sunt fara 'subiect' si ca, ceea ce e aproape acelasi lucru, Eminescu n-are poezii ocazionale.

SERBAN CIOCULESCU: Eminesciana

'Violentele verbale, destul de frecvente in articolele lui Eminescu, nedreptatile aduse unor adversari de netagaduita buna-credinta, cum a fost C. A. Rosetti, pornesc la Eminescu dintr-o sincera repulsie pentru reprezentantii liberalismului, carora le suspecteaza in fiecare clipa intentiile. Ele nu se explica numai prin stilul ziaristic al epocii, asa cum au fost lamurite de unii piosi exegeti eminescieni, ci mai ales prin instinctiva neincredere a patriotismului organic, fata de cel teoretic al liberalilor, contrazis de cosmopolitismul nasterii si al ideilor. Oricat ar displacea calificativul de pamfletar, incredintat gazetarului politic, atat de necrutator cu persoana fizica si morala a adversarilor, trebuie sa recunoastem in Eminescu pe unul din cei mai reprezentativi dintre pamfletarii nostri. De aceea marturisim ca disocierea pe care o face intr-un loc Eminescu, intre caldura inimii si raceala inteligentei de care trebuie sa dea dovada publicistul politic, se cuvine inteleasa nu ca un indemn de stapanire a pasiunii, ci doar ca o obligatie a judecatii reci, in concordanta cu fervoarea pasionala. Cu alte cuvinte, disociatia separa activitatile vietii sufletesti, fara sa ceara subordonarea simtirii, asa cum ar fi recomandat un psiholog, temator de excesele afectelor. Eminescu a crutat numai viata privata a adversarilor ideologici, dar a lovit fara mila in viata lor publica, asociind portretului moral, portretul fizic, cu mai putina bogatie descriptiva decat pamfletarii publicisticii din vremea noastra. De altfel se cuvine sa precizam ca insusirea de pamfletar nu devine infamanta decat in imprejurarea venalitatii. Prin dezinteresarea sa absoluta, Eminescu ofera tipul ideal al pamfletarului de mare clasa, care n-a urmarit injosirea adversarilor decat in vederea triumfarii cauzei drepte.'

ION NEGOITESCU: Poezia lui Eminescu

'Civilizatiile, a caror trecere o canta Eminescu in Memento mori, sunt jocul cel mai fastuos al operei lui si fara indoiala cea mai mare constructie lirica a literaturii noastre. Prin descrierile de peisaje si monumente, prin inflorire si declin, curge fluviul lirismului cu ape grele, cand lenese, cand inspumate  si in monotonia magica a versurilor, in abundenta lor succesiune, dospeste 'conceptia' eminesciana, ideea filozofica, ce de asta data nu altereaza poezia, lasand-o sa se umple de sevele amare ale tonului si sa fie cotropita de viziuni. O conceptie care uneste idealismul lui Hegel, reconstituitor al spiritului, al gandirii in istorie, cu pesimismul lui Schopenhauer, de ruinare a istoriei, subminata de raul orb ce o mana. Cand ideea nu este insa filozofica, ci poetica, ea straluceste dintr-o data de reflexe, ca in primele strofe ale poemului, unde inspiratia, facultatea imaginativa se circumscriu metaforic, intr-o priveliste de ape sacre, de maluri cu dumbravi de laur verde, cu lunci de chiparosi, unde rasuna mereu cantecul tristetii, taram locuit de sfinti in haine de lumina si peste care domneste frumosul inger al mortii, cu aripile lui negre. E si taramul somnului, al basmului 'posomorat', sorgintea spiritului, a timpului istoric: un templu cu arcuri negre, cu stalpi ce urca spre stele. 'Diorama' se naste, asadar, in somnul creator, poetul fiind cu sete

Imbatat de-un cantec vecinic, indragit de-o sfanta raza
(IV, 110)

ignorand durerile vietii (va descoperi insa pe cele ale istoriei, ale spiritului in ruina, ale misterului lumii) si setos de 'dulceata' pe care o dau visul si uitarea, vestmantul poeziei peste raul nepieritor.'


                       

                                    BIBLIOGRAFIE 

1. Todoran Eugen, Eminescu, Minerva, Bucuresti, 1972

2. Calinescu G., Opere 13. Opera lui Mihai Eminescu, Minerva, Bucuresti, 1970

3. Vianu Tudor, Poezia lui Eminescu, Cartea Romaneasca, Bucuresti 1930

4. Caracostea D, Studii eminesciene, Minerva, Bucuresti, 1973

5. Papu Edgard, Poezia lui Eminescu, Junimea, Iasi, 1979

6. Nicolescu G.C., Studii si articole despre Eminescu, Editura pentru literature, Bucuresti, 1968

7. Petrescu Ioana, Eminescu. Modele cosmologice si viziunea poetica, Minerva, Bucuresti, 1978

8. Tohaneanu G., Eminesciene, Facla, Timisoara, 1989

9. Ghoerghe Fanica N., Mihai Eminescu. Analize si sinteze

10. Dragan Mihai, Mihai Eminescu Interpretari, Junimea, Iasi, 1986



Copyright © Contact | Trimite referat