Logo referatecarte



referat, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre Anatomia aparatului cardiovascular AstronomieBiologieChimieContabilitateDesenDiverse
 DreptEconomieEnglezaFilozofieFinanteFizica
 FrancezaGeografieGermanaInformaticaIstorieJurnalism
 MarketingMatematicaMedicinaMuzicaPsihologieRomana
 Literatura RomanaTehnica

Stabilirea prin destinatia proprietarului - referat



referat, proiect, rezumat, caracterizare, lucrare de nota 10 despre: Stabilirea prin destinatia proprietarului - LUCRARE DE LICENTA

„Dreptul de proprietate si limitele exercitarii sale”

Definitia dreptului de proprietate si continutul lui
Caracterele ale dreptului de proprietate
Ingradirile dreptului de proprietate – notiune, izvoare
Servitutile (dreptul de servitute)
Servituti stabilite prin fapta omului
Modurile de stabilire a servitutilor
Stabilirea prin destinatia proprietarului
Drepturile si obligatiile decurgand din servituti
Stingerea servitutilor

Stabilirea prin destinatia proprietarului

Potrivit opiniei unor autori1 destinatia proprietarului reprezinta: actul prin care proprietarul care stapâneste doua fonduri, stabileste între ele o stare de lucruri care ar constitui o servitute, daca fondurile ar apartine la doi proprietari diferiti. Starea de lucruri stabilita între doua fonduri poate fi stabilita si între doua parcele ale aceluiasi fond. Atât timp cât fondurile sau parcelele unui fond apartinând aceluiasi proprietar, starea de lucruri stabilita de catre acesta nu poate constitui o servitute deoarece nimeni nu poate poseda o servitute asupra propriului sau fond; îndata însa ce cele doua fonduri sau parcele ajung în stapânirea a doi proprietari di



feriti, starea de fapt devine o servitute propriu-zisa a unuia din fonduri asupra celuilalt. În modul acesta, o servitute îsi poate cauza într-o situatie de fapt anterioara creata de un proprietar, în afara de orice titlu si de orice prescriptie; destinatia proprietarului este un mod de stabilire a servitutilor. Ea îsi are originea în vechiul drept consuetudinar francez. Destinatia proprietarului nu este însa un mod de stabilire general aplicabil la toate servitutile. Art. 625 dispune într-adevar ca „destinatia proprietarului tine loc de titlu în privinta servitutilor continue si aparente”. Cu alte cuvinte, ca si prescriptia, destinatia proprietarului este un mod de stabilire numai pentru servitutile care sunt în acelasi timp continue si aparente. Servitutile continue, neaparente, aparente necontinue, sau neaparente si necontinue nu pot fi stabilite pe aceasta cale. Pentru a explica aceasta regula, s-a spus ca destinatia proprietarului este un mod de stabilire a servitutilor întemeiat pe ideea ca noii proprietari ai fondului ce apartineau înainte aceluiasi stapân ar stipula în mod expres, în actul de dobândire, modificarea starii de fapt anterioare, daca ar vrea într-adevar sa nu existe servitute între fondurile lor; asa ca faptul de a lasa sa subziste starea de fapt anterioara, dovedeste ca ei consimt în mod tacit sa o mentina si ca vor continuarea ei. Existenta servitutii îsi are astfel originea juridica în consimtamântul tacit si prezumat al noilor proprietari. Or pentru ca consimtamântul tacit sa fie admis, el trebuie sa reiasa în mod neîndoielnic din împrejurari ceea ce nu se întâmpla decât atunci când starea de fapt pe care consimtamântul o transforma în servitute, se manifesta la exterior în mod neîndoielnic. Astfel, nu s-ar putea sti în mod precis daca noii proprietari au înteles sa consimta în cunostinta de cauza si nici la ce au consimtit, or, singure servitutile în acelasi timp continue si aparente se manifesta în mod vadit, neîndoielnic si precis.
Desi aceasta regula pare a reiesi în mod necontestat din textul art. 625, totusi ea a fost în parte contestata din cauza art. 627. Iata într-adevar cum se exprima acest articol: „ Daca proprietarul are doua proprietati, între care exista un semn vazut de servitute, înstraineaza una dintre proprietati, fara ca contractul sa contina nici o conventie stingatoare de servitute, ea urmeaza a exista într-un mod activ sau pasiv în favoare a fondului înstrainat sau asupra fondului înstrainat”.


Acest text pare mai întâi o simpla explicatie a art. 625. El presupune ca actul de achizitie al unui a din fonduri nu reglementeaza chestiunea de servitute ceea ce este de la sine înteles, deoarece, numai în lipsa de titlu sau reglementare expresa, servitutea poate exista prin destinatia proprietarului. Si în acest caz, el arata cum starea de fapt anterioara se perpetueaza, prin despartirea fondului sub forma de servitute. Toate acestea nu reprezinta nici o dificultate. Dar daca citim cu atentie art. 627, observam ca acest text spune ca servitutea exista când între doua fonduri „exista un semn vazut de servitute”; cu alte cuvinte el cere ca servitutea sa fie aparenta, si atâta tot; el numai cere, ca art. 625, ca servitutea sa fie si continua, de unde ar rezulta ca si servitutile aparente necontinue, pe lânga cele aparente si continue, se pot stabili prin destinatia proprietarului. Exista o contradictie flagranta, macar aparenta, între art. 625 si art. 627.
Autorii au cautat în diverse feluri sa împace aceste doua texte contradictorii aratând ca ele se aplica în ipoteze diferite. Sistemele doctrinare izvorâte din aceste încercari sunt numeroase, si nu le putem analiza aici pe toate. Ne vom multumi a expune doar doua ce ni se par mai plauzibile si a alege între ele.
un sistem, care este acel al jurisprudentei franceze si romane, art.625 se aplica la ipoteza, când actul in virtutea caruia fondurile s-au despartit nu poate fi produs in justitie, pe când art. 627 se aplica la ipoteza, când acest act exista si poate fi produs in justitie. În ultimul caz, actul de separare (vânzare, donatie, testament, partaj etc.) fiind înfatisat si constatându-se, cum presupune art. 627, ca el nu contine nici o conventie relativa la servitute si nici o rezerva sau restrictie care ar atinge servitutea, exista o prezumtie extrem de puternica in sensul ca partile au înteles sa mentina servitutea, de aceea, legea se multumeste ca servitutea sa fie apar

enta, fara a mai cere sa fie si continua. Dimpotriva, in primul caz, când nu se poate înfatisa actul de separare a fondurilor, asa încât destinatia proprietarului anterior trebuie stabilita prin alte mijloace de proba, intentia partilor este mai îndoielnica, neputându-se sti la ce exact au consimtit in mod tacit, si prezumtia care rezulta din act in ipoteza precedenta nu mai exista cu aceeasi putere; in acest caz se aplica art. 625; pentru a prezuma vointa partilor de a mentine servitutea, este nevoie de semne mai manifeste a existentei ei, semne care nu sunt destul de puternice decât in cazul când servitutea este în acelasi timp aparenta si continua.
Acest sistem cu toata ingeniozitatea sa, nu ni se pare fondat. El face sa atârne posibilitatea de a stabili, prin destinatia proprietarului, servitutile aparente necontinue, de înfatisarea unui titlu de separare a fondurilor, adica de o circumstanta accidentala, posterioara crearii servitutii. Or, chestiunea nu este daca înfatisarea sau neînfatisarea posterioara a unui titlu poate sa creeze o servitute, ci daca acea servitute poata sau nu sa fie stabilita prin destinatia proprietarului, în momentul separarii fondurilor. De altfel, textul art.625, este categoric în sensul ca servitutile necontinue nu pot fi stabilite prin destinatia proprietarului.
De aceea, preferam un al doilea sistem, care a fost adoptat de jurisprudenta belgiana. Dupa acest sistem, singur art.625 se refera la crearea servitutilor prin destinatia proprietarului, adica în ipoteza când anterior servitutea nu exista, si când proprietarul primitiv a stabilit-o cel dintâi ca stare de fapt; aceasta stare de fapt s-a transformat în servitute pentru prima oara la separarea fondurilor. Dimpotriva, art.627 se refera la reînnoirea unei servituti anterioare. El trebuie aplicat în ipoteza când fondurile au fost mai întâi separate, unul având o servitute asupra altuia. La un moment dat ambele fonduri se reunesc în mâinile aceluiasi proprietar: servitutea nu mai poate exista ca servitute, fiindca se stinge prin confuzie, nimeni neputând sa aiba o servitute asupra propriului sau fond. Însa servitutea continua sa existe ca o stare de fapt mentinuta de proprietar; asa încât daca ulterior fondurile sunt din nou despartite si posedate de proprietari diferiti, servitutea primita reînvie, starea de fapt se transform iarasi în servitute pe baza destinatiei proprietarului. Or, în aceasta ipoteza art.627 socoteste ca este destul ca servitutea sa fie aparenta, fara a impune sa fie si continua. Cu alte cuvinte, legea se arata mai larga pentru reînvierea sau mentinerea, prin destinatia proprietarului, a unei servituti anterioare, decât pentru crearea unei servituti noi prin acest mijloc. Lucrul este logic, si gasim un sprijin în acest sens în chiar textul art.627. Textul spune ca servitutea „urmeaza de a exista”, ceea ce dovedeste ca el se refera la o servitute care existase înainte, iar nu la o servitute noua1. Dupa acest sistem însa, locul art. 627 ar fi în sectiunea modului de stingere a servitutilor.


Art. 626 determina conditiile necesare pentru a se putea admite ca exista o destinatie a proprietarului. Trebuie sa se faca mai întâi dovada ca cele doua fonduri, actualmente despartite, au apartinut înainte aceluiasi proprietar. Trebuie apoi sa se faca dovada ca acel proprietar a pus lucrurile în starea din care a rezultat servitutea (sau cel putin ca acel proprietar a mentinut o stare de fapt anterioara din care putea rezulta servitutea). Fiind vorba de stabilirea unor fapte, iar pe de alta parte titularul actual neputând sa-ti constituie în prealabil o proba scrisa, dovezile cerute de art.626 se pot face prin toate mijloacele admise de lege (martori, prezumtii etc.)
Este însa necesar, ca starea creata de proprietarul anterior al ambelor fonduri sa nu se poata interpreta decât în sensul intentiei de a crea în favoarea unuia din fonduri un folos în sarcina celuilalt fond, asa încât acest folos sa poata persista cu aceeasi utilitate în caz de separare a fondurilor.
Numai un proprietar poate crea starea de lucruri din care sa derive servitutea; un uzufructuar, un locatar etc. Nu are aceasta putere.
Servitutile stabilite prin destinatia proprietarului, fiind bazate pe prezumtia unui consimtamânt tacit, nu au a fi transcrise.